Facerea vorbește la început despre urmașii lui Cain. Cain, ne spune, a cunoscut-o pe femeia sa și a dobândit un fiu, pe care l-a numit Enoh. Femeia lui Cain nu putea fi decât sora sa. Astăzi o asemenea căsătorie ni s-ar părea ciudată și inacceptabilă. Atunci însă a fost necesară, pentru că, de vreme ce Dumnezeu a plăsmuit numai o pereche de oameni și din ea a vrut să se tragă tot neamul omenesc, era firesc ca primele perechi după protopărinți să fie constituite din frați. Desigur, Cain a dobândit și alți copii, al căror nume nu este menționat în Scriptură. Pentru copiii săi, Cain a zidit o cetate, pe care a numit-o Enoh, după numele primului său fiu. Desigur nu trebuie să ne închipuim o cetate precum au fost cele mai de apoi, sau cum sunt astăzi orașele, ci o așezare primitivă.
În continuare Scriptura ne spune foarte succint că „lui Enoh i s-a născut Irad; lui Irad i s-a născut Maleleil; lui Maleleil i s-a născut Matusal, iar lui Matusal i s-a născut Lameh”[1], adică ne spune un urmaș al fiecăruia. Aceasta însă nu înseamnă că acesta a fost singurul urmaș al celui dinainte. Desigur, fiecare a avut mulți copii și astfel seminția lui Cain s-a înmulțit și s-a ramificat. În ciuda păcatului, binecuvântarea lui Dumnezeu nu și-a pierdut puterea, pentru că neamul omenesc trebuia să se înmulțească.
Despre ultimul urmaș al lui Cain, Lameh, Scriptura ne dă multe informații. Ne spune că și-a luat două femei, pe Ada și pe Sela. A fost, după cum se pare, primul care a încălcat instituția monogamiei și a introdus poligamia. Tocmai pentru aceasta Scriptura remarcă în mod deosebit acest fapt. De la una dintre femeile sale, Ada, Lameh a dobândit doi fii, pe Iabal și pe Iubal. Iabal s-a ocupat cu creșterea animalelor, în vreme ce Iubal a fost primul care a făcut instrumente muzicale: psaltire și chitară. De la cealaltă femeie a sa, Sela, Lameh l-a dobândit pe Tubalcain, care a fost făurar de unelte de aramă şi de fier.
Așadar îi vedem pe oameni înmulțindu-se și în același timp făcând primii pași ai civilizației: zidesc cetăți, apar meserii, inventează instrumente muzicale. Și primii pași ai civilizației îi face Cain și urmașii săi, un neam despărțit de Dumnezeu, care se afundă din ce în ce mai mult în păcat, așa cum arată cazul lui Lameh. Dezvoltarea meșteșugurilor pe care a făcut-o acest neam, nu l-au păzit de căderea în păcat și în stricăciune. Concluzia este foarte limpede și de mare însemnătate: dezvoltarea tehnologică, pe care mulți își sprijină nădejdile și de la care așteaptă îmbunătățirea vieții omului, nu poate singură să-l înnobileze și să-l înalțe pe om. Reușitele tehnologiei nu sunt din punct de vedere moral nici bune nici rele, sunt elemente neutre. Devin bune sau rele, folositoare sau vătămătoare în funcție de felul în care sunt folosite de om și de scopul pentru care sunt folosite. Dacă omul are frica lui Dumnezeu și virtute, vor deveni în mâinile sale mijloace de slujire a omenirii. Altfel vor deveni mijloace de distrugere. Acest lucru este dovedit de istorie și mai ales de istoria secolului al XX-lea, cu cele două războaie mondiale și nenumărate războaie locale, cu milioanele de morți și cu uriașele distrugeri materiale care au fost și sunt provocate cu ajutorul realizărilor științifice și tehnice. Așadar progresul tehnologic nu merge totdeauna împreună cu civilizația. Nu constituie el însuși civilizație. Adevărata civilizație o poate crea numai frica lui Dumnezeu, supunerea desăvârșită față de voia Lui, rânduirea vieții noastre potrivit poruncilor Sale. Așadar această cultivare a sufletului trebuie să ne preocupe, dacă vrem să nu cădem în stricăciune, care vedem că stăpânește astăzi, și să devenim cu adevărat civilizați. Fără aceasta nu ne va fi de folos progresul tehnologic, oricât de mare și de uimitor ar fi.
Să ne întoarcem însă la Lameh, despre care Scriptura ne dă și alte informații. După cum am spus, el a introdus poligamia, care a contribuit la sporirea decăderii morale. Însă Lameh a săvârșit și un alt păcat, care ar fi rămas necunoscut, dacă nu l-ar fi descoperit el însuși. Adresându-se odată celor două femei ale sale, el le-a spus: „Ada şi Sela, ascultaţi glasul meu! Femeile lui Lameh, luaţi aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte!”[2]
Așadar Lameh săvârșise ucidere, poate chiar îndoită. Unde? Când? Nu se știe. Nimeni nu a văzut fapta sa și ar fi rămas cu desăvârșire necunoscută dacă nu ar fi descoperit-o el însuși. A fost însă silit să o mărturisească, apăsat de conștiința sa, care nu-l lăsa să se liniștească. Poate trecuseră luni, ani, zeci de ani. În zadar încerca Lameh să înăbușe glasul conștiinței. Nu a izbutit aceasta, deoarece conștiința îl urmărește și îl chinuie pe păcătos, aducându-i aminte mereu de păcatul său și mustrându-l pentru el. Și numai când păcătosul se pocăiește și cere mila lui Dumnezeu cu mărturisire sinceră, se izbăvește de această mucenicie înfricoșătoare și află iarăși pacea sufletească. Însă conștiința lucrează și preventiv, înainte de orice faptă a noastră, arătându-ne dacă este corectă sau nu, dacă trebuie să o facem sau să o evităm. Așadar să-i cerem sfatul înainte de orice faptă. Să o lăsăm să vorbească liber și fără constrângere și să ascultăm la timp și cu luare aminte glasul ei, ca să nu încercăm apoi mustrările sale înfricoșătoare și arzătoare, ci să putem în fiecare clipă a vieții noastre să spunem precum Apostolul Pavel: „Eu cu bun cuget am vieţuit înaintea lui Dumnezeu până în ziua aceasta”[3], adică conștiința îmi spune că nu am făcut nimic rău înaintea lui Dumnezeu.
