Preot Ioan Istrati
Astăzi rostind Sfânta Evanghelie de la Denia de Luni din Săptămâna Pătimirilor Domnului am mai înţeles câteva lucruri cu smochinul cel neroditor. Secretul e să te smereşti înaintea Evangheliei vieţii, să pătrunzi adânc în fântâna inimii tale şi să scoţi o ciutură cu lacrimi, în care se odihneşte un mărgăritar al cuvintelor lui Dumnezeu.
Explicaţia gestului Mântuitorului de a blestema smochinul sterp este că noi suntem smochinii cei vorbitori ai acestei lumi. Am fost sădiţi de mâinile lui Dumnezeu în pământul celor vii, am fost udaţi de lacrimile lui Dumnezeu în fiecare clipă a fiinţei noastre. Am fost privegheaţi nopţile cu nesomn de Cel Ce ne iubeşte infinit. De la o celulă am crescut cu mângâierea Părintelui cerurilor în pântecele maicilor noastre. Am primit o desagă de hrană vie – placenta – prin care mama şi-a dăruit viaţă din viaţa ei pruncului nenăscut. În faţa noastră a suflat căldura Duhului Sfânt Dumnezeu să nu ne îngheţe vântul rece de la miazănoapte. Am fost pliviţi de buruienile pe care cu obstinaţie le-am aşezat aproape de inima noastră cu fiece gest de creatură căzută. După o viaţă de om şi preţ de o veşnicie, Dumnezeu a venit la chipul Său, aşteptând roadele noastre: iubirea pentru El, icoană a iubirii lui infinite, bunătatea, smerenia, milostivirea, blândeţea, pacea, bucuria, răbdarea, credinţa, înfrânarea. Toate aceste virtuţi sunt numele lui Dumnezeu.
Şi iată că la asfinţitul istoriei, când cerurile iau foc de iubirea fără de răspuns a lui Dumnezeu, Hristos vine în lume şi aşteaptă creaturile pe care le-a zidit cu suflet nemuritor să rodească lumină din lumina Lui.
Şi ce găseşte? Răutate fără de seamă, comportament de fiară, mentalitate de prădător, viclenie, ură, războaie, crimă, urlete de violenţă, moarte, ucidere. Tot ce nu e în El şi n-a fost niciodată, toate spurcăciunile iadului interior s-au aciuat asupra firavelor plante pe care El le-a sădit cu mâinile Lui. Lepra păcatului e mai mare decât fiinţa şi o înăbuşă.
Atunci, Mântuitorul veacurilor slobozeşte blestemul durerii Lui celei infinite. „De acum să nu mai fie în tine rod în veac”. La Dumnezeu nu există surprize. El ştie în mod infinit tot ce a fost şi tot ce va fi până la sfârşitul veacurilor. Deci să nu ne amăgim că a fost surprins de nerodirea smochinului. De fapt, cuvintele lui în care încape tot oceanul de durere al lui Dumnezeu sunt pentru cei ce-L vor ucide în fiecare veac. Pentru cei ce Îl vor călca în picioare cu indiferenţa şi răutatea lor, pentru cei pentru care Crucea este motiv de batjocură. Toată suferinţa Dumnezeului ucis, răstignit, sfărâmat pentru noi şi de către noi.
Blestemul smochinului este proorocia fundamentală a Judecăţii veacurilor. E durerea mai asurzitoare decât cerurile a Dumnezeului care nu poate să salveze pe cei ce nu vor asta. E neputinţa Celui atotputernic de a băga cu forţa în rai pe cei care îşi au iadul în suflet şi-l răspândesc în lume. E strigătul mut al Dumnezeului iubirii în faţa celor ce urăsc până în veşnicie.
Blestemând smochinul cel neroditor, Hristos ne spune că sfârşitul celor răi este în cuptorul cel de foc, că soarta tuturor ucigaşilor de iubire este în tartarul cel cumplit al propriei lor îndrăciri. Iadul n-a fost creat de Dumnezeu. L-au zidit cu răutatea lor duhurile potrivnice şi sufletele care Îl refuză şi Îl răstignesc pe Dumnezeu până la moarte.
Dincolo de iubirea Lui mai presus de gând şi de cuvânt, Dumnezeu suferă în tăcere şi moare pentru cei pe care îi iubeşte din veşnicie şi care se pierd. Dacă nu ne vom întoarce la El, Lacrimile lui Dumnezeu pentru noi sunt ultimele stavile de lumină înaintea întunericului pe care ni-l agonisim cu sârg şi care ne va înghiţi pentru totdeauna.
