Botezul Domnului

Sărbătoarea Bobotezei se referă la episodul Botezului lui Hristos în râul Iordan, săvârșit de Sfântul Ioan Înaintemergătorul, care mai este numit și Botezătorul Domnului. Acest eveniment a avut loc atunci când Hristos a ajuns la vârsta de treizeci de ani și înainte de a începe lucrarea oficială a învățăturii și, mai târziu, a Patimilor Sale pentru mântuirea neamului omenesc.

Alegerea acestei vârste pentru începerea activității publice a lui Hristos în lume are legătură cu faptul că la treizeci de ani, alcătuirea biologică a organismului omenesc ajunge la împlinire. În plus, la această vârstă, Hristos Se putea face mai ușor primit de către iudei.

Botezul Domnului este descris de Sfinții Evangheliști (Matei 3, 13-17, Marcu 1, 9-11, Luca 3, 21-22, Ioan 1, 32-34). Nu ne vom referi însă la toate detaliile, ci vom accentua numai câteva dintre adevărurile teologice și hristologice fundamentale legate de acest fapt.

1.

Viața lui Hristos până la Botezul lui Ioan

Sfânta Scriptura nu amintește multe evenimente din intervalul de timp dintre Întâmpinarea Domnului și Botezul lui Hristos. Ceea ce cunoaștem este fuga în Egipt și întoarcerea de acolo, ca și prezenta lui Hristos în templu la vârsta de doisprezece ani.

Aceasta tăcere are o motivație anume și un scop precis. Evangheliile nu au fost scrise pentru a descrie întreaga viață a lui Hristos, ci pentru a face cunoscută lumii întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul și, de asemenea, pentru a vădi învățătura, faptele și patimile Sale pentru neamul omenesc. În fond, Evangheliile au fost materiale de catehizare. Drept aceea, nu era necesara istorisirea vieții lui Hristos și nici a întâmplărilor din copilăria Sa. Prezenta Lui în templu a fost surprinsă de Evanghelie tocmai pentru că a însemnat o vădire timpurie a faptului ca El era Fiul lui Dumnezeu.

Absența evenimentelor din copilăria și din adolescența lui Hristos nu înseamnă că El nu se afla în Iudeea. Hristos a trăit lângă Maica Sa și lângă Iosif, care era tatăl Său adoptiv, și le era supus (Luca 2, 51). Nu este adevărat ceea ce se spune de către unii, care nu se bazează pe vreo mărturie, ci numai pe rodul închipuirii lor, și anume că Hristos S-ar fi dus în alte țări, ca de exemplu în Indii, unde Și-ar fi petrecut viața până la vârsta de treizeci de ani, când S-ar fi arătat dintr-o dată în Nazaret și la râul Iordan. Dacă s-ar fi întâmplat un asemenea lucru, prin apariția Sa, ar fi produs o puternică impresie compatrioților.

În Evanghelii există anumite mărturii care arată că atunci când a început propovăduirea, Hristos era cunoscut de compatrioții Săi, numai că ceea ce îi nedumerea pe aceștia era înțelepciunea Sa. Exista trei pericope evanghelice care exprimă acest adevăr.

Prima provine din Evanghelia după Ioan, unde scrie că odată, în vreme ce Hristos era în templu și îi învăța pe iudei, aceștia se mirau spunând: “Cum știe Acesta carte fără sa fi învățat?” (Ioan 7, 15). Iudeii știau bine că Hristos nu studiase în multe și cunoscutele scoli ale acelei vremi.

Cea de-a doua pericopă se afla în Evanghelia după Matei și se referă din nou la mirarea compatrioților lui Hristos, atunci când Acesta învăța în sinagoga lor. Ei se mirau și spuneau: “De unde are El înțelepciunea aceasta și puterile? Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numește mama Lui Maria și frații Lui: Iacov, și Iosif și Simon și Iuda? Și surorile Lui au nu sunt toate la noi? Deci de unde are El toate acestea?” (Matei 13, 54-56).

Așadar, Hristos era cunoscut de compatrioți și, desigur, era cunoscut și în mediul familial în care a trăit și care era alcătuit din Mama, tata adoptiv și frații proveniți din căsătoria anterioară a lui Iosif.

Cea de-a treia pericopă aparține Sfântului Evanghelist Marcu (Marcu 6, 2-3) și descrie același episod ca și fragmentul anterior, cu singura diferență că aici Hristos Însuși este prezentat ca fiind teslar; așadar era cunoscut și după meseria Lui.

Din aceste fragmente vedem că la vârsta de treizeci de ani, Hristos era cunoscut de compatrioți, că trăia într-un anumit mediu familial, cu frați vitregi, și că toți oamenii erau mirați de înțelepciunea Sa și de semnele pe care le făcea. Și, desigur, dacă cineva se miră de ceva, atunci arată pe față atât ceea ce știe, cât și ce nu știe despre acel lucru.

2.

Înțelepciunea lui Hristos se arată odată cu înaintarea în vârstă

Cel mai cunoscut episod din copilăria lui Hristos este prezența Sa în templu și convorbirea cu învățătorii, care a pornit de la faptul că El îi ascultă pe învățători și îi întreabă. Ți, firește, după cum spune Sfântul Evanghelist, “toți care Îl auzeau se minunau de priceperea și de răspunsurile Lui“ (Luca 2, 47).

Nu vom face o analiză amănunțită a acestor fapte, ci ne vom opri numai asupra a două fragmente grăitoare care au legătură cu întruparea lui Hristos. Primul vorbește de viața de după Întâmpinarea Domnului, adică după patruzeci de zile de la Naștere. Sfântul Evanghelist scrie: “Iar copilul creștea și Se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era asupra Lui“ (Luca 2, 40).

Celălalt fragment are legătură cu episodul din templu, atunci când Hristos era de doisprezece ani. “Și Iisus sporea cu înțelepciunea și cu vârsta și cu harul la Dumnezeu și la oameni“(Luca 2, 52).

