Într-o sală de clasă un elev a întrebat-o pe învățătoarea lui:
– Doamnă, ce este dragostea?
Învățătoarea a socotit că elevul merită un răspuns pe măsura inteligenței sale. Deoarece peste câteva minute avea urma pauza, învățătoarea le-a cerut elevilor să caute în curtea și în grădina școlii tot ceea le trezea sentimentul dragostei.
Copiii au alergat bucuroși și când s-au întors, învățătoarea le-a spus:
– Vreau să-mi arate fiecare ce a adus.
Primul elev a răspuns:
– Eu am adus această floare. Nu este frumoasă?
Când a venit rândul celui de-al doilea, a spus:
– Eu am adus acest flurure. Priviți la culorile aripilor lui! Îl voi adăuga la colecția mea.
Al treilea elev a completat:
– Eu am adus această păsărică ce a căzut din cuibul ei. Nu este drăgălașă?
Astfel, elevii, unul după altul, puneau pe catedră ceea ce aduseseră din curte.
După ce au terminat, învățătoarea a observat că o elevă nu a adus nimic, ci a rămas tăcută tot timpul. Se pare că simțea rușine pentru faptul că nu adusese nimic. Învățătoarea s-a întors către ea și a întrebat-o:
– Copilul meu, te simți bine? Nu ai găsit nimic?
– Iertați-mă, doamnă! Am văzut floarea și am simțit parfumul ei. M-am gândit să o rup, dar am preferat să o las ca să continue să răspândească aroma ei pentru mai mult timp. Am văzut și fluturele, foarte colorat și drăgălaș. Părea atât de bucuros, încât nu am vrut să-l prind. Am văzut și păsărica care a căzut din cuibul ei pe pământ, dar când mi-am ridicat privirea, am văzut privirea întristată a mamei ei și de aceea am ales să o pun înapoi în cuibul ei. De aceea am adus cu mine parfumul florii, sentimentul libertății fluturelui și recunoștința din ochii mamei micii păsări. Însă cum aș putea să vi le arăt pe toate acestea?
Învățătoarea a mulțumit elevei, punându-i nota maximă. Fusese singura din clasă care înțelesese că adevărata dragoste o putem purta doar în inima noastră.