Seminția lui Cain nu era singura pe pământ. După moartea tragică a lui Abel, Adam și Eva au dobândit un nou fiu, căruia i-au dat numele Set, care înseamnă „înlocuire”. Explicând acest nume, Eva spune: „Mi-a dat Dumnezeu alt fiu în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain”[4]. Așadar Set l-a înlocuit pe Abel și el este începătorul unei alte seminții, care desigur nu a fost fără de păcat, pentru că avea și ea sămânța păcatului, de vreme ce se trăgea și ea din protopărinți, însă nu a fost cu totul pervertită, precum seminția lui Cain. Din seminția lui Set au ieșit oameni virtuoși: Enos, Enoh și Noe. Și, în vreme ce seminția lui Cain avea să dispară la potop, seminția lui Set a supraviețuit prin Noe, care avea să devină noul strămoș al omenirii.
Așadar când vedem că viețuirea virtuoasă este prigonită până la moarte, să nu deznădăjduim. Dumnezeu va arăta alți slujitori ai Săi, în locul celor prigoniți și omorâți, așa cum în locul lui Abel s-a născut Set. Și oricât s-ar înmulți și ar stăpâni stricăciunea, totdeauna va exista în lume partea celor aleși, afierosiți lui Dumnezeu, care după cum spune Domnul sunt „sarea pământului” și „lumina lumii”[5], lumina care luminează și povățuiește lumea și sarea care o păzește de desăvârșita stricăciune și distrugere. De această parte binecuvântată să ne îngrijim să aparținem și noi și de la cei care aparțin ei să primim învățătură și sprijin, ca să fim și noi „lumină a lumii” și „sare a pământului”, așa cum ne vrea Domnul.
În continuare Scriptura ne arată genealogia lui Set numărând nouă generații până la Noe. Din fiecare generație este menționat unul singur pe nume, însă ne spune că fiecare dintre ei „a născut fii și fiice”, adică a dobândit mulți copii. Astfel și seminția lui Set s-a înmulțit și s-a ramificat. Unele nume din seminția aceasta sunt aceleași cu nume din seminția lui Cain (Enoh, Maleleil, Matusala, Lameh), însă aceasta nu înseamnă că este vorba despre aceleași persoane. Cele două seminții nu aveau încă nici o legătură între ele.
Vorbind despre Set și despre urmașii săi, Scriptura menționează și numărul anilor pe care i-a trăit fiecare. Ceea ce face impresie este lungimea vieții oamenilor din acele vremuri străvechi. Adam a trăit nouă sute treizeci de ani, Set nouă sute doisprezece și la vârste asemănătoare au ajuns și cei care au urmat. Unul dintre ei, Matusala, a ajuns la nouă sute șaizeci de ani și numele său a devenit proverbial, fiind sinonim cu viața lungă. Aceste vârste de necrezut pentru zilele noastre i-au aruncat pe mulți în nedumerire. Unii au presupus că aceste numere sunt ireale, sau că altfel se socoteau atunci anii, sau că este vorba de luni. Însă toate acestea sunt presupuneri și închipuiri. Într-adevăr este vorba de ani și aceasta reiese din cuvintele pe care Iacov le-a spus lui Faraon, când a coborât în Egipt: „Zilele pribegiei mele sunt o sută treizeci de ani. Puţine şi grele au fost zilele vieţii mele şi n-am ajuns zilele anilor vieţii părinţilor mei, cât au pribegit ei în zilele lor”[6]. Așadar Iacov știa că viața strămoșilor săi fusese mult mai lungă decât a sa și considera puțini anii săi. Și atunci Iacov avea o sută treizeci de ani și a trăit în total o sută patruzeci și șapte!
Cum se explică însă lungimea vieții primilor oameni? Dumnezeu l-a creat pe om nemuritor. Păcatul l-a făcut muritor. Însă păcatul de abia intrase în neamul omenesc și nu pricinuise încă stricăciunea pe care a pricinuit-o odată cu trecerea timpului. Pe măsură ce timpul trece, vedem că stricăciunea sporește și se micșorează lungimea vieții oamenilor. Astfel, înainte de potop lungimea medie a vieții era de nouă sute de ani, după potop scade la patru sute, în vremea patriarhilor la o sută cinci zeci, iar la urmă îl auzim pe Moise spunând: „Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere”[7].
A existat însă și o nevoie de a trăi oamenii atât de mulți ani. Trebuia să primească învățătură multe generații despre originea omului, despre căderea sa și în general despre istoria sa. Cărți încă nu existau. Numai prin tradiție orală era cu putință aceasta. Și într-adevăr, Adam trăia încă atunci când s-a născut al șaselea urmaș al său, Iared, și Iared trăia încă atunci când s-a născut al patrulea urmaș al său, Noe. Astfel, cu toate că de la Adam până la Noe avem zece generații, este ca și cum am avea doar trei. Aceasta constituie o garanție pentru adevărul tradiției.
Însă cu toate că acei oameni au trăit peste nouă sute de ani, moartea a pus și vieții lor capăt. Odată ce a intