Preot Ioan Istrati
Acum vreo 10 ani eram preot în Iași. Nu o duceam prea bine cu banii, eram cu jumătate de normă la Biserică, lucram 8 ore pe zi ca redactor șef la Doxologia. Mai luam câte un bănuț de la Trinitas, unde aveam emisiuni, de la Lumina, unde scriam 2 rubrici, de la facultate unde eram suplinitor. Stăteam într-o garsonieră la etajul patru.
Într-o zi, după Sfânta Liturghie, vine la mine o doamnă foarte distinsă, îmbrăcată într-o blană de vizon. Mă ia deoparte.
– Părintele meu, eu sunt văduvă de 10 ani, fetele mele sunt în America, au de toate. Nu prea corespondăm. Eu vreau să mă retrag la mănăstire.
Pe măsură ce vorbea, respectul meu pentru ea creștea simțitor.
– Părinte, am un apartament cu trei camere în Piața Unirii, chiar lângă hotelul Traian, și vreau să vi-l donez. Simt că domnia voastră vă veți ruga pentru mine.
Am simțit că îmi cade cerul în cap. Am îngăimat:
– De ce eu?
A zis:
– Jubesc felul dumneavoastră de a fi, de a predica, de a cânta. Sunteți un preot adevărat.
– Și fetele?, am întrebat.
– Fetele nu trebuie să știe nimic. Vă fac contract de donație și ele nu au niciun drept la averea mea.
Eram într-al nouălea cer. Am zis da din toată inima, ca la starea civilă. Dar mă rodea puțin ideea că e cumva nedrept față de fetele doamnei.
(Cât de imbecili ar trebui să fie niște procurori să îmi facă dosar de cumpărare de influență, doar pentru o discuție fără prejudiciu, fără consumare, fără acte, fără donație.) Orice om din univers se bucură dacă primește ceva.
Continui. Mă rodea puțin chestia cu fetele. Mă duc la duhovnicul meu. Părintele Carp. Îi zic toată tărășenia.
Părintele izbucnește în râs. Mă deranja puțin râsul lui.
Îmi zice:
– Era așa distinsă, cu haină de blană?
– Da, zic.
– Și nu ți-a zis că îți donează apartamentul, dar trebuie să achiți câteva sute de milioane datoriile la întreținere?
– Nu.
– Ei, bine, doamna aia e o escroacă. Merge în fiecare Duminică pe la preoți și promite un apartament de miliarde, dar cere câteva sute de milioane datoriile la întreținere. Până acum vreo 10 preoți a fraierit. Îi dau banii de datorie, cu încredere că vor primi o casă, apoi doamna dispare definitiv.
M-am crucit. Am înghițit în sec, l-am pupat pe Părintele Mitel și am plecat.
A doua zi, doamna era la Biserică. Am primit-o politicos.
– Părinte, apartamentul valorează 100 de mii de euro. Vi-l dau. Dar trebuie să plătesc datoria la întreținere 300 de milioane, n-a mai fost nimeni acolo de 7 ani. Mă puteți ajuta, nu?
Am privit-o glacial.
– Ca să plecați cu banii, cum ați făcut cu alți 10 preoți?
S-a întors pe tocuri și-a dispărut.
Ce bine e să ai duhovnic. Eram în stare să mă împrumut în bancă să plătesc escroacei banii de lux.
Când ceva e prea bun ca să fie adevărat, nu e adevărat.
