A ridicat Crucea așa cum a ridicat și toate păcatele lumii

Putea Pilat ca stăpânitor să-L elibereze pe Hristos, dar s-a temut de popor şi, ca să le facă pe plac, a sugrumat adevărul. A cerut şi a făcut pe placul poporului, deşi ştia că Domnul este nevinovat. Tot acel popor care cu câteva zile înainte striga „Osana Fiului lui David, binecuvântat este Cel ce vine întru Numele Domnului, Împăratul lui Israil”[1], acum striga cu mânie „Răstigneşte-L!”. Aşa sunt cele omeneşti, toate sunt schimbătoare. Astăzi lăudăm pe cineva, mâine îl judecăm. Iar această necinstire a lui Hristos este continuată şi astăzi de noi, oamenii, prin faptele noastre. Putem să ne închipuim această smerenie a lui Dumnezeu?

Noi, ortodocşii, avem o icoană cu Patima Domnului, despre care pot să spun că este mai sfântă decât multe altele, care împodobesc bisericile noastre. Ea se numeşte „Iată Omul!”. Îl înfăţişează pe Domnul acolo la Pretoriu, cu hlamida roşie şi cu cununa de spini pe Preacurat Capul Său, trestia în mână şi Sângele curgând şiroaie de peste tot şi să fie tot o rană, aşa cum L-a înfăţişat Pilat înaintea poporului după muceniceasca Sa răbdare a batjocurilor. Este foarte binecuvântată această reprezentare, deoarece stă cu atât de multă smerenie înaintea poporului hulitor.

Această smerenie negrăită a lui Hristos este cea care I-a dat putere să rabde această nedreptate din partea arhiereilor şi cărturarilor şi fariseilor şi toată barbaria necinstirii din partea ostaşilor şi să urce purtând Crucea spre Sfânta Golgotă. A ridicat Crucea aşa cum a ridicat şi toate păcatele lumii.

Astfel Domnul ţinând Crucea, a început urcuşul către Golgota. Dar la mijlocul drumului a îngenuncheat, a căzut din pricina greutăţii, a istovirii, a durerilor, a cununii de spini, a sângelui vărsat, a întristării.

Ucenicii Lui, care L-au însoţit în toate lucrările Sale, care au mâncat împreună cu El, care au văzut minunile, care au crezut din tot sufletul că este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Omul pe pământ, care făgăduiseră că se vor jertfi pentru El, atunci când va fi nevoie, aceştia s-au temut, L-au părăsit şi singur a înaintat către marea Jertfă.

Nerecunoştinţa omului nu are limite! Şi nu numai Ucenicii, dar şi toţi cei care primiseră binefaceri de la El, nimeni nu L-a apărat. Şi s-a găsit numai o femeie, femeia lui Pilat să mijlocească şi să-i spună soţului ei: „Ia aminte! Căci în vis multe am pătimit pentru Omul Acesta. Pe nedrept Îl judeci şi Îl osândeşti. Pe nedrept strigă gloata afară”[2]. Dar nu a fost ascultată. S-a lăudat şi Apostolul Petru, când le vorbea despre Patima Sa, că „chiar dacă toţi Te vor părăsi, eu niciodată nu Te voi părăsi”.

S-a lăudat, deoarece credea că râvna ce o avea şi puterea omenească aveau să-i fie îndeajuns ca să o scoată la capăt. Şi totuşi a văzut că nu este nici cât o frunză de toamnă. Nu s-a lepădat de Hristos în faţa unui tiran, ci în faţa unei copile, a unei fetişcane. „Nu-L cunosc pe Omul Acesta”. Nu eşti tu, Petre, care te lăudai că nu te vei lepăda de El? Şi acum când este lângă tine şi îşi bat joc de El, Îl defaimă, nu ai putere să spui că-L cunoşti? Şi cocoşul a cântat, iar Petru şi-a adus aminte de cuvintele Domnului şi a ieşit şi a plâns cu amar. Vedeţi cât de ticălos este omul? Astăzi pare puternic, iar mâine este cu desăvârşire neputincios, când nu-l umbreşte puterea lui Hristos.

V-aţi gândit vreodată cum a fost răstignit? Ce fel de dureri înfricoşătoare avea atunci când barbarii L-au întins pe Cruce şi L-au pironit cu cuie de aramă – nu cuiele acestea de astăzi – ci acele cuie vechi şi oribile. Gândiţi-vă cum sărea Sângele Lui şi se împrăştia peste tot! Gândiţi-vă la durerea Lui, când au ridicat Crucea în picioare şi toată greutatea Trupului Său s-a sprijinit pe cuie, care au deschis aceste răni mari! Ce lucru înfricoşător este acesta!

Singur, complet istovit, să rabde cu atâta dragoste, cu atâta lipsă de răutate, cu atâta răbdare acel martiriu al pironirii mâinilor şi picioarelor Lui, cu spinii de la cunună intrând tot mai adânc în Preacuratul Său Cap, cu toată întristarea ce o avea, cu necinstirea acelui popor ce primise binefaceri! Părăsit de ajutorul şi compătimirea omenească!

Vedeţi că şi această părăsire a Sa de către Ucenici şi de cei ce primiseră binefaceri, era un alt fel de mucenicie grea. Şi un lucru ciudat că Ucenicii, care erau bărbaţi, despre care ar fi crezut cineva că aveau să-I fie aproape în suferinţă, au fugit, în timp ce firea cea slabă a femeilor, Maica Lui şi Mironosiţele, a fost cea care a stat alături în suferinţă, lângă Cruce.

Şi atunci s-a făcut un cutremur mare, soarele s-a întunecat – spune Scriptura – mormintele s-au deschis, morţii au înviat şi s-au arătat multora. S-a făcut atunci prăpădul lumii. Şi Sfântul Dionisie Areopagitul, aflându-se atunci în Alexandria, a spus: „Fie lumea se pierde, fie Dumnezeu pătimeşte”. Iar mai târziu când Apostolul Pavel a venit în Atena şi a propovăduit Evanghelia şi a vorbit despre semnele Răstignirii lui Hristos, atunci Dionisie a strigat: „Cu adevărat, Cel propovăduit de Pavel este Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu!”. Şi atunci au crezut mulţi.

[1] Ioan 12, 13.

[2] Matei 27, 19.

Extras din Arta mântuirii– Starețul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos, 2018.

Total
141
Shares
Previous Post

La Denii – cu bunica de mână

Next Post

Blestemul Dumnezeului ucis de cei pe care i-a iubit

Related Posts