O zi obișnuită de serviciu, cu sarcini urgente și emoția rezolvării lor. Deși însărcinată în luna a 6-a, fiind o sarcină fără probleme, sunt voioasă și încrezătoare că, dacă vrei cu adevărat să-ți faci datoria, toate se pot rezolva până la urmă.
În jurul prânzului, câteva dureri nepotrivite trimestrului al II-lea de sarcină mă fac să mă opresc din vâltoare. Într-o parcare, întinsă pe banchetă pentru puțină liniște, remarc întâmplător că durerile sunt resimțite la intervale regulate de timp și par a fi contracții uterine. Îmi simt inima în gât cum bubuie: pare un semn că am ajuns la sfârșitul sarcinii, deși au trecut abia 26 de săptămâni, deci e imposibil! „Doamne, nu poate fi adevărat!…”.
Deși spitalul e destul de aproape, parcă durează prea mult să ajung acolo. Tremurând, ascult verdictul medicului cu vocea și privirea speriată: „Nu mai putem face nimic! E pregătit să iasă…”.
Îmi spun că e imposibil. Dumnezeu nu ar îngădui să trăiesc o astfel de nenorocire! „Tatăl nostru, Care…”, „Tatăl nostru, Care…” – dar creierul nu mai răspunde la comenzi…
Oxigen, ambulanță, girofaruri, transfer către alt spital, cu secție mai dotată de prematuri, la două ore distanță. Dureri intense de naștere, asistență bogată (douăzeci de studenți), inevitabilul se produce. Cea mai mare bucurie a unei mame, momentul întâlnirii cu pruncul ei atât de dorit, are nuanțe de gri. Și ziua, și pruncul… Atât de firav (1 kg.), atât de traumatizat la naștere, primește doar speranțele îndoielnice ale celor din jur. Copilul meu…
Ioan primește apoi Botezul de urgență. Rugăciunile mamei, vocea ei, privirile ei, cântecul ei… ore lungi, în zi și în noapte, se aud lângă incubatorul micului ghem de viață. Nutresc speranța că din zi în zi va putea gusta din laptele matern care să-l înzdrăvenească. Am lacrimile înghițite, pentru că lângă prunc sunt doar un zâmbet. Simt o atât de mare bucurie! Cu obrazul lipit de peretele rece al incubatorului, șoptindu-i, ne facem planuri de viitor. Deslușesc, printre ace și furtunașe, trăsături de-ale mele din fotografiile în care eram copil. Valuri de încântare mă inundă și-L slăvesc pe Dumnezeu că mă învrednicește a vedea o astfel de minune: copil născut, plămădit din carnea și sângele meu! Știu că Dumnezeu face minuni! El știe cum este mai bine pentru noi…
O complicație apare și sunt informată că e necesară intervenția chirurgicală. Riscurile sunt mari datorită frăgezimii trupușorului, dar nu este altă opțiune. Transfer la un alt spital, pregătiri, radiografii (trebuie să-l țin atârnând de mânuțe, gol) – operațiuni răvășitoare.
Medicul intră în operație înștiințându-mă că va face tot ce poate, dar el „nu este Dumnezeu”. Clătinându-mă, mă târăsc în genunchi către Icoana Maicii Domnului de pe perete. Încerc să-mi amintesc rugăciuni și să le repet, pentru că ori literele din carte, ori ochii mei se zbuciumă de jale!
Din saloanele din jur se aud continuu scâncete, gemete, urlete de durere și neputință – copii care se trezesc din anestezie sau așteaptă intervenția. Atâta suferință, în câteva ore, mă fac să simt cum ultimele picături de energie se preling din trup, lăsându-mă lipsită de orice emoție, gând… Aproape că nu mai simt durerea din suflet. Mă simt aproape moartă. Cum oare fac față părinții acestor copii? Ce simt părinții care petrec ani buni la căpătâiul copiilor suferinzi?
Și îmi aduce pruncul meu… Cu pansamente sângerânde în jurul abdomenului, cu obrazul palid. Următoarele ore sunt critice. Aparatele îi monitorizează starea. Doar să mă rog mai pot… „Doamne, facă-se voia Ta!”.
Țipetele aparatelor mă trezesc din agonie. Inima îmi sare, iar asistentele îmi sugerează că nu va fi prea bine; se remediază, pentru moment, situația. Acum îmi permit, în sfârșit, să-l ating, prin ferăstruicile „căsuței” de sticlă. Ce dulce bucurie! Parcă prindem viață amândoi. Aparatele indică atât de frumos cum toate funcțiile vitale se intensifică sub stimulii cauzați de atingerile mamei… Personalul medical este profund impresionat! Remarcăm împreună însă, cum, cu fiecare moment când mâna mea se desprinde de trupușor, viața i se scurge, încet- încet… Sunt îndemnată să-l las să-și dea sufletul liniștit, putând doar să privesc cum, lin, îngerașul meu devine Îngerul lui Dumnezeu.
Doi ani în care rana mea nu se mai tămăduia. Mă agățam cu dinții, cu unghiile, de Dumnezeu ca de o stâncă, de teamă să nu cad. Am stat atât de mult pe marginea prăpastiei și am fost la limita de a cădea iremediabil…
Vestea că sunt iarăși însărcinată mi-a readus speranța și bucuria de a trăi. Din rana mea a răsărit o altă sămânță de viață. Și când, la ecograf, am aflat că, de fapt, erau doi sâmburei, că voi avea gemeni, am înțeles că Dumnezeu are planuri mari cu noi…
Cât de folositoare mi-a fost rana!… Și au crescut din ea doi băieței, mari minuni, daruri neprețuite de la Dumnezeu pentru noi.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Andra Florea
Bârlad
Text premiat la concursul de eseuri al lunii mai 2015
Mărturie publicată în Revista Familia Ortodoxa nr. 93/Octombrie 2016.