În privința vârstei și a creșterii treptate a trupului lui Hristos, nu există nicio chestiune de discutat. Dezvoltarea se petrecea firesc, ca la toți oamenii, pentru c Hristos era om desăvârșit. Problema se pune în legătură cu “umplându-Se de înțelepciune” și cu “sporea cu înțelepciunea“, referitor la faptul că firea omenească s-a îndumnezeit în momentul luării sale în ipostasul Cuvântului, în interiorul pântecelui Născătoarei de Dumnezeu.

Ereticul Nestorie spunea ca Preasfânta Fecioară Maria a născut un om simplu, care cu trecerea timpului a luat harul lui Dumnezeu. Aceste afirmații au fost condamnate de Biserică, pentru că firea omenească s-a îndumnezeit imediat, prin luarea ei în ipostasul Cuvântului. După cum spune Sfântul Ioan Damaschin, “sporirea cu înțelepciunea și cu vârsta” are înțelesul că, înaintând în vârsta, Hristos își arată “înțelepciunea care se afla în El“. În Hristos există înțelepciunea, datorită unirii ipostatice a firii dumnezeiești cu cea omenească, dar aceasta înțelepciune era dezvăluită în raport cu vârsta Sa.

Tema aceasta este analizată mai amănunțit de Cuviosul Teofilact care, în comentariile sale interpretative, urmează linia Sfinților Părinți și mai ales pe cea a Sfântului Ioan Gură de Aur. El spune că Hristos ar fi putut încă din pântecele mamei să ajungă la măsura vârstei mature, dar acest lucru ar fi părut că este rodul fanteziei. De aceea, El S-a dezvoltat treptat, la fel ca toți copiii. Înțelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul se arată în funcție de creșterea vârstei Lui trupești. Hristos nu a devenit înțelept, “ci, puțin câte puțin, se arată înțelepciunea din El, urmând vârstei sale trupești“. Dacă și-ar fi arătat întreaga Sa înțelepciune de când era mic, ar fi părut un monstru. Hristos nu a căpătat înțelepciune odată cu vârsta, ci înțelepciunea se află în El și se arată oamenilor câte puțin.

În cazul oamenilor nu există situații similare, însă, prin convenție, putem să folosim o analogie. Copilul are din naștere anumite trăsături de caracter, dar ele nu se vădesc toate de la început. Putem să ghicim anumite caracteristici ale pruncului, însă acestea se vor manifesta atunci când el va fi dezvoltat din punct de vedere psihosomatic. Copilul poate să aibă predispoziție spre înțelepciune, dar el devine înțelept numai atunci când crește. El poate să aibă talent artistic, dar acest talent se va manifesta numai odată cu vârsta. Același lucru se poate observa și în cazul lui Hristos, cu diferența că în locul trăsăturilor de caracter, trebuie să punem Dumnezeirea. Hristos era om desăvârșit și Dumnezeu desăvârșit, iar firea omenească pe care a luat-o s-a îndumnezeit din prima clipă a zămislirii, dar înțelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul se arată odată cu înaintarea în vârstă.

3.

Numirile sărbătorii Botezului lui Hristos

Botezul lui Hristos în apa Iordanului săvârșit de Ioan Înaintemergătorul se mai numește și Teofanie sau Epifanie. În vechea Biserică, sărbătoarea Crăciunului și cea a Bobotezei se prăznuiau împreună, în aceeași zi (6 ianuarie). În secolul al patrulea, aceste sărbători au fost separate, iar Crăciunul a fost mutat pe 25 decembrie, în ziua în care neamurile îl sărbătoreau pe zeul soare, iar creștinii, pe soarele dreptății. De asemenea, Boboteaza se mai numește și sărbătoarea Luminilor, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul, datorita iluminării cateheților și a luminii care s-a dat prin Botez.

Cuvântul Teofanie (arătarea lui Dumnezeu) provine din fragmentul apostolic: “Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slava“ (I Timotei 3, 16) și are legătură mai mult cu Nașterea lui Hristos. Cuvântul Epifanie (arătare) provine din fragmentul apostolic: “harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor...” (Tit 2, 11) și se referă mai ales la Botezul lui Hristos, pentru că atunci oamenii au cunoscut harul Dumnezeirii.

Cert este că în ziua Botezului lui Hristos, arătarea Sfintei Treimi și cuvintele Cinstitului Înaintemergător au constituit mărturia oficială că Fiul lui Dumnezeu este Cel “din Treime“, Care S-a întrupat pentru izbăvirea neamului omenesc de păcat, de Diavol și de moarte.

4.

Însemnătatea Sfântului Ioan Botezătorul

Cinstitul Înaintemergător și Botezător Ioan a avut un rol important în Botezul lui Hristos. El a fost o mare personalitate și un mare profet care s-a aflat în punctul de trecere dintre Vechiul și Noul Testament, pentru că a fost ultimul profet al Legii vechi și primul ce aparține Legii noi.

El a fost zămislit în chip minunat, adică s-a născut prin intervenția lui Dumnezeu, însă nu de la Duhul Sfânt, ci prin sămânță, din tatăl său, Zaharia. Nașterea sa a fost legată de o serie de fapte minunate, iar șederea în pustie de la vârsta de trei ani arată că avea o viață îngerească. Prin propovăduirea pocăinței, el a pregătit poporul pentru întâmpinarea lui Mesia. Smerenia lui era nesfârșită, iar felul său de viață arată că ajunsese la o mare împărtășire din har.

Cinstitul Înaintemergător era rudă cu Hristos, pentru că mama lui, Elisabeta, era rudă cu Maica lui Hristos. Bunavestire a Maicii Domnului s-a petrecut atunci când Cinstitul Înaintemergător era un făt de șase luni, în pântecele mamei sale, de unde înțelegem că Ioan Botezătorul era cu șase luni mai mare decât Hristos.

