Slăvită muceniţă, fecioara Hristina,
Mireasa aleasă a lui Hristos,
Duşman cel mai mare vieţii ei
Pe tatăl ei l-a avut,
Cel care a străpuns-o cu ascuţişuri de fier.
«Fiică, dacă pe zei nu-i recunoşti, fiică a mea nu te voi mai numi!»
Astfel grăi tatăl, iar fiica răspunse:
«Eu pe tine nu te urăsc, deşi eu lui Hristos mă-nchin,
Iar tu lui satan.
În tine eu nu văd nici tată, nici prieten.
Tu nu mă mai chemi fiică, iar eu bucuroasă sunt.
Domnul mi-e mie tată,
El e dulceaţa mea!»
Răcnind ca o fiară, tatăl porunceşte
Slugilor lui torturarea fiicei.
Aceştia o zgârie cu unghii de fier.
Carnea trupului cade fâşii la picioarele muceniţei,
Rană după rană, fără loc sănătos.
Cu mâna ei muceniţa bucată din trup îşi ia
Şi cu ea loveşte pe tată în necurata lui faţă:
«Mănâncă, Urbane, măncătorule de carne,
Mănâncă, păgâne, al fiicei tale trup!»
În acea noapte Urban sufletul şi-a dat,
Și-n iad şi l-a unit cu al satanei.
Hristina a chinuit şi sângele şi-a vărsat,
Biruitoare ieşind asupra duşmanilor şi lumii.
Fecioara Hristina, muceniţa slăvită,
Preaslăvitu-s-a veşnic de către Hristos.
Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.
