Cuvinte sau expresii vechi, care au dispărut definitiv din limba română sau care au încetat să mai fie folosite, fiind pe cale de dispariție. Așa sunt definite, în dicționar, arhaismele – vorbele bătrânilor de odinioară, care pentru mulți dintre noi, cei din era vitezei și a tehnologiei, sunt total necunoscute. Nu e un secret faptul că, din timpurile de demult și până astăzi, fondul lexical al limbii noastre a suferit transformări, în sensul restrângerii utilizării anumitor cuvinte datorită unor factori precum: generalizarea învățământului, apariția presei, a radioului, a televiziunii etc. Sigur că nu ne putem opune evoluției limbii și includerii în masa vocabularului a cuvintelor noi, însă folosindu-le tot mai des, ni se pare uneori că limba bunicilor noștri devine tot mai săracă… ca și cum ei înșiși, parcă, s-au mâhnit din cauza asta și și-au luat vorbele cu ei, păstrându-le acolo, în cimitirul din deal.
Despre o astfel de expresie de odinioară vrem să așezăm și noi, în scris, câteva considerații. Despre două cuvinte la care cei de demult se raportau ca la un soi de sărbătoare, brodând în jurul lor o salbă de tradiții care încă se încăpățânează să reziste în unele sate ale României, ca un soi de mesageri ai celor ce au apus, deja, de multă vreme. Așadar, veți afla în rândurile de mai jos ce este „Miezul Păresimilor” sau „Miezul Păresii”, de ce poartă această denumire și ce marchează el, de fapt, în contextul Postului Mare.
Scurt popas etimologic
Înainte de a explica sensul acestei expresii, însă, trebuie să reținem că termenul „păresimi” desemnează Postul Paştilor sau Patruzecimea, adică postul pe care îl ținem înaintea Praznicului Învierii Domnului, una dintre cele mai importante perioade de pregătire duhovnicească din Biserica noastră Ortodoxă. Etimologic, „păresimile” sunt cele patruzeci de zile ale postului, „quadragesima” însemnând „patruzeci” în limba latină. Numărul 40 are, de altfel, o semnificație profundă în istoria mântuirii noastre: după Botezul de la Iordan, Mântuitorul a postit, stând în pustie pe „Muntele Carantinei”, adică al celor patruzeci de zile de post. Astfel, cele 40 de zile sunt și un simbol al drumului nostru duhovnicesc spre Înviere, nu fără a ne asuma, asemenea lui Hristos, un efort ascetic la nivel alimentar și spiritual deopotrivă. Numărul 40 are „rădăcini” și în tradiția veterotestamentară: potopul a durat 40 de zile și 40 de nopți; Moise a stat 40 de zile în Muntele Sinai înainte de a primi Legea, 40 de zile a călătorit Ilie prin deșert, fugind de răzbunarea reginei Izabela, iar evreii au călătorit 40 de ani prin pustiu din robia egipteană și până în Țara Sfântă.
Miezul Păresimilor
Revenind la subiectul editorialului nostru, haideți să vedem ce înseamnă această expresie uitată în tradiția populară a românilor. Așadar, în cultura satului românesc, „miezul păresimilor” desemna mijlocul postului, care cade întotdeauna miercurea, în cea de-a patra săptămână a Postului Sfintelor Paști. Ziua aceasta era privită de către străbunii noștri cu un fel de „relaxare duhovnicească”, cu un soi de tihnă, însă nu în sens negativ sau regresiv, ci cu gândul pozitiv că, iată, a trecut deja jumătate de post și că truda nu mai este așa imposibilă cum părea la început. După 24 de zile de postire, miercurea aceasta împărțea, așadar, Postul Mare, în două perioade, fiind ținută în lumea rurală ca un fel de sărbătoare, după îndemnurile bătrânilor. Spre exemplu, Părintele Simeon Florea Marian, unul dintre cei mai importanţi folclorişti şi etnografi români, istoric, profesor, dar și membru titular al Academiei Române, consemnează în volumul său inititulat „Sărbătorile la români” faptul că „româncele din cele mai multe părți ale Bucovinei țin ziua aceasta ca și Duminica, nu torc, nu reșchie, nu perie, nu urzesc, nu țes, nici nu cos”, dar mai ales și mai ales „nu ung păreții caselor”. Aflăm, în continuare, și care era motivul acestei abțineri de la muncă: „spre păstrarea sănătății, și anume ca să nu le doară mânurile și picioarele peste an; altele ca să le meargă bine și tot lucrul ce-l vor începe să le iasă cu spor”.
În alte zone, ziua aceasta a „Miezului Păresimilor” purta și numele de „ziua ouălor”, edificator pentru o tradiție care avea loc numai în miercurea de la jumătatea postului. Mai exact, în această zi, gospodinele alegeau ouăle care vor fi încondeiate sau înroșite şi care vor intra în rețetele tradiționale ale bucatelor de Paşte, dar și pe cele pe care le vor pune sub cloșcă. Exista, atunci, credinţa că ouăle alese în această zi nu se stricau până în Săptămâna Mare. Părintele Gheorghe Calciu, unul dintre marii noștri duhovnici ai românilor și deţinut politic timp de 21 de ani în temniţele comuniste, își amintea de acest Miez al Păresimilor din copilăria sa petrecută la Mahmudia, în Deltă: „La înjumătăţirea postului, miercuri, mama ne chema pe cei mai mici, căci cei mari erau la lucrarea câmpului, a viei, şi ne punea să numărăm ouăle. Pe cele cu bănuţ le punea de o parte. Din ele urma să iasă puii care vor face ouăle pentru Paştele anului următor. Ce taină a vieţii cunoştea mama, cu câtă convingere făcea ea cruce peste ouăle care vor scoate pui! Tare mi se părea mie că treaba pe care o făcea mama semăna, într-un fel pe care nu-l înţelegeam, cu Învierea”.
„Miez” cu ecouri liturgice
Însă, „Miezul Păresimilor” nu este doar o simplă tradiție a satului românesc, ci are și profunde ecouri liturgice, cântările din această zi, precum și cele ale întregii săptămâni fiind specifice înjumătățirii postului. Astfel, la Utrenia de miercuri auzim la strană cântarea „Înjumătăţind noianul postului, aşteptăm limanul mântuirii, adică vremea pătimirii Tale Doamne, celei de bunăvoie […]”, iar la Vecernia aceleiași zile, stihira pe glasul al patrulea: „Postul, pricinuitorul bunătăţilor, şi-a adus acum înjumătăţirea sa, arătându-se bine plăcut prin zilele ce au trecut şi spre cele ce urmează punându-şi de faţă folosinţa […]” sau „În mijlocul pământului ai răbdat Cruce şi patimă, Îndurate, tuturor nepătimire şi mântuire dăruind. Pentru aceasta astăzi la înjumătăţirea postului, toţi o punem înainte spre închinăciune şi cu bucurie o sărutăm […]”. Astfel, întrucât înjumătățirea postului cade mereu în miercurea de după Duminica Sfintei Cruci, întreaga săptămână stă sub binecuvântarea acestui semn mântuitor, care ne cheamă să privim deja, cu bucurie, la lumina Sfintelor Paști, deși oboseala începe să fie resimțită. Sinaxarul din Triod, de asemenea, prezintă foarte interesant motivul pentru care Părinții Bisericii noastre au ales să așeze Crucea la înjumătățirea postului, spunând că, așa cum cei care călătoresc pe o cale aspră şi lungă, zdrobiţi de oboseală, dacă întâlnesc pe cale un copac umbros se odihnesc puţin, aşezându-se sub el, şi oarecum refăcuţi termină şi restul drumului, tot aşa şi acum, în timpul postului, a fost sădită de Sfinţii Părinţi la mijlocul acestei căi obositoare Crucea cea aducătoare de viaţă, spre a ne odihni, a răsufla şi a ne face pe noi cei osteniţi sprinteni şi uşori pentru restul ostenelii.
Așadar, dincolo de tradițiile și de credințele populare care marchează Miezul Păresimilor, ziua aceasta vine să ne amintească tuturor de purtarea Crucii și de „răstignirea duhovnicească” pe care ne-am asumat-o la începutul postului. Cu siguranță, nu este deloc ușoară această asumare, mai ales în condițiile în care în societatea actuală până și însemnarea cu Semnul Sfintei Cruci poate fi un adevărat act de mărturisire autentică. De aceea, să „extragem” din această zi nectarul curajului și să ne întărim duhovnicește pentru săptămânile de asceză care ne-au mai rămas, știind că Hristos prin „lemnul Crucii a stins văpaia păcatului” şi ne-a „izbăvit din mâna potrivnicului”. Pe noi, pe toți!
Sursa: http://blog.bizanticons.ro/
