Nu e greu de observat că aşa-zisa „distracţie” a înlocuit tot mai mult cuvântul „bucurie”, mai ales în rândul noii generaţii. Dar există o diferenţă între ele, cel puţin una care surprinde esenţa lor. Distracţia este asociată adesea cu plictiseala şi tristeţea, mai cu seamă când nu izvorăşte sau nu naşte bucurie. Bucuria însă ne aduce aminte de copilărie, ne veseleşte sufletul şi ne dă putere să mergem mai departe. Viaţa noastră se hrăneşte cu bucurii mai mici sau mai mari, de aceea şi sărbătoarea este unul dintre ingredientele de bază ale unei vieţi fericite. Şi, până la urmă, ce caută sufletul omului cu adevărat în viaţa aceasta: distracţie sau bucurie?
Oamenii nu sunt trişti pentru că sunt săraci, deşi sărăcia nu este un motiv de bucurie. Am cunoscut mai mulţi oameni fericiţi printre cei săraci decât printre cei cu averi mari. Şi, ca o paranteză, adevăraţii monahi sunt cei mai fericiţi, deşi nu stăpânesc mai nimic în lumea aceasta. De asemenea, am văzut bolnavi, chiar oameni condamnaţi practic la moarte de o boală gravă, bucurându-se. Da, iar o bucurie ca a lor nu mi-a fost dat să văd prea des în viaţa aceasta. Am cunoscut orbi şi şchiopi, oameni simpli care abia aveau după ce bea apă, oameni lipsiţi de mâini sau picioare, bucurându-se mai mult decât toţi ceilalţi pe care îi întâlneam. Dar şi copii am cunoscut, copii cu handicap, fie fizic, fie mental, care răspândeau în jurul lor voioşie şi dragoste. Parcă nu-ţi mai venea să te desparţi de ei, deşi, când îi vedeai aşa neputincioşi şi lipsiţi de viitor, îţi venea ție să plângi. Ei însă nu erau trişti pentru neputința lor.
Pe de altă parte, am văzut în viaţă, oameni cât se poate de trişti, mai ales tineri. Și o spun cu durere, pentru că pe unii dintre ei i-am cunoscut personal. Tineri triști – chiar dacă nu le lipseşte nimic: nici mâinile cu care pot îmbrăţişa persoana dragă, nici picioarele care-i pot purta pe munţii cei mai înalţi, nici ochii care pot vedea lumina soarelui, nici puterea de a rosti cuvinte, nici hainele, nici banii, nici distracţiile sau cele mai multe dintre cele pe care şi le-ar putea dori un om obişnuit în lumea aceasta. Atât de trişti, încât nu o dată au încercat să se sinucidă, şi unii până la urmă au reuşit.
Oare din ce material este zămislită bucuria în sufletul nostru? Sau care sunt ingredientele din care se poate găti „mâncarea” care să-ţi hrănească aceea bucurie ce nu se identifică cu plăcerea şi nu are nimic comun cu distracţia. Bucuria care nu trece și nu se pierde, căci aşteaptă să fie tot timpul reînnoită, recâştigată sau revitalizată în suflet.
Îmi amintesc de oamenii copilăriei mele şi am sentimentul că în chipul lor adăsta mult mai multă bucurie, care parcă abia aştepta să se manifeste cu simplitate, deşi nici atunci timpurile nu erau uşoare. Dar lumea parcă ştia mai mult să se bucure decât astăzi. Iar bucuria lor faţă de a celor de astăzi venea, bunăoară, dintr-un fel de smerenie adusă de o viaţă cu multe lipsuri şi fără atâtea prilejuri de a te crede buricul pământului, îndreptăţit să le primeşti pe toate pe tavă. Nu drepturi, nu distracţii, nu atâtea şi atâtea înălţări ale minţii, încât să te crezi cel mai deştept din lume, deşi nu ai citit mai nici o carte.
Dar să nu idealizăm! Lumea în comunism era şi ea traumatizată, însă, sincer vă spun, dacă privesc în jur, am impresia că era totuși mult mai sănătoasă. Oamenii erau cu mult mai frumoşi, în cele mai multe sensuri ale cuvântului, şi nu pentru că trăiau în comunism, ci pentru că nu apucaseră să se alieneze atât de mult cu mijloacele media şi de consum.
Un gust al veșniciei
Personal însă pot spune că abia după 1990 am început să conştientizez ce înseamnă cu adevărat să te bucuri în viaţa aceasta. Parcă ni s-a ridicat un văl de pe minte, iar acea bucurie naturală, să spunem, din vremea comunismului, s-a transfigurat când am cântat primele colinde. Se întâmpla undeva în anii studenţiei. Când mergeam în spitale şi le colindam bolnavilor, când ajungeam la casa unor bătrânei care nu mai auziseră de mulţi ani colinde şi lăcrimau, sau când colindam copiilor din orfelinat – atunci am simţit cea mai mare bucurie din viaţa mea, iar experienţa aceasta o trăiam în jur de 50-150 studenţi în fiecare seară din zilele premergătoare Crăciunului. Ne bucuram nu numai pentru că aveam ocazia de a aduce bucuria în locurile singurătăţii şi ale durerii, ci pentru că bucuria aceea nu era a noastră, ci era bucuria vestirii lui Hristos, Cel Care a venit în lume ca să mângâie şi să vindece, ca să dăruiască tot ceea ce are mai multă nevoie sufletul omului: Duhul vieții, duhul Învierii din moartea îndepărtării de Dumnezeu. Simţeai că ceva se petrece cu sufletul tău, că devii mai bun, că ai şi tu cu adevărat un rost în lumea aceasta, un rost care transcende toate nimicurile unei vieţi lipsite, altfel, de un sens mai înalt. Atunci am învăţat din practică că idealurile nu înseamnă nimic, dacă dincolo de ele nu este binele pe care îl poţi face oamenilor, faptul că poţi să le aduci o alinare şi o bucurie. Postul Crăciunului trecea, şi acea experienţă a colindelor era privită de cei mai mulţi dintre noi cu multă nostalgie. Am căutat-o apoi în lume, am căutat să o mai trăim la aceeaşi intensitate. Nu ştiam atunci de ce, dar numai în Biserică am putut să o mai retrăim având acelaşi gust al veşniciei. Am regăsit-o în uşurarea spovedaniei, în Liturghiile de Duminică, în privegherile de noapte, am regăsit-o în tot ce ne apropia de Dumnezeu. Tocmai de aceea ne-am luptat ca şi alţii ca noi să-L cunoască pe El.
Nu sărăcia, nu boala, nu lipsurile, nu orice altceva ne poate aduce întristarea, cât ne-o aduce păcatul. Îndepărtarea de rostul nostru în lume, acela de a face binele. Fuga de noi înşine prin mijloace evazioniste, prin distracţie, ecrane, droguri şi toate celelalte similare lor. Or asta însemnă timp irosit, viaţa împrăştiată în multe gânduri şi dorinţe efemere, o părere de sine hipertrofiată de mass-media ce ne hrăneşte o imaginaţie bolnavă. Pornografia, sub toate formele ei de manifestare, şi agresivitatea, de la jocurile video „nevinovate” până la filmele şi ştirile unde violenţa este justificat şi glorificată, toate acestea ne aduc întristare în suflet.
Practic, toată cultura care celebrează plăcerea, de la dulciurile şi carbohidraţii rapizi care dau dependenţă şi totodată anxietate, până la ideile că bărbatul este femeie sau femeia, bărbat, ori că eşti îndreptăţit să pui la îndoială şi să conteşti tot ce a lăsat Dumnezeu bun în lume, însăşi existenţa Lui, acestea toate diseminate în întregul mod de viaţă, în spaţiul noetic confundat astăzi cu cel mediatic al omului modern. Ele ne omoară încetul cu încetul sufletul făcându-l pe omul modern să se gândească tot mai mult la eutanasie ca o soluţie pentru viaţa sa.
Unii mă condamnă că sunt prea pesimist. Dar la capătul a douăzeci de ani de când am început să scriu şi să vorbesc despre efectele orwelliene ale tele-vizionării în viaţa omului modern, mi se pare, dimpotrivă, că atunci am fost mult prea optimist în raport cu ce am ajuns să constatăm astăzi la generaţiile crescute cu televizor şi Internetul, mai nou cu telefoane mobile şi TikTok-ul.
Un singur lucru ne trebuie!
Da, suntem tot mai săraci, iar anii care vin nu vor fi uşori. Este adevărat că dictatura orwelliană se strânge ca un laţ tot mai mult în jurul trupurilor şi a minţilor noastre. Vor fi probabil greutăţi mari ce ni se vor părea imposibil de trecut, dar în pofida tuturor acestora, bucuria lui Hristos nu ne-o poate lua nimeni. Nimeni nu ne poate smulge credinţa din suflet, dacă o întreţinem şi o hrănim cu cele cuvenite. Nimeni nu poate să ne văduvească de Duhul lui Dumnezeu, Cel Care singur poate să ne dăruiască bucuria cea mai mare şi fericirea, chiar şi în chinuri greu de imaginat, precum ale martirilor din întreaga istorie. Şi avându-L pe Domnul, ne vom bucura mai mult atât de lumina soarelui, cât şi de munţii cei înalţi, de florile cu zâmbetul lor atât de frumos şi cuceritor, dar trecător ca însăși viaţa noastră. Ne vom bucura de copiii neatinşi de duhul lumii, neînrobiţi de demonul ecranelor, despre care Domnul a spus că de nu vom fi ca aceştia nu vom intra în Împărăţia Lui.
Aşadar, un singur lucru ne trebuie ca să câştigăm bucuria care nu piere, iar acela este ca în toată vremea să lucrăm la cultivarea în Dumnezeu a minţii noastre, fie prin slujbe şi rugăciuni, fie prin fapte bune şi îndurerare sau compătimire cu durerile lumii, fie prin gândul smerit şi aşteptarea Domnului, a zilei vieţii ce va să vină.
Virgiliu Gheorghe
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 179 (decembrie 2023)
Sursa: https://familiaortodoxa.ro/
