Ce semnifică ramurile de tei de la Rusalii?

La 50 de zile după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, creștinii ortodocși de pretutindeni sărbătoresc slăvitul praznic al Pogorârii Duhului Sfânt, sărbătoare cunoscută și sub numele de „Rusalii”. Această sărbătoare ne amintește de momentul venirii Sfântului Duh, sub forma unor limbi de foc, peste Sfinții Apostoli, și de minunea imediată a grăirii ucenicilor în limbi străine, necunoscute de ei până atunci. În acea zi s-au convertit la creştinism aproape trei mii de suflete, care au format prima comunitate creştină din Ierusalim (Fapte 2, 41), cea dintâi „celulă” a Bisericii de mai târziu.

Există foarte multe tradiții legate de acest moment, însă una dintre ele, săvârșită chiar în cadrul Bisericii noastre, este cea a binecuvântării ramurilor de tei. Care este rânduiala acestei slujbe? Ce semnifică ramurile de tei? Care este legătura lor cu sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh și ce facem cu ele după ce se ofilesc? Vom răspune, pe rând, tuturor acestor întrebări, în rândurile care urmează.

Întâi de toate, în ceea ce privește rânduiala sfințirii ramurilor de Rusalii, trebuie să știm că în fiecare Biserică și mănăstire, la finalul Sfintei Liturghii din Duminica Rusaliilor, preoții oficiază o slujbă specială, numită „Vecernia Rusaliilor” sau „Vecernia plecării genunchilor”. Dacă, conform obiceiului care se ține în multe zone din țara noastră, între Paști și Rusalii nu stăm în genunchi pentru a marca bucuria Învierii, de această dată se îngenunchează în semn de smerenie pentru marele dar al trimiterii Sfântului Duh. În cadrul acestei slujbe, preotul citește șapte rugăciuni, dintre care patru cu voce tare și trei în taină, iar la final binecuvântează cu Aghiazmă Mică ramurile de tei așezate pe solee, în fața ușilor Împărătești, pe un veșmânt sau pe prosop curat, rostind astfel: „Se binecuvântează ramurile acestea cu harul Preasfântului Duh și prin stropire cu această apă sfințită, în numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”. După ce ramurile sunt sfințite în Biserici, credincioșii care participă la slujbă le iau și le duc în casele lor, așezându-le la icoane, la uși, în colțul de rugăciune sau păstrându-le în alt loc curat. Această slujbă este cea de-a treia Vecernie specială care se săvârșește în Biserica noastră pe parcursul unui an bisericesc. Celelalte două au loc în Vinerea Mare, prilej cu care Sfântul Epitaf este scos în mijlocul Bisericilor spre închinare, și în Duminica Sfintelor Paști, la amiază, fiind numită, după tradiție, și „A doua Înviere”.

De ce ramuri de tei? Tradiția a ales ca în această zi să se sfințească ramurile de tei pentru că acestea redau cel mai bine forma limbilor de foc prin care s-a pogorât Harul Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli. Având formă de flacără, frunza de tei a fost asociată foarte ușor cu limbile de foc, în conștiința populară, care consemnează și faptul că ele feresc gospodăriile de fulgere, de grindină și de duhurile cele rele. Totodată, frunza de tei este și o mărturie a faptului că Duhul Sfânt, pogorât asupra fiecărui Apostol, sfinţeşte nu doar pe creştini, ci toată creația și natura în integralitatea ei. Așa cum, prin Duhul Sfânt oamenii, animalele și întreaga natură prinde putere de viață, tot așa, când Dumnezeu retrage Duhul Său, toate făpturile mor, după cum spune Psalmistul David: „Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce” (Psalmul 103, 30).

În volumul „Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştine ortodoxe de Răsărit”, apărut în anul 1910, cunoscutul liturgist Badea Cireșanu consemnează faptul că, în multe părți ale României, se păstează din cele mai vechi timpuri și până astăzi acest obicei al sfințirii și împodobirii gospodăriilor cu ramuri de tei: „obiceiul strămoşesc şi foarte frumos de a se împodobi în această zi casele creştinilor, uşile şi porţile lor, cu ramuri de jugaştri (jugastrul este un arbore tare, înalt până la 15 m, cu frunze palmate și cu flori verzi, bun pentru confecționat juguri), salcie şi alţi arbori înfrunziţi. Această împodobire închipueşte speranţa în belşugul şi norocirea anului agricol. Verdeaţa este totdeauna icoana bucuriei, iar uscăciunea însemnează sărăcie, întristare şi peire”.

O întrebare care ne-a fost adresată în repetate rânduri cu privire la acest subiect al ramurilor de tei sfințite după Liturghia din ziua de Rusalii este următoarea: ce facem cu ele atunci când se usucă, mai ales că pe an ce trece se adună din ce în ce mai multe ramuri? Răspunsul Bisericii este următorul: ramurile nu se aruncă nicidecum, ele purtând binecuvântarea lui Dumnezeu în urma rugăciunii preotului și a sfințirii lor cu apă sfințită. Cel mai potrivit ar fi ca ele să fie arse sau îngropate în pământ, locul care le dă hrana necesară și în care acestea își înfig rădăcinile încă de când sunt plante firave. Îngropându-le în pământ, ramurile se întorc din nou în natura-mamă.

Așadar, în această zi, noi nu cinstim nici frunzele, nici ramurile de tei sau materia lor vegetală, ci ne bucurăm cu toții de pogorârea Harului Sfântului Duh peste întreaga Biserică. Ramurile sunt doar un simbol al limbilor de foc, un semn văzut al împlinirii făgăduinței pe care Domnul Hristos le-a împărtășit-o Apostolilor: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște” (Ioan 14,16-17).

Sursa: http://blog.bizanticons.ro

Total
185
Shares
Previous Post

Dimitrie, monahul călător

Next Post

Erminia icoanei Pogorârii Duhului Sfânt

Related Posts