Sfântul Ioan Înaintemergătorul a luat Duh Sfânt, Care l-a făcut profet încă din pântecele mamei sale, de când era un făt de șase luni. Atunci când Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care tocmai zămislise prin puterea Duhului Sfânt, a salutat-o pe Elisabeta, “pruncul a săltat în pântece” (Luca 1, 41). Așadar, el s-a făcut profet și a transmis darul proorocirii și mamei sale, pentru că aceasta a recunoscut-o pe Maica Domnului (Sfântul Grigorie Palama).

Multe sunt atributele care îl caracterizează pe Ioan Înaintemergătorul. Cuvântul Ioan înseamnă darul lui Dumnezeu, iar Prodrom (Înaintemergător) înseamnă “cel care deschide calea“, adică “cel care anunță venirea lui Mesia“. Se numește Botezător, pentru ca L-a botezat pe Hristos. În rânduiala Bobotezei, Cuviosul Cosma Melodul, Episcopul Maiumei, îl denumește prin trei sintagme și anume: voce a Cuvântului, candela a luminii și luceafăr al soarelui.

Dacă Fiul lui Dumnezeu este Cuvântul Tatălui în ipostas, Ioan este vocea Cuvântului; dacă Hristos, ca Dumnezeu, este lumina veșnică și nezidită, Înaintemergătorul este candela; dacă Hristos este soarele dreptății și soarele luminos al Dumnezeirii, Ioan este luceafărul, adică vestitorul de ziuă, care anunță răsărirea soarelui. Astfel, toate denumirile, atributele și expresiile prin care acesta este desemnat sunt legate de lucrarea sa principală, care este anunțarea venirii lui Mesia.

5.

Felurile botezurilor după Sfinții Părinți

După cum tâlcuiește Sfântul Nicodim Aghioritul, cuvântul Vaptisma (Botez) înseamnă scufundare, fiind un verb substantivizat care vine de la vapto, adică a scufunda. De aici provin cuvintele vaptizo (a boteza) și perfectul compus vevaptisme (m-am botezat). Așadar, noțiunea de botez se leagă de cea de apă.

Sfinții Părinți învață că există mai multe feluri de botez. Sfântul Grigorie Teologul spune că botezul este de cinci feluri. Primul a fost cel al lui Moise, care a însemnat o curățire temporară, al doilea a fost cel al Înaintemergătorului, care a botezat poporul cu botezul pocăinței, al treilea este botezul lui Hristos, prin care oamenii se botează și se fac creștini și care se săvârșește prin harul Duhului Sfânt, al patrulea este cel al muceniciei și al sângelui, iar al cincilea botez este al lacrimilor și al pocăinței.

După ce vorbește despre aceste tipuri de botez, Sfântul Ioan Damaschin mai adaugă și altele. El spune că botezul este de opt feluri. Primul a fost cel al potopului pentru îndepărtarea păcatului; al doilea a fost cel al mării și al norului, atunci când iudeii au trecut prin Marea Roșie și au fost acoperiți de un nor; al treilea a fost botezul Legii vechi, pe care l-a consfințit rânduiala mozaică și care este legat de curăția trupească; al patrulea a fost botezul pregătitor al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, care îi îndemnă pe cei botezați spre pocăință, cu alte cuvinte, Ioan nu ierta păcatele, ci le oferea oamenilor o înainte-curățire, ceea ce înseamnă că ajuta poporul să-și simtă păcătoșenia și să aștepte adevăratul Botez al lui Hristos; al cincilea a fost botezul pe care l-a primit Hristos atunci când a venit la Iordan, botez care este diferit de celelalte, pentru că Hristos nu avea niciun păcat și nu a făcut o mărturisire a păcatelor; al șaselea este botezul desăvârșit al Domnului, care are loc în Biserica prin apă și prin Duh Sfânt; al șaptelea este botezul sângelui și al jertfirii, pe care l-a primit Hristos pentru noi, adică Patimile și Răstignirea, dar și mucenicia sfinților care sunt părtași la Patimile lui Hristos; în fine cel de-al optulea botez este cel de pe urmă, care nu mai este unul mântuitor, pentru că el îndepărtează și pedepsește pentru veșnicie păcatul. Este vorba despre focul iadului.

Sfântul Ioan Gură de Aur aduce distincție între botezul iudaic și cel creștin. Primul (cel iudaic) nu curățea de păcatele sufletești, ci numai de murdăria trupească. Botezul bisericesc este fără de asemănare mai presus, pentru ca îl izbăvește pe om de păcat, îi curată sufletul și îi dă Duh Sfânt. Între acestea două se afla botezul Cinstitului Înaintemergător, care a fost o punte dinspre iudaism spre creștinism. Botezul lui Ioan era mai presus decât cel iudaic, pentru că avea legătură cu venirea lui Hristos, dar mai prejos decât cel al creștinilor.

6.

De ce S-a botezat Hristos?

De vreme ce botezul lui Ioan avea rolul de a-i îndruma pe oameni pentru ca aceștia să-și cunoască starea de păcătoșenie și de a pregăti poporul pentru primirea Botezului desăvârșit al lui Hristos, iar Hristos, fiind Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, nu făcuse niciun păcat, atunci de ce a fost nevoie ca El să primească Botezul? Răspunsul la aceasta întrebare ne dezvăluie adevăruri fundamentale.

Sfântul Ioan Damaschin spune că Hristos nu S-a botezat pentru că avea nevoie de curățire, “ci pentru a lua asupra Sa curățirea noastră“. El Și-a asumat curățirea oamenilor în același fel în care a primit Patimile și Răstignirea, cu toată durerea și suferința lor. Prin Botezul Său, Hristos a reușit să împlinească multe lucruri.

Astfel, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin, Hristos S-a botezat pentru a strivi capetele demonilor din apă, fiindcă există ideea că demonii locuiesc acolo; pentru a spăla păcatul și a-l îngropa în apă cu totul pe vechiul Adam; pentru a-l sfinți pe Botezător, fiindcă nu Înaintemergătorul L-a sfințit pe Hristos, ci Hristos l-a sfințit pe Înaintemergător, atunci când acesta din urmă a pus mâna sa pe capul lui Hristos; S-a mai botezat pentru a ține Legea, deoarece El Însuși o dăduse și nu voia să pară un călcător al ei și, în fine pentru a descoperi taina Sfintei Treimi și a oferi preînchipuirea și modelul propriului nostru botez, adică Botezul desăvârșit care se face cu apă și cu Duh Sfânt.

Dincolo de toate acestea, prin Botezul Său în râul Iordan, Hristos a sfințit apele. De aceea, în ziua Bobotezei săvârșim slujba sfințirii apelor, iar în timpul slujbei cerem Duhului Sfânt să se pogoare asupra apei. Astfel, după sfințire, apa încetează să mai fie apă a căderii, făcându-se apă a reînnoirii pentru că se unește cu harul nezidit al lui Dumnezeu.

7.

În Iordan focul nezidit a coexistat cu apa care e zidire

În Tradiția patristică, Botezul lui Hristos în râul Iordan este corelat cu trecerea minunată a Mării Roșii de către israeliteni. Așa cum odinioară, prin harul făcător de minuni al Cuvântului neîntrupat ce a lucrat asupra lui Moise, egiptenii au fost încercați, iar evreii au fost eliberați, la fel și acum, prin puterea Cuvântului întrupat, omul stricat și decăzut este replămădit, iar demonii sunt striviți, adică își pierd puterea.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune că olarul are nevoie de două elemente ca să refacă un vas: de apă, ca să amestece lutul, și de foc ca să ardă și să usuce plămădeala. La fel a procedat Dumnezeu – marele olar – cu plămada omenească. Vrând să remodeleze firea noastră stricată de păcat, Dumnezeu a folosit foc și apa. Focul a venit de la El, pentru că Dumnezeu este “foc mistuitor” care arde răul, iar apa a fost luată din râul Iordan.

Prin întruparea lui Hristos, ca și prin toate celelalte etape ale sfintei iconomii, între care se află, firește, și Botezul în râul Iordan, neamul omenesc a fost remodelat. Căderea și stricarea firii noastre au fost urmate de replămădirea și de renașterea omului. Aceasta renaștere a avut multă putere, pentru ca în urma păcatului firea omenească nu s-a nimicit în totalitate, dar și pentru ca replămăditorul omului a fost Însuși Creatorul său.

Este absolut imposibil ca apa și focul să existe împreună, pentru că focul nu se poate aprinde și nici nu poate să ardă într-un loc umed, iar apa stinge focul. În râul Iordan, ele au putut sa coexiste pentru că focul era nezidit, în vreme ce apa era zidită. De aceea, focul nu a fost afectat de apă. Dimpotrivă, apa zidită s-a sfințit prin focul Dumnezeirii.

8.

Râul Iordan

Râul Iordan a rămas consemnat în istorie prin mai multe evenimente, dar mai ales în legătura cu propovăduirea și cu Botezul Sfântului Ioan Înaintemergătorul și prin faptul ca Însuși Hristos S-a botezat în acest rău.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune ca Iordanul este chipul neamului omenesc. El se numește astfel, pentru că are în alcătuire două izvoare: Ior și Dan. Aceste izvoare formează râul Iordan, care se varsă în Marea Moartă. Potrivit unei tâlcuiri referitoare la originile noastre, întregul neam omenesc se trage din două izvoare, adică din Adam și Eva, dar prin păcat, el a fost îndreptat spre moarte, adică spre marea moartă a vieții noastre, care este cuprinsă de întunecime. Întrupându-Se, Hristos a venit în Iordan, adică în neamul omenesc, a biruit moartea și i-a întors pe oameni spre viața primordială.

Proorocul David spune: “Marea a văzut și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi“ (Ps. 113, 3).

Prin aceste cuvinte, el a vrut să arate uimirea mării, a apelor de pe mari întinderi și a râului Iordan la intrarea lui Hristos cel fără de păcat în apă. Aceasta mirare este explicată în rugăciunea pentru sfințirea apelor, scrisă de Sfântul Sofronie, Episcopul Ierusalimului: “Iordanul s-a întors înapoi, văzând focul Dumnezeirii pogorându-Se trupește și intrând într-însul“.

Așadar, focul Dumnezeirii a intrat în apă prin trupul lui Hristos.

Într-un anume fel și într-o anumită măsură, aceasta profeție se aplică și în viața creștinului. Marea este existența omului plină de zbucium, fapt pentru care este numită mare sărată. Și, după cum am văzut anterior, Iordanul este viața omenească care, după căderea primelor făpturi, a fost îndreptată spre pieire și s-a unit cu moartea și cu stricăciunea. Prin pocăință, omul se izbăvește de marea sărată a vieții, iar viața lui se schimbă, se transformă, se întoarce la adevăratele ei izvoare și capătă un alt sens (Isihie Preotul).

9.

Sfânta Treime S-a arătat la Botezul Domnului

La Botezul lui Hristos S-a arătat Sfânta Treime. De altfel, unul dintre scopurile întrupării și ale Botezului lui Hristos a fost descoperirea Dumnezeului Treimic, adică a faptului că Dumnezeu, chiar dacă are o singura ființă și o singura fire, este în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Astfel, se aude vocea Tatălui, Care mărturisește și întărește faptul că Cel aflat în Iordan este Fiul Său, iar în același timp, Duhul Sfânt Se arată “în chip de porumbel“.

Arătarea Dumnezeului Treimic și confirmarea Tatălui au avut loc și cu puțin timp înainte de Patimile lui Hristos, odată cu Schimbarea la Față, a Mântuitorului pe muntele Tabor. Asupra faptelor legate de acest eveniment ne vom opri atunci când vom analiza Schimbarea la Față a Domnului.

