– Părinte, mi-am adus aminte că odată m-aţi certat tare.
– Dacă va trebui, iarăşi te voi certa, ca să mergem cu toţii împreună în Rai. Acum voi lua măsuri mai drastice!… Ascultă, tipicul meu este ca mai întâi să-l fac pe celălalt să înţeleagă că este trebuincioasă certarea, şi după aceea îl cert. Oare nu fac bine? Deoarece cert pe cineva atunci când văd că face ceva grav, devin rău. Dar ce să fac? Să-l odihnesc pe fiecare în patima sa, ca să fiu, chipurile, bun cu el şi după aceea să mergem împreună în iad? Niciodată nu mă mustră conştiinţa atunci când cert pe cineva sau îi fac observaţie, iar acela se mâhneşte, deoarece o fac din dragoste, pentru binele lui. Văd că nu îşi dă seama cât L-a rănit pe Hristos cu ceea ce a făcut şi de aceea îl cert. Pe mine mă doare, mă topesc în clipa aceea, dar nu mă mustră conştiinţa pentru că l-am mustrat. Dimpotrivă, mă pot chiar şi împărtăşi liniştit, fără să mă spovedesc. Şi simt înlăuntrul meu o mângâiere, o bucurie. Iar pentru mine mângâierea şi bucuria sunt mântuirea sufletului.
– Părinte, îmi spune gândul că îmi vorbiţi mângâietor, fie pentru că nu pot suferi asprimea, fie pentru că mi-aţi spus de multe ori să fac ceva şi nu am făcut şi de aceea mă lăsaţi în pace.
– Suflet binecuvântat, oare crezi că mă joc cu mântuirea sufletului tău? Tânărul face probe. Cel matur însă are judecată şi merge statornic. Să fii sigură că dacă văd ceva strâmb, fie de departe, fie de aproape, îţi voi spune. Tu să ai încredere şi linişteşte-te! Aa, dar încă nu mă cunoaşteţi bine. Oare atât de uşor voi odihni eu gândurile celorlalţi? Da, când văd că sufletul este sensibil sau se cutremură cu totul de simţirea greşelii lui, ce să spun? Atunci îl mângâi, ca să nu cadă în deznădejde. Iar când văd inima învârtoşată ca piatra, atunci vorbesc cu asprime, ca să o zgudui. Dacă cineva ar merge spre prăpastie şi îi spun: „Înainte! Mergi foarte bine”, nu fac o crimă? Răul este că unii nu cred atunci când le spun să nu se neliniştească, şi astfel se chinuiesc. Dacă văd ceva rău, cum să nu-l spun? Cum să-l laşi pe celălalt să meargă în iad? Când ai responsabilitate, mai ridici şi vocea dacă trebuie. Pentru mine este mai bine să nu vorbesc, dar nu o pot face atunci când ştiu că am responsabilitate.
Apoi trebuie de luat aminte şi la următorul lucru: îmi faci, de pildă, un rău. Eu te iert. Îmi mai faci un rău. Iarăşi te iert. Eu sunt în regulă, dar dacă tu nu te îndrepţi, fiindcă eu te iert, aceasta este foarte grav. Altceva este dacă nu te poţi îndrepta deplin. Dar să te străduieşti să te îndrepţi pe cât poţi mai mult. Nu să-ţi odihneşti gândul şi să spui: „Dacă mă iartă, e-n regulă, m-am aranjat, nu-i nevoie să mă mai mâhnesc”. Se poate ca cineva să greşească, dar dacă se pocăieşte, plânge, cere iertare cu străpungere de inimă, se nevoieşte să se îndrepte. Atunci există recunoaştere şi duhovnicul trebuie să ierte. Dar dacă nu se pocăieşte şi îşi continuă tactica sa, cel care are răspunderea sufletului aceluia nu poate râde. Bunătatea îl vatămă pe cel nepocăit.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
