Mărturia unui medic din Lombardia

Niciodată, nici în cele mai negre coşmaruri, nu mi-am închipui că voi ajunge să văd şi trăiesc ce se întâmplă aici la noi în spital de trei săptămâni. Coşmarul curge, fluviul este din ce în ce mai mare şi mai de nestăvilit. La început veneau câţiva, apoi zeci, apoi sute şi acum noi nu mai suntem medici, ci am ajuns sortători pe bandă şi decidem cine trăieşte şi cine trebuie trimis acasă să moară, deşi toţi acesti oameni au plătit toată viaţa taxe Italiei.

Până acum două săptămâni, eu şi colegii mei eram atei; era normal, pentru că suntem medicinişti şi noi am învăţat ştiinţa, iar ştiinţa ni se spunea că exclude prezenţa lui Dumnezeu; am râs mereu de părinţii mei care mergeau la Biserică.

Acum 9 zile a venit la noi un preot de 75 de ani. Om blând, avea probleme mari respiratorii, însă avea la el o Biblie şi ne-a impresionat că le citea muribunzilor şi aceştia îl ţineau de mână. Fiind toţi noi medicii obosiţi, descurajaţi, terminaţi psihic şi fizic, când aveam timp, stăteam să îl ascultăm. Acum suntem nevoiţi să recunoaştem: noi, ca oameni, ne-am atins limitele. Mai mult nu putem face şi zilnic mor şi mai mulţi oameni. Şi noi suntem epuizaţi deja. Avem doi colegi care au murit şi alţii abia se mai ţin pe picioare. Ne-am dat seama că unde se termină ce poate face omul avem nevoie de Dumnezeu şi am început să ne rugăm când avem câteva minute libere. Vorbim între noi şi nu ne vine să credem că din atei feroce am ajuns zilnic să ne găsim liniştea cerând Domnului să ne ajute să rezistăm să putem avea grijă de cei bolnavi.

Ieri a murit preotul de 75 de ani. Ca niciodată până astăzi, deşi am avut peste 120 de morţi în 3 săptămâni aici, am fost toţi terminaţi, distruşi pentru că bătrânul preot a reuşit în timpul stat la noi să ne aducă o linişte pe care nu mai speram să o găsim.

Preotul a plecat la Domnul şi curând urmăm şi noi. Eu nu am mai fost acasă de 6 zile, nu ştiu când am mâncat ultima oară şi îmi dau seama de inutilitatea mea pe acest pământ şi vreau să îmi dedic ultima suflare ajutându-i pe alţii. Sunt fericit că m-am întors la Dumnezeu în vreme ce sunt înconjurat de suferinţa şi moartea semenilor mei.

Sursa: Facebook – Ortodoxia Tinerilor

Total
69
Shares
Previous Post

Ce bine ar fi să declarăm și noi o „stare de trezvie duhovnicească”!

Next Post

Binecuvântările Învierii

Related Posts