Sfântul Grigorie Palama face o analiza teologică minunată a motivului pentru care Dumnezeul Treimic a apărut în acea clipă. El spune că Sfânta Treime Se arată în momentul zidirii și al rezidirii. Omul a fost făcut prin harul comun al Dumnezeului Treimic, pentru că “Tatăl zidește totul prin Fiul și în Duhul Sfânt“. De altfel, în Sfânta Scriptură se spune că Dumnezeul Treimic a fost Cel care a hotărât crearea omului: să facem om după chipul și după asemănarea Noastră (Facerea 1, 26). Tatăl l-a zidit pe om după chipul Cuvântului și i-a dat viață în Duhul Sfânt. Pentru ca harul Dumnezeului Treimic este comun, întreaga Sfânta Treime a participat la crearea ființei omenești. Trebuia așadar ca Dumnezeul Treimic să Se arate și în momentul replămâdirii și rezidirii omului. De altfel, după Botezul Său, Hristos Și-a început lucrarea publică pentru mântuirea neamului omenesc.

Arătarea Dumnezeului Treimic în momentul rezidirii omului vădește încă un adevăr teologic, și anume faptul că omul este singura ființă de pe pământ cunoscătoare și închinătoare la Sfânta Treime, dar și singura creată după chipul Dumnezeului Treimic. Potrivit explicațiilor teologice ale Sfântului Grigorie Palama, animalele nu au gând și rațiune, ci numai suflet vital,care nu subzistă prin el însuși, ceea ce înseamnă că, atunci când animalele mor, sufletul lor se pierde, adică nu se păstrează, pentru că nu are substanța, ci numai energie. De asemenea, îngerii și arhanghelii au gând și rațiune, dar nu au duh care dă viață trupului, pentru că sunt deasupra simțirii. Omul, însă, are gând, rațiune, și duh, care dă viață trupului cu care împreună este unit și, de aceea, numai omul este după chipul Dumnezeirii în trei ipostasuri. De altfel, tocmai acesta a fost motivul pentru care, spre a mântui și a transforma lumea, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, nu înger, omul fiind oglinda creației. Astfel, schimbarea și transformarea creației s-au făcut prin omul îndumnezeit.

10.

Tatăl dă mărturie despre Fiul Său iubit

Vocea Tatălui mărturisește și confirmă faptul că Hristos este Fiul Său cel iubit. Potrivit Sfântului Evanghelist Matei, Tatăl vorbește despre Fiul la persoana a treia: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit“ (Matei 3, 17).

Din Evanghelia după Marcu, rezultă că Tatăl S-a adresat la persoana a doua: “Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit“ (Marcu 1, 11).

Acest lucru nu are o foarte mare importanță. Ceea ce observăm aici este că Tatăl dă mărturie despre Cuvântul, adică despre Fiul Său iubit. Dumnezeu Cuvântul S-a născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, iar această naștere este trăsatura ipostatică a celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi.

După cum spune Sfântul Grigorie Palama, demnă de observat este exprimarea “întru Care am binevoit“. Pentru a se înțelege valoarea acestei exprimări și, în general, valoarea și însemnătatea întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, trebuie acordată atenție diferenței dintre voia lui Dumnezeu prin bunăvoință și cea prin îngăduință. Dumnezeu are o singură voie, dar uneori ea este sub formă de bunăvoință, iar alteori, sub formă de îngăduință. Dumnezeu a văzut că omul va cădea și, chiar dacă nu l-a creat pentru aceasta, în cele din urmă a îngăduit căderea, tocmai pentru ca omul însuși a voit-o. Dumnezeu nu poate să încalce libertatea omului și de aceea, se creează multe probleme, pe care, însă El le îngăduie să existe. Moartea, bolile și atâtea altele au fost îngăduite de Dumnezeu, dar nu le-a plănuit El Însuși. Așadar, voia lui Dumnezeu prin bunăvoință este diferită de cea prin îngăduință.

În acest context, Sfântul Grigore Palama spune că mărturia Tatălui “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” arată că întruparea a fost voia lui Dumnezeu după bunăvoință, care se mai numește și voire anterioară. Aceasta înseamnă că întruparea lui Hristos a fost “programată” de Dumnezeu fără a depinde de căderea omului, fiindcă ziditul putea să fie mântuit numai prin unirea sa cu neziditul în ipostasul Cuvântului.

Astfel, toate câte s-au petrecut în Vechiul Testament – legiuirile, făgăduințele – erau incomplete, deoarece purtau pecetea căderii omului și nu se înscriau în voia anterioară a lui Dumnezeu, ci aveau ca scop întruparea Cuvântului. Nu numai proorocirile, legiuirile etc. din Vechiul Testament ținteau spre întrupare, pentru că însăși zidirea și încununarea zidirii lumii au avut ca scop unirea firii dumnezeiești cu cea omenească, adică a neziditului cu ziditul. Până și crearea omului după chipul lui Dumnezeu s-a făcut pentru ca în el să încapă arhietipul creației. În același context se încadrează și legea care s-a dat în Rai, iar firile și treptele îngerești tind spre aceeași finalitate, care este “iconomia divino-umană”.

Toate acestea arată importanța și valoarea întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul. Fără întrupare, mântuirea omului și reînnoirea zidirii ar fi fost imposibile. Nu omul, ci Dumnezeul-Om Hristos este centrul lumii și al istoriei. Cea mai mare crimă a epocii noastre este că omul se consideră centrul lumii. Se poate spune cu certitudine că întreaga strădanie ascetică a creștinului țintește spre îndepărtarea din viață a gândirii antropocentice și spre dobândirea gândirii teantropocentrice [divino-umane, n.n.]. Centrul nu trebuie să fie omul, ci Dumnezeu-Om.

11.

Fiul este “strălucirea slavei Tatălui”

Mărturisirea Tatălui că Cel care Se botează nu era un oarecare, ci era Însuși Fiul Său iubit, a fost semn al Dumnezeirii Cuvântului și al faptului că Fiul este de o ființă cu Tatăl. În teologia ortodoxă, vocea Tatălui nu este numai ceva perceput de simțurile omului, ci înseamnă contemplarea lui Dumnezeu, adică revelație. Desigur, la teorie [contemplație, n.n.] este părtaș și trupul, dar simțurile se transformă pentru a putea contempla slava lui Dumnezeu. Faptul că mărturia Tatălui este o revelație reiese și din cuvintele Sale de pe Muntele Tabor, atunci când ucenicii lui Hristos au căzut la pământ, neputând suporta lumina contemplării.

Fiul mărturisit de Tatăl Se dezvăluie ca fiind “strălucirea slavei Tatălui“, deoarece ființa și lucrarea Dumnezeului Treimic sunt comune. Pentru a se arată Dumnezeirea Cuvântului, în Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel se folosesc următoarele cuvinte: “Care fiind – strălucirea slavei și chipul ființei Lui” [În Biblia grecească: “El este strălucirea slavei sfinte și chipul desăvârșit al sfântului ipostas“] (Evrei 1, 3).

Cuvântul strălucire desemnează lumina, adică razele care provin dintr-un corp luminos. Atunci când corpul este zidit, strălucirea lui este zidită, dar când este vorba despre slava nezidită, strălucirea acesteia este nezidită. Desigur, dacă spunem că Fiul este strălucirea Tatălui, prin aceasta nu se înțelege că El este energia Părintelui Său, deoarece Cuvântul este o Persoana separată, iar această Persoană este Dumnezeu, de o ființă cu Tatăl, și prin urmare, Tatăl și Fiul au aceeași energie, lucru care este valabil și în legătură cu Duhul Sfânt. În Sfânta Treime exista fire, energie și Persoane. Persoanele sunt trei, având în comun ființa (firea) și lucrarea (energia).

După cum spune Cuviosul Teofilact, cuvântul strălucire se folosește pentru redarea câtorva adevăruri teologice: în primul rând, Fiul S-a născut din Tatăl așa cum strălucirea se naște din soare; în al doilea rând, Fiul S-a născut fără schimbare din Tatăl, după cum raza se naște din soare în chip neschimbat; în al treilea rând, așa cum soarele nu se micșorează prin faptul de a străluci, nici Tatăl nu S-a micșorat născându-l pe Fiul; în al patrulea rând, Fiul este nedespărțit de Tatăl și strălucește veșnic și de sine stătător, la fel cum este și strălucirea față de soarele care o naște.

12.

Sfântul Duh se arată în chip de porumbel

De-a lungul timpului, au existat mai multe apariții ale Sfântului Duh. Uneori, Se arată în chip de adiere sau de tunet, iar alteori, sub formă de limbi de foc. Aici, El Se arata “ca un porumbel”. Nu era porumbel, ci părea a fi de forma porumbelului, pentru ca Sfântul Duh nu este zidit, ci nezidit, la fel ca și celelalte Persoane ale Sfintei Treimi.

Apariția Duhului Sfânt “ca un porumbel” ne aduce aminte de potopul lui Noe, când porumbelul pe care Noe l-a trimis de pe arca s-a întors cu o ramură de măslin în cioc, prin care a anunțat sfârșitul potopului. În clipa Botezului lui Hristos, Sfântul Duh “ca un porumbel” a vestit sfârșitul potopului păcatului. Nu avea în cioc o ramură de măslin, ci arăta înspre Mila lui Dumnezeu, Care este Hristos, adică Fiul iubit al Tatălui.

Dincolo de aceasta, arătarea Sfântului Duh “ca un porumbel“ simbolizează nerăutatea și blândețea. De asemenea, amintește faptul că, așa cum porumbelul este preacurat și nu șade acolo unde este miros urât, la fel și Sfântul Duh este preacurat și nu rămâne acolo unde este mirosul urât al păcatului.

Pogorârea Duhului Sfânt ca un porumbel și venirea Lui peste Hristos au o mare importanță, fiind în strânsă legătură cu mărturia Tatălui. Prin lucrarea Duhului Sfânt, s-a adeverit faptul că rostirea  “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” nu se referea la Ioan Înaintemergătorul, ci la Hristos. Arătarea porumbelului deasupra lui Hristos în același timp  cu auzirea vocii Tatălui indică faptul că cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o ființă și, în plus, face deosebirea între Ioan Înaintemergătorul și Hristos. Dacă, până în acel moment, poporul îl respecta profund pe Ioan, în timp ce Hristos era un necunoscut, pogorârea Sfântului Duh și vocea Tatălui L-au dezvăluit lumii pe Hristos, adică pe Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis pentru mântuirea omului(Cuviosul Teofilact).

13.

Cerurile s-au deschis și s-au sfâșiat

Vederea de Dumnezeu a Cinstitului Înaintemergător a fost mare. În viețile sfinților, întâlnim adesea experiențe ale contemplării slavei Sfintei Treimi în Persoana lui Hristos, dar Sfântul Ioan Botezătorul a fost învrednicit nu numai de vederea Cuvântului, ci și de auzirea vocii Tatălui și de vederea Duhului Sfânt. Aceasta contemplare nu a fost o vedere a simțurilor, deși omul vede și cu ochii trupești, care mai înainte se transfigurează spre a putea suporta vederea de Dumnezeu. Faptul că a fost vorba despre o revelație suprafirească și despre apariția Sfintei Treimi reiese din frazele folosite de Sfinții Evangheliști atunci când prezintă cele petrecute. Evanghelistul Matei spune: “îndată cerurile s-au deschis“ (Matei 3, 16), iar Evanghelistul Marcu afirma: “a văzut cerurile deschise” (rupte) [Acolo unde traducătorul roman al Bibliei a folosit cuvântul deschis, în textul biblic grecesc se întrebuințează cuvântul schizomenos, care are semnificații teologice speciale] (Marcu 1, 10). Așadar, cerurile s-au deschis și s-au sfâșiat.

Aceste două cuvinte (deschis și rupt) nu sunt întrebuințate întâmplător, pentru că ele exprimă două realități diferite, care au legătură cu întruparea Fiului lui Dumnezeu și cu iubirea de oameni a Dumnezeului treimic, după cum tâlcuiește Sfântul Grigorie Palama.

S-au deschis arată că, dacă în urma neascultării lui Adam, cerurile s-au închis și omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu, de astă dată, prin deplina ascultare a lui Hristos, Care este noul Adam, cerurile se deschid din nou și omul poate să dobândească comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, Hristos este noul născător al neamului omenesc. După trup ne tragem din Adam, dar duhovnicește ne tragem din noul Adam, adică din Hristos.

A văzut cerurile deschise (rupte) exprimă o altă mare taină. Hristos a luat în trup toată puterea și toată energia nemăsurată și nesfârșită a Duhului Sfânt. Știm însă foarte bine că, fiind nezidită, energia Duhului Sfânt nu poate fi încăpută de cele zidite. Prin ruperea cerurilor, s-a arătat în chip văzut că acestea nu au putut suporta puterea Duhului Sfânt ce a trecut spre Trupul în care Dumnezeirea Se afla în unul din ipostasurile Sale sau, mai degrabă, în acest fel, s-a vădit îndumnezeirea firii omenești luate de Dumnezeu asupra Sa.

În mod obișnuit, neziditul nu poate fi încăput de zidit. Un asemenea lucru ajunge să fie cu putință numai în condițiile în care ziditul este întărit de Duhul Sfânt. De aceea, în Biserică se cantă: “În lumina Ta… am văzut lumina“. Sfinții Îl văd pe Dumnezeu ca lumina doar dacă sunt întăriți de Lumina nezidită a lui Dumnezeu, iar omul, în general, se poate învrednici de împărtășirea cu Trupul și cu Sângele lui Hristos pentru ca, fiind mădular al Bisericii, primește harul curățitor, iluminator și îndumnezeitor al lui Dumnezeu; în momentul în care se împărtășește, cerurile vieții sale duhovnicești se rup, neputând rezista în fața lui Dumnezeu.

Dacă presupunem că termenul ceruri i-ar desemna pe îngeri, atunci cuvântul Evanghelistului înfățișează un alt mare adevăr teologic. Chiar dacă îngerii sunt curați în fața lui Dumnezeu, pentru că se curăță și se luminează încontinuu prin trăirea aproape de Dumnezeu, totuși ei nu au curăția superioară și desăvârșită a Creatorului. Numai firea noastră în Hristos, făcută sălaș al lui Dumnezeu și asemenea lui Dumnezeu, poate să încapă strălucirea, frumusețea, puterea și harul Duhului Sfânt. De aceea, prin venirea Duhului Sfânt, nu numai că s-au rupt cerurile, dar și îngerii cei curați s-au dat la o parte.

14.

Botezul lui Hristos model pentru botezul nostru

Asa cum am spus anterior, unul din scopurile pentru care Hristos S-a botezat a fost acela de a Se face model pentru noi, deoarece, prin propriul Său Botez, a introdus în Biserica taina Botezului. Așadar, noi intrăm în Biserica prin Sfântul Botez, care este considerat o taină începătoare. Viața noastră duhovnicească începe prin taina Botezului, așa cum lucrarea de mântuire a lumii a început prin Botezul lui Hristos, după care au urmat toate celelalte, adică Patimile, Răstignirea, Învierea și Înălțarea.

În cartea sa despre Viața în Hristos, Sfântul Nicolae Cabasila consideră că Botezul este o naștere, după care urmează mișcarea [este vorba despre mișcarea pruncului imediat după naștere], prin Mirungere, și viața, prin Sfânta Împărtășanie. Încununarea Botezului și a tuturor celorlalte taine este reprezentată de Sfânta Împărtășanie. Așadar, ne botezăm și ne mirungem pentru a putea, ca membri ai Bisericii, să ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele lui Hristos.

Credința și Botezul sunt interdependente. După cum spune Sfântul Vasile cel Mare, credința și Botezul reprezintă două căi ale mântuirii care sunt strâns legate între ele și nedespărțite. Credința este consfințită prin Botez, iar Botezul își are temelia în credința. Una o completează și o plinește pe cealaltă. Deoarece credem în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh, ne botezăm în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Mai întâi are loc mărturisirea de credință, care este începătoarea mântuirii, după care urmează Botezul, care pecetluiește consimțământul nostru.

Acestea sunt spuse ținând cont de faptul că există două feluri de credință: începătoare, care se numește și credința din ascultare, și desăvârșită, care se numește credință din vederea de Dumnezeu. Mai întâi, omul ascultă de Dumnezeu și crede, iar mai apoi se botează și se miruiește, dobândind astfel credința din vederea de Dumnezeu. Aceste lucruri trebuie înțelese din punctul de vedere al practicii vechii Biserici, în care Botezul nu era o ceremonie formală și un eveniment lumesc sau social, ci o taină de introducere în Biserică, ceea ce înseamnă că era precedat de curățirea omului. Botezul se numea și se mai numește și iluminare, deoarece prin Botez și prin taina Mirungerii omul ajunge la iluminarea minții.

15.

Botezul este naștere curățitoare și iluminătoare

Botezul creștinilor a primit multe denumiri, fiecare dintre acestea arătând valoarea lui, adică lucrarea pe care o împlinește. În continuare vom analiza cele mai reprezentative fațete ale acestei lucrări.

Botezul se mai numește și naștere, deoarece prin el, omul renaște. Aceasta denumire a fost dată de Însuși Hristos în dialogul Său cu Nicodim:

Adevărat, adevărat zic ție: de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).

Cristelnița este pântecele duhovnicesc care ne renaște spre o noua viață, căci după Botez, ne asemănăm lui Hristos. Aceasta renaștere ne face să fim ceea ce trebuie să fim. De aceea, ziua Botezului este ziua în care primim identitate, după cum spune Cuviosul Nicolae Cabasila.

Nașterea care se petrece prin sfântul Botez este legată de curățire și de iluminare. Sfântul Grigorie Teologul spune că Hristos nu avea nevoie de curățire, de vreme ce era curat prin El Însuși, dar venind la Iordan, a primit curățirea pentru neamul omenesc, la fel cum tot pentru neamul omenesc a luat trup, chiar dacă, în mod firesc, el era fără de trup. Așadar, prin sfântul Botez și prin Mirungere, Hristos îl curăță pe om și îl iluminează. Mai întâi, are loc curățirea de patimi prin lucrarea poruncilor, iar apoi urmează iluminarea prin harul Duhului Sfânt. Sfântul Grigorie Teologul spune în acest sens: “Prima dată este curățirea, apoi iluminarea, fără însă ca prima să poată veni după cea de-a doua“.

După cum afirmă Sfântul Ioan Damaschin, iertarea păcatelor se dă în același fel tuturor celor care se botează, dar harul Sfântului Duh se dă în funcție de credință și de curăție. Prin sfântul Botez, primim arvuna darului Duhului Sfânt, iar renașterea este pecete, legământ, iluminare și începutul unor noi vieți.

Botezul lui Hristos în râul Iordan, la fel ca și propriul nostru Botez, este un fel de potop, mult mai înalt și mai curățitor decât potopul lui Noe, după cum spune Cuviosul Proclu, Patriarhul Constantinopolului. Altădată, firea omenească a fost omorâtă prin apa, acum însă, prin Hristos, apa botezul dă viață celor uciși de păcat. În vremurile de demult, Noe a constituit arca din lemn care nu putrezește, iar acum, Noe cel duhovnicesc a făcut o arcă din trupul nestricat al Mariei. Odinioară, porumbelul a adus o ramură de măslin ca să vestească mireasma Împăratului Hristos, iar acum, Duhul Sfânt vine ca un porumbel ca să-L arate pe milostivul Domn.

Toate câte s-au petrecut în timpul Botezului lui Hristos în râul Iordan se repetă și în viața noastră, atunci când primim taina sfântului Botez.

16.

Botezul Domnului și botezul nostru

Sărbătoarea Bobotezei sau a Epifaniei dezvăluie multe adevăruri teologice. Ca o abordare personală a acestei sărbători, la cele înfățișate până acum, trebuie să mai adăugam și alte câteva considerații, care au legătură cu propriul nostru Botez. Trebuie să accentuăm mai ales trei elemente reprezentative.

În primul rând, cei care sunt botezați și mirunși se numesc creștini nu numai prin faptul că sunt ucenicii lui Hristos, dar și pentru că primesc pecetea Duhului Sfânt. [În limba greaca χρισμα. Acest cuvânt înseamnă miruire, ungere, pecetluire și din rădăcina sa provine cuvântul hristianos (χριστιανος=creștin)]. De altfel, cele două particularități ale creștinului nu se contrazic, pentru că suntem ucenicii lui Hristos prin harul pe care îl primim prin Sfintele Taine. După cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, toți creștinii pot fi considerați unși ai Domnului,miruiți cu pecetea desăvârșitoare“, prin care se pun în lucrare harul și împărtășirea Sfântului Duh. Dacă regii, preoții, și proorocii Vechiului Testament se numeau unșii lui Dumnezeu, chiar dacă se pecetluiau cu ulei obișnuit și nedesăvârșit, cu atât mai mult sunt numiți unși ai Domnului cei care s-au pecetluit cu Pecetea Sfânta. Evanghelistul Ioan scrie: “ungerea pe care ați luat-o de la El rămâne întru voi“ (I Ioan 2, 27), iar Sfântul Apostol Pavel subliniază acest adevăr: “Cel ce ne întărește pe noi împreună cu voi, în Hristos, și ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului în inimile noastre“ (II Cor. 1, 21-22). Ungerea în Duhul Sfânt, care este legată de iluminarea și de limpezirea minții, este arvuna Duhului și pecetea lui Dumnezeu.

În al doilea rând, prin Botez, omul primește arvuna Duhului, dar are posibilitatea să ajungă la plinirea acestuia. Sfântul Grigorie Palama spune că așa cum pruncul primește de la părinții săi putința de a se face om matur și moștenitor al averii părintești atunci când împlinește vârsta potrivită, dar pierde moștenirea dacă între timp moare, la fel se întâmplă și cu creștinul. Prin Botez, omul a primit puterea de a deveni fiu al lui Dumnezeu și moștenitor al bunătăților veșnice, dar numai dacă între timp nu moare cu moarte duhovnicească, adică prin păcat. Așadar, dacă omul pierde comuniunea cu Dumnezeu, murind duhovnicește, el pierde șansa pe care a primit-o prin Botez. Desigur, harul nu se pierde, pentru că nu părăsește inima omului, dar nu mai lucrează mântuirea.

Hristos a dat porunca ucenicilor Săi de a învăța toate neamurile, “botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă” (Matei 28, 19-20).

“Botezându-le” și “învățându-le să păzească” arată felul în care omul se împlinește duhovnicește.

În al treilea rând, atunci când harul de la Botez este acoperit de păcat, trebuie neapărat să urmeze botezul pocăinței și al lacrimilor; tunderea monahală se mai numește și al doilea botez pentru că este începutul vieții de pocăință și de curățire prin care omul reajunge la slava pierdută. Despre acestea, Sfântul Grigorie, Episcopul Nisei, spune:

Lacrimile care curg ca într-o baie și suspinele din rărunchii sufletului readuc încet-încet harul care se îndepărtase“.

O singură lacrimă de pocăință are valoarea apei Botezului, readucându-l pe om în situația de dinainte. Desigur, aceasta lacrimă trebuie să curgă din pocăință, după cum exprimă și învață Biserica Ortodoxă.

***

Hristos S-a botezat pentru a ține Legea și pentru a aduce harul Său în apă, în toată zidirea și în om. În acest fel, El a dat fiecărui om puterea de a dobândi harul înfierii, care este Teofania (arătarea lui Dumnezeu) propriei noastre vieți. Aceasta arătare a lui Dumnezeu a fost începutul cunoașterii de Dumnezeu. Deoarece cunoașterea de Dumnezeu este un fapt existențial, ea duce la mântuire.

Septembrie 1994

(Din: Mitrop. Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sărbători, Ed. Egumenita, 2008)

Sursa: cuvantul-ortodox.ro