Dacă vrei, fratele meu, să moşteneşti Împărăţia Cerurilor, dacă vrei să te sălăşluieşti lângă Părintele nostru cel ceresc, trebuie ca aici pe pământ să te nevoieşti şi să trăieşti potrivit cu voia Lui cea sfântă. Trebuie ca viaţa ta să fie sfântă, iar inima ta să devină tron al lui Dumnezeu.
Dar, iată, că ai păcătuit înaintea lui Dumnezeu. Poate că nu ai luat aminte sau poate nu ai vrut să te nevoieşti. Păcatele tale sunt multe şi mari. Nu ai păstrat curată haina Botezului. Ai devenit rob al păcatului, fiu al diavolului. Oricine săvârşeşte păcat, este rob al păcatului[1].
– Da, văd şi eu aceasta.
– Tocmai de aceea este nevoie de pocăinţă precum am spus. Când te pocăieşti cu adevărat, părăseşti păcatul odată pentru totdeauna şi te întorci lângă Hristos, atunci te aşteaptă nu iadul şi pedeapsa, ci Raiul şi fericirea.
Am spus că trebuie să ne pocăim, căci numai în acest chip vom primi de la Dumnezeu iertarea păcatelor. Aşadar, să ne pocăim! Să ne schimbăm mintea, să ne schimbăm gândurile şi simţirile, să luăm hotărâri noi, opuse celor dintâi. Calea cea nouă să fie opusă celei de mai înainte. Pocăinţă înseamnă schimbare de la păcat la sfinţenie, de la răutate la virtute, de la diavolul la Dumnezeu. Mintea mea, ochii mei, gura mea, mâinile mele, picioarele mele, întreg trupul meu să aparţină de acum înainte, odată pentru totdeauna, nu diavolului, ci lui Hristos. Las întunericul diavolului şi vin la lumina lui Hristos.
Pocăinţa, după Sfântul Ioan Gură de Aur, pricinuieşte intrarea în Împărăţia Cerurilor, este uşa Raiului, desfătarea hranei cereşti. Pocăinţa ne slobozeşte de păcate, ne curăţeşte de întinăciuni. Pocăinţa este maica mântuirii, surpare a diavolului, nimicire a patimilor. Pocăinţa este odihnă şi mângâiere a tuturor celor deznădăjduiţi. Pocăinţa este medicamentul tămăduitor şi mântuitor al oricărei boli sufleteşti şi trupeşti. În sfârşit, pocăinţa înseamnă a apuca pe calea care duce la Taina Mărturisirii. Pentru că numai atunci se desăvârşeşte pocăinţa, se dobândeşte lăsarea păcatelor şi se săvârşeşte restaurarea păcătosului.
Stadiile pocăinţei
Aşadar, nu există nicio îndoială că pocăinţa este o cale opusă celei pe care ai umblat mai înainte. Ea este calea întoarcerii către Hristos. Însă ca o cale ce este, ea are şi diferite stadii pe care trebuie neapărat să le treci. Iar aceste stadii sunt: simţirea păcătoşeniei, zdrobirea inimii, lacrimile, hotărârea pentru întoarcere şi, în sfârşit, mărturisirea sinceră înaintea duhovnicului.
Ca să te încredinţezi, fratele meu, că pocăinţa ta este adevărată, trebuie:
a) Să simţi că, într-adevăr, eşti păcătos, adică să-ţi recunoşti păcatele. Şi după ce vei simţi păcătoşenia ta, atunci numaidecât, din adâncul inimii tale să strigi acel am greşit al fiului risipitor. Să mărturiseşti şi tu împreună cu Proorocul David că am greşit Domnului, iar împreună cu vameşul să spui: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!
b) Să simţi mâhnire pentru păcatele tale şi să verşi lacrimi de pocăinţă, deoarece cu ele ai răstignit a doua oară pe Domnul slavei. Să plângi şi tu, aşa cum a plâns Sfântul Apostol Petru, care atunci când s-a lepădat de trei ori de Domnul şi a auzit cocoşul cântând, a ieşit afară şi a plâns cu amar. Să plângi, aşa cum a plâns desfrânata, fiul risipitor, David, fericitul Augustin, Maria Egipteanca şi alţii.
c) Să iei hotărârea de a te întoarce la Dumnezeu şi să-ţi mărturiseşti păcatele înaintea duhovnicului.
Există şi alte semne ale adevăratei pocăinţe, însă acestea sunt cele mai importante. Aşadar, când ai simţirea păcătoşeniei tale, când simţi mâhnire şi plângi pentru păcatele tale, când alergi la duhovnic şi te mărturiseşti cu sinceritate şi regulat, când iei hotărârea de a nu mai păcătui, atunci să ştii că pocăinţa ta este adevărată.
[1] In. 8, 34.
Extras din Greşit-am Ţie, Dumnezeul Meu, primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc!– Ieromonahul Cosma, Editura Evanghelismos.
