Primește-mă, pustie,
întru a ta pustnicie:
primește-mă pe mine
ca maica pruncul la sine;
în liniște și-n tăcere
să am puțină mângâiere;
primește-mă pe mine,
carele am fugit de lume,
că e rea și-nșelătoare
și foarte amăgitoare.
O, prea frumoasa pustie,
voiesc să îmi fii soție:
soțioară sufletească,
pronie dumnezeiască.
Mai mult te iubii pe tine
decât pe deșarta lume,
voiesc ca să locuiesc cu tine
precum cu-o maică lângă mine,
voiesc să mă satur de tine
ca dintr-o domnească pâine,
avându-te pururi în minte, pustie,
decât cele poleite cuvinte.
Nu mă opri pe mine,
căci, iată, eu vin la tine,
cu înfricoșările tale,
ramurile cele slabe,
ce odrăslesc de curând
și se clatină de-un mic vânt,
nu le alunga.
Și acuma ma voi duce
să caut Raiul cel dulce
în cele mai dinlăuntru
pentru Dumnezeu Cuvântul.
Alerg pe frumoasa-ți cale,
că-i de fapte roditoare.
Fi-voi sălbatică fiară,
lepădat din lume- afară,
singur fiind, rătăcind,
de toți oamenii fugind
și de această viață
trecătoare și semeață.
Multe-s valurile ei,
care n-au niciun temei.
Șezând, gândind și plângând
și cu nimenea vorbind,
tânguiescu-mă pe mine
într-adânca pustnicime
și-n sălbaticul tău sân
să-mi dea Domnul sfârșit bun.
Extras din Varlaam şi Ioasaf– Sfântul Ioan Damaschin, Editura Cartea Ortodoxă, 2017.
