„Într-o zi am lucrat cu toţii din greu la nişte construcţii. De îndată ce am terminat şi voiam să ne retragem pentru a ne odihni, am auzit deodată sirena unui vaporaş ce se oprise la arsanaua noastră. Atunci când stareţul a auzit sirena, l-am văzut că s-a întristat.
– Ce se întâmplă, gheronda? l-am întrebat.
– Măi, şi binecuvântatul acesta tocmai acum a venit. Este G. şi ne-a adus un butoi de ulei.
Părinţii erau atât de obosiţi, încât stareţul nu a îndrăznit să poruncească cuiva să coboare. Singura soluţie era să se ofere cineva. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am priceput gândul stareţului meu şi l-am întrebat:
– Gheronda, îmi daţi binecuvântare să merg eu ca să aduc butoiul?
– De vreme ce doreşti aceasta din tot sufletul, mergi, fiul meu, şi rugăciunea mea te va ajuta.
Atunci am luat o funie şi am alergat îndată jos. Când am ajuns la arsana, am îngenuncheat, am legat butoiul cu funia, l-am luat în spate şi m-am ridicat. Am încercat să păşesc, dar nu am reuşit, căci genunchii mi se înmuiaseră. Cu toate acestea nu am lăsat butoiul jos. «De vreme ce m-a trimis stareţul, mi-am spus, nu-l voi lăsa până ce nu voi cădea jos.» Cu multă greutate am înaintat câţiva metri. Atunci mi-am făcut cruce şi am spus: «Maica Domnului, pentru rugăciunile stareţului meu, ajută-mă!» După această mică rugăciune am simţit că greutatea din spate s-a uşurat puţin. Cu cât înaintam, cu atât simţeam că greutatea se uşura tot mai mult. După puţin timp am simţit că dispăruse toată greutatea, iar atunci când am început să urc scările abrupte, credeţi-mă, am simţit că cineva mă împingea de la spate. Urcam scările aproape alergând, rostind neîncetat rugăciunea: «Doamne, Iisuse Hristoase…» Distanţa de la arsana până la colibele noastre, poate fi parcursă de un catâr încărcat în aproximativ două ore. Te încredinţez că eu am urcat încărcat cu cincizeci de ocale de ulei în spate în mai puţin de o oră.
De îndată ce am ajuns sus, l-am întâlnit pe stareţ şi i-am spus:
– Gheronda, minune mare! Asta şi asta s-a întâmplat…
Din nou stareţul nu s-a putut stăpâni şi după ce m-a strâns în braţe, mi-a spus:
– Aceasta, fiul meu, este roada desăvârşitei ascultări. Dar vrei să îţi spun şi eu ceva? Din clipa când ai coborât şi până acum m-am rugat pentru tine cu lacrimi.”
Extras din Stareţul Haralambie- Dascălul rugăciunii minţii– monahul Iosif Dionisiatul, Editura Evanghelismos, 2005.
