Ce legătură există între Dragobete și Capul Sfântului Ioan Botezătorul?

La hotarul dintre anotimpuri, când soarele începe să fie mai îngăduitor cu oamenii și cu pământul întreg, dar petecele de zăpadă se încăpățânează să ne asigure, totuși, că ne aflăm în luna lui făurar – căci așa se numea luna februarie în satul românesc de odinioară – românii au ales să își serbeze dragostea. Era perioada aceea din an în care, adăpostindu-se de ger, străbunii noștri își făureau uneltele pe care aveau să le folosească în primăvară, la gura sobei, depănând poveștile tinereții.

Anii au trecut, au venit alte și alte generații, iar gura sobei n-a mai auzit de multă vreme povești de viață. Din contra, în ultimii ani, luna februarie aduce în actualitate o dilemă permanentă a românilor care sărbătoresc iubirea: Sfântul Valentin sau Dragobete? Să fim „în pas cu moda” societății zilelor noastre, să fim deschiși și să gândim occidental sau să fim „ambasadori” ai tradițiilor autentice, încercând să conectăm modul nostru de viață la ATI-ul satului românesc de odinioară? Răspunsul ar trebui să ni-l dăm fiecare dintre noi în parte, fără a trece cu vederea, însă, valorile și fundamentul creștin al poporului nostru. Despre o legătură aparent frapantă sau mai puțin cunoscută publicului larg am ales să notăm câteva rânduri, încercând să explicăm care este legătura dintre Dragobete și Capul Sfântului Ioan Botezătorul și în ce măsură putem vorbi despre o relație între o creatură mitologică și cel mai mare Sfânt Proroc al Bisericii noastre.

Astfel, este arhicunoscut faptul că, în ziua de 24 februarie, când Biserica Ortodoxă prăznuiește Întâia și a doua aflare a Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, tradiția românească vorbește despre ziua lui Dragobete, un moment important din calendarul satului românesc, care aduce cu sine din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre obiceiuri nemuritoare. Unii sunt de părere că Dragobetele este un personaj mitologic transmis de-a lungul vremii, din generație în generație, de la strămoșii noștri daci și transformat, apoi, într-un soi de ocrotitor al tinerilor și patron al iubirii. Alții, încercând să treacă mitologia prin „filtrul credinței”, spun că Dragobete a fost, de fapt, un tânăr frumos, cu părul negru ca abanosul și ochii verzi, lăsat de Dumnezeu pe pământ ca să-i învețe pe oameni iubirea. Se spune că atunci când s-au împlinit anii promiși lui pe pământ, Maica Domnului l-a transformat în „Năvalnic” sau „Limba cerbului”, una dintre cele mai cunoscute plante de leac din medicina populară. Legendele despre Dragobete sunt diferite de la zonă la zonă, însă toate îl asociază cu sentimentul profund al iubirii.

Trecând dincolo de limitele tradiției și ale superstiției, cunoscute de marea majoritate a oamenilor, un detaliu mai puțin cunoscut și despre care nu s-a scris atât de mult în ultima vreme este faptul că una dintre teoriile etimologice ale Dragobetelui îl așază pe acesta în legătură directă cu sărbătoarea Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul care, în limba slavă, se numește „Glavo-Obretenia”. Nu este deloc nouă această afirmație, dacă stăm să ne gândim că în satul românesc se păstrează până astăzi formele slave ale unor mari sărbători (de exemplu: „Probejenia” – Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos; „Stratenia” – Întâmpinarea Domnului; „Vovidenia” – Intrarea Maicii Domnului în Biserică). Astfel, pe aceeași logică, străbunii noștri ar fi adaptat acest nume al sărbătorii „Glavo-Obretenia”, care s-a transformat ulterior în termeni precum „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete” mai ales în perioada Evului Mediu, până când a ajuns la forma finală de „Dragobete” și s-a impus mai cu seamă în sudul și sud-estul țării noastre. Această explicație etimologică este notată și în „Micul dicționar academic”, editat de Institutul de Lingvistică al Academiei Române, care atestă prezența termenului în uzul vocabularului limbii române încă din anul 1774. La rândul său, Părintele Simeon Florea Marian, unul dintre cei mai importanţi folclorişti şi etnografi români, care a lăsat posterității o operă fundamentală în acest domeniu – lucrarea „Sărbătorile la români” (1898-1901, cu reeditare în 1994), a întărit această teorie. În paginile volumului menționat, părintele notează faptul că „în mai  multe comune din Muntenia şi mai ales în Oltenia, sărbătoarea creştină a Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) se numeşte Dragobete”.

Și încă ceva: după cum am văzut mai sus, una dintre legendele populare transmite faptul că Maica Domnului l-ar fi transformat pe Dragobete în planta numită „Limba cerbului”. De ce această denumire? Evident, nu a fost nicicum aleasă la întâmplare. În tradiția populară românească, există o legendă conform căreia, în urma unui blestem, Sfântul Ioan Botezătorul ar fi cutreierat acest pământ în chipul unui cerb timp de nouă ani și nouă zile, după care Dumnezeu l-a transformat în om ca să-l boteze la Iordan pe Mântuitorul Iisus Hristos. Legenda aceasta s-a transmis până în zilele noastre și este confirmată de obiceiul vânătorilor români, care nu admite vânătoarea de cerbi în ziua de 29 august – praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul. De altfel, ținând cont de acest aspect, în România sezonul de vânătoare la cerb începe imediat după această sărbătoare, în data de 1 septembrie.

În concluzie, făcând abstracție de toate aceste legende și sensuri etimologice, în calitatea noastră de creștini ortodocși, nu putem să punem pe primul plan astfel de tradiții populare, străine de „vocea” Bisericii, însă putem accepta faptul că ele sunt parte integrantă a folclorului românesc. Sărbătoarea care primează pe 24 februarie, aproape de începutul primăverii, este cea a Aflării Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului. Evident, acest lucru nu înseamnă să ignorăm exprimarea sentimentelor de iubire față de cei care ne sunt aproape. Nu „comerțul cu iubire” de la tarabele din colț de stradă contează pe 24 februarie, ci transformarea iubirii într-un mod de viață trăit zilnic, 24 de ore din 24, după cuvântul Cuviosului Porfirie, care spunea: „Pentru ca toţi să te iubească, trebuie ca tu mai întâi să-i iubeşti”.

Sursa: http://blog.bizanticons.ro

Total
520
Shares
Previous Post

A fi om puţin este

Next Post

Tăinuirea faptelor celor bune

Related Posts