Cei care vin la viețuirea călugărească trebuie primiți numai după multă încercare; fiindcă cei primiți cu încercare de cele mai multe ori ajung foarte iscusiți. Ce trebuie să li se poruncească acestor – part. 2

5. A lui Paladie

Mi-a povestit odată Cronie, ucenicul marelui Antonie, despre Pavel – zis „cel simplu” pentru covârşitoarea lui nerăutate şi pentru simplitatea felului de a fi și mi-a spus aşa: Un anume Pavel, ţăran plugar, a luat o femeie fru­moasă dar cu rău nărav. Ea trăia cu altul şi multă vreme Pavel n-a băgat de seamă, din pricina nevinovăţiei şi firii lui nebănuitoare de ceva rău. Venind odată de la câmp şi intrând pe neaşteptate în casă, o prinde asupra faptului, săvârșind adulter. Zâmbind cuviincios le zice: „Bine, bine! Cu adevărat nu-mi pasă. în numele lui Iisus, de acum nu mai sunt bărbatul ei. Du-te, ţine-o tu, pe ea şi pe copii ei; eu mă duc să mă fac monah”.

Nespunând nimic nimănui, [porneşte la drum], trece de cele opt popa­suri[i] şi, ajungând la fericitul Antonie, bate la uşa acestuia. Ieşind marele, îl întreabă: „Ce vrei?” Iar Pavel îi zice: „Vreau să fiu monah.” îi răspunde Antonie: „Om aşa bătrân, de şaizeci de ani, nu poate fii monah aici. Du-te mai bine în sat, munceşte, trăieşte lucrând şi mulţumind lui Dumnezeu; că nu poţi îndura strâmtorările pustiei”. îi zise bătrânul: „O să fac orice mă înveţi”. „Ţi-am spus că eşti bătrân şi nu poţi fi monah, zise Antonie; dar de vrei să duci viaţă călugărească, mergi într-o chinovie cu mulţi fraţi, care pot să-ţi poarte neputinţele. Eu stau aici singur, mănânc o dată la cinci zile şi nici atunci nu mă satur, ci rămân flămând”.

Cu astfel de cuvinte şi cu altele asemenea lor căuta să-l alunge. Şi cum acela nu pleca, Antonie a intrat în peşteră, a închis uşa şi nu a mai ieşit vreme de trei zile. Iar Pavel a rămas acolo, aşezat lângă uşă.

In a patra zi, silit de oarecare trebuinţă, Antonie a deschis uşa şi a ieşit. Văzându-1 pe Pavel, îi zice: „Pleacă de aici bătrâne, de ce mă necăjeşti? Nu poţi să rămâi aici”. „Nu-i cu putinţă să mor altundeva decât aici”, îi spuse Pavel. Cercetându-l Antonie cu privirea, văzu că nu avea cu el nimic de-ale gurii – nici pâine, nici apă, ori altceva – şi deja era a patra zi de când răbda postind. Temându-se ca nu cumva să moară, iar el să-şi întineze sufletul, ca un nemilostiv faţă de Pavel, îl primi. Şi udând nuiele de finic[ii], îi spune: „Ia-le şi împleteşte funie, aşa cum vezi la mine”.

Până la ceasul al nouălea bătrânul a împletit cu multă trudă cincisprezece stânjeni[iii]. Văzând Antonie împletitura, nu-i plăcu şi îl mustră: „Rău ai împletit. Desfă şi împleteşte din nou!” I-a poruncit aşa – deşi, după cum am spus, era bătrân şi nemâncat de patru de zile – ca să-i pună la încercare tăria. Iar el a despletit şi iarăşi a împletit aceleaşi nuiele, de-acum cu mare greutate, căci erau zbârcite de la prima împletitură.

Văzând Antonie că bătrânul nu a cârtit, pierzându-se cu firea, nici nu s-a mâniat câtuşi de puţin şi nici nu s-a schimbat la faţă, i s-a străpuns inima de dragul lui. Şi după apusul soarelui îi zice: „Taică, vrei să mâncăm o bucată de pâine?” Răspunse Pavel: „Cum crezi, Avva”. Cuvintele acestea îl îndu­plecară şi mai mult să îl îndrăgească pe bătrân, adică faptul că nu s-a repezit deîndată ce a auzit de mâncare, ci l-a lăsat pe el să hotărască. îi zise: „Pune masa!” Iar Pavel făcu întocmai. Şi Antonie aduse patru posmagi, având câte şase uncii[iv] fiecare, şi înmuie unul pentru el, iar pentru acela trei. Apoi începu un psalm pe care-1 ştia, îl cântă de douăsprezece ori, spunând şi douăsprezece rugăciuni; îl încerca şi în acest chip pe Pavel. Iar acela se ruga împreună cu el cu multă osârdie.

După rugăciune se aşezară să mănânce, fiind deja seara târziu. Antonie mâncă un posmag şi nu se atinse de altul, în timp ce bătrânul – fiindcă mânca mai încet – mai avea o bucăţică din posmagul pe care-1 începuse. Antonie aşteptă să-l termine, iar apoi îi zise: „Taică, mai mănâncă un posmag!” „Dacă mai mănânci şi tu, mănânc şi eu, răspunse Pavel; dacă nu, nici eu nu mai mănânc”. îi spune Antonie: „Mie mi-e de ajuns, pentru că sunt monah”. „Şi mie îmi e de ajuns, pentru că şi eu vreau să fiu monah”, zise Pavel. Apoi se ridicară împreună de la masă şi Antonie făcu douăsprezece rugăciuni, cântând şi doisprezece psalmi; iar Pavel se ruga împreună cu el. Până la miezul nopţii s-au culcat puţin, iar când s-au sculat au început să cânte psalmi până dimineaţa. Văzându-1 pe bătrân că-i urmează întru toate cu multă osârdie, Antonie îi spuse: „Ascultă, frate, dacă poţi să faci aşa în fiecare zi, rămâi cu mine”. Iar Pavel răspunse: „Nu ştiu dacă mai ai şi altceva să-mi arăţi, însă ce am văzut că faci, fac şi eu cu uşurinţă”.

Incredinţându-se astfel întru toate marele Antonie că Pavel are suflet desăvârşit, nevinovat şi lipsit de viclenie, după câteva luni, cu harul lui Dum­nezeu împreună lucrător, îi face o chilie la trei sau patru mile de chilia sa şi îi zice: „Iată, cu ajutorul puterii lui Dumnezeu, ai ajuns monah. De acum înainte şezi singur, ca să ai parte şi de cercarea dracilor”.

Locuind aşa singur un an de zile, Pavel cel simplu s-a învrednicit de darul [alungării] dracilor şi a feluritelor boli, dobândind în chip desăvârşit virtutea nevoinţei. Intr-una din zile au adus la marele Antonie un tânăr ce avea într-ânsul un drac căpetenie, care hulea chiar şi pe cele dumnezeieşti[v]. Luând aminte la el, Antonie le spune celor ce-1 aduseseră: „Lucrarea aceasta nu-i a mea, fiindcă nu m-am învrednicit încă de darul [alungării] tagmei căpete­niilor dracilor. Pavel cel simplu are asemenea dar”. Mergând împreună cu ei la Pavel, îi zice: „Avva Pavel, scoate dracul din om, ca să se ducă sănătos la casa lui şi să-L slăvească pe Domnul”. îi spune Pavel: „Dar tu de ce [nu îl scoţi]?” „Nu am vreme acum; am altă treabă”. Şi lăsându-1 acolo pe tânăr, marele Antonie s-a întors la chilia sa.

