„Cine-mi bate-n fereşti?…/Doamne, Tu eşti?/Cu braţele cruciş pe piept,/De când Te-aştept,/De când Te-aştept!/Mi-era dor să Te văd, să Te-aud/Ca Zaheu pe creanga lui de dud,/Să Te simt în suflet, comoară,/Cum Te-a simţit vecia-ntâia oară,/Când stelele nu aveau nume,/Când nu-ntinseseşi cortul peste lume,/Când din praştie nu azvârliseşi luna,/Nici stele multe, una câte una,/Când, ne-ncăput, urzeai din abur lut/Şi, neînceput, urneai un început…/Dar Tu parcă n-ai fi Tu!/Prin ce-nţeles se prefăcu/Veşmântul Tău de in/În strai de aur şi rubin?/Cununa Ta de spini, cununa Ta,/E cuşmă de diamant şi catifea!/De când Ţi-ai pus panglici şi zurgălăi/Să Te cinstească cerşetorii Tăi?/Picioarele Tale, desculţe, sărace,/Pe cine-ai pus să Ţi le-mbrace/În ciuboţele negre, lustruite?/Eu le ştiam zgâriate, prăfuite,/Sfinţite de osândă, miruite/De lacrimile păcătoasei din Magdala./Cin’ Ţi-a schimbat frânghia cu beteala/Şi trestia, cu cârja de argint,/Şi rănile, cu bumbi de mărgărint?/Nu, nu, Tu nu eşti Tu!/Tâlharii Tăi/Nu sunt nici ei mai buni/Şi nici mai răi./Urechile-Ţi aud, din mii de guri,/Cea dreaptă, rugăciuni,/Cea stângă,-njurături./În templul slavei zornăie parale/Lângă Icoana Sfântă-a Maicii Tale/Şi lângă poala Sfinţilor cuminţi/Rânjeşte corvanaua cu arginţi…/Eu Te-aşteptam sărac şi plin de Har,/Să-Ţi storc licoarea rănii în pahar/Şi să Te sorb aşa, smerit cum mi-s,/Cel vechi, ucis,/Cel nou, închis,/Cel ce-o să vină, paradis,/Ca printr-un vis, Ca printr-un vis…/Hai, suflete, pe calea ta întreagă,/Ia-ţi pâine şi Icoană în desagă,/Şi-om rătăci aşa, pribegi,/Ceasuri întregi şi ani întregi,/Udaţi de ploi, uscaţi de vânt,/Şi ne-om opri lângă-un mormânt/Şi-om scormoni cu ghearele prin glod/Să dezghiocăm o inimă de voievod/Şi să vedem de-ntr-însa s-a ascuns/Cel neajuns, Cel nepătruns…/Cu viaţa mângâiată în răspăr/Ne-om închina în duh şi-n adevăr/Şi, sângeraţi pe frunţi,/Ne-om răstigni privirile pe munţi/Unde-au crescut şi străjuiesc mereu/Veciile de piatră ale lui Dumnezeu.”
Sursă: Facebook Ioan Istrati.
