– Părinte, sunt vinovat atunci când am un atac din partea unui gând de hulă fără consimţământul meu?
– Dacă te mâhneşti şi nu-l primeşti, nu este nimic.
– Părinte, când este vinovat cineva pentru un gând de hulă?
– Dacă nu se mâhneşte pentru că are un astfel de gând, ci stă şi discută cu el, atunci este vinovat. Şi cu cât va primi gândurile de hulă, cu atât mai mult va primi tulburarea diavolului. Pentru că atunci când îi trece un gând de hulă şi-l cercetează şi discută cu el, primeşte o mică demonizare.
– Şi cum vor pleca, Părinte, astfel de gânduri?
– Dacă se mâhneşte atunci când vin astfel de gânduri şi nu discută cu ele, acelea se taie singure pentru că nu sunt hrănite. Copacul care nu este udat se va usca. Dar din clipa când cineva se complace cu ele, fie şi puţin, şi le hrăneşte, omul cel vechi se adapă, şi atunci cu greutate se vor usca.
– Părinte, uneori primesc gândurile de hulă, consimt, iar după aceea îmi dau seama de aceasta, însă nu le pot alunga.
– Tu ştii ce păţeşti? Uneori ai mintea în altă parte, eşti distrată şi stai pierdută cu gura căscată. Atunci vine aghiuţă, îţi aruncă în gură o caramelă şi tu începi s-o sugi. Simţi gustul ei şi după aceea îţi vine greu s-o dai jos. Însă trebuie s-o arunci imediat ce simţi că te îndulceşti.
– Dar când îmi trece un gând de hulă şi-l primesc puţin, iar după aceea îl alung?
– Atunci este ca şi cum diavolul ţi-ar fi dat o caramelă din care ai supt puţin, dar după aceea ai scuipat-o. Trebuie însă s-o scuipi imediat. Altfel, la început te va înşela cu o caramelă, dar apoi te va adăpa cu otravă şi îşi va bate joc de tine.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos – 2012.