Pavel s-a ridicat şi, după ce s-a rugat, îl chemă pe îndrăcit şi îi spuse: „A zis Avva Antonie să ieşi din om, ca să-L slăvească pe Domnul”. Iar dracul strigă cu ocări: „Nu ies, hodorog mâncău şi făr’de minte”. Pavel, apucându-şi cojocul, a început să-l bătă cu el pe spate, zicând: „Ieşi, a zis Avva Antonie!” Iar dracul îl ocăra mai tare şi pe Antonie împreună cu Pavel: „Mâncăi bătrâni, ramoliţi şi hămesiţi, care nu vă îndestulaţi nicicând cu ale voastre! Ce aveţi de împărţit cu noi? De ce ne asupriţi?” în cele din urmă Pavel îi zice: „Nu ieşi? Stai că mă duc să-i spun lui Hristos şi vai de tine ce ţi-o face”. Atunci, neîmblânzitul drac l-a hulit şi pe Domnul, strigând: „Nu ies!”

Mâniindu-se pentru aceasta pe drac, Pavel cel simplu a ieşit din chilia sa, în vreme ce afară era ziua-n amiaza mare – iar arşiţa din Egipt, mai cu seamă prin părţile acelea, se înrudeşte cumva cu cea din cuptorul Babilonului – şi stând pe o piatră, ca un stâlp, s-a rugat spunând aşa: „Iisuse Hristoase, Cel răstignit sub Ponţiu Pilat, vezi-mă că nu mă dau jos de pe piatra asta, nici voi mânca, nici voi bea, chiar de-o fi să mor, dacă nu mă auzi acum şi nu-1 scoţi pe dracul acesta din om, slobozindu-1 de duhul necurat”.

Incă grăind el aceste cuvinte, dracul a strigat prin gura omului, jos în faţa chiliei: „Mă duc, mă duc. Ies de nevoie şi izgonit cu silnicie. Plec din om; nu mă mai apropii de el. Smerenia şi simplitatea lui Pavel mă alungă şi nu ştiu unde să mă duc”. Şi îndată duhul necurat ieşi, se prefăcu într-un balaur uriaş, ca de şaptezeci de coţi, şi plecă târându-se spre Marea Roşie.

Aceasta este lucrarea lui Pavel, cel simplu şi smerit cu cugetul, prin care Dumnezeu a arătat de ce cinste şi slavă se învrednicesc de la Dânsul cei smeriţi şi lipsiţi de viclenie. Pe dracul pe care nici marele Antonie nu putuse să-l scoată, Pavel l-a izgonit grabnic, prin simplitatea şi cugetul său cumpătat. Iar asta după numai un an de nevoinţă, aşa încât s-a împlinit cu el cuvântul Sfântului Duh: La cine mă voi uita, spune Domnul, decât la cel smerit şi blând şi care tremură la cuvintele Mele?

De obicei duhurile rele mai neînsemnate sunt scoase, prin credinţă, de oameni însemnaţi, iar cele mai de frunte sunt izgonite de bărbaţi mai smeriţi.

[i] Movή – locuri de odihnă şi reaprovizionare a caravanelor şi călătorilor. Cuvântul este folosit şi pentru distanţa parcursă într-o zi de călătorie. Cele opt popasuri sunt aici un indiciu pentru lungimea căii pe care o străbătuse Pavel.

[ii] Finic – palmier. Lucrul de mână tradiţional al asceţilor din pustia egipteană era împletirea de coşuri sau de funii (frânghii), din ramuri fragede sau frunze de palmier. Nuielele se înmuiau în apă, se tăiau cu un cuţit şi din fâşii se împletea o funie lungă, care era vândută ca atare, ori folosită pentru confecţionarea de coşuri sau rogojini.

[iii] unitate de măsură pentru lungimi, echivalentă cu 1,87 m

[iv] Uncie – unitate de măsură pentru greutăţi (derivată din lat. uncia), a douăsprezecea parte dintr-o litră. Era folosită în perioada bizantină cu două mărimi: 26,7 gr. şi 21,3 gr. (Dict. Byz., p.1544)

[v] Litt. „cerul”.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediție Bilingva 2010  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. II, Tema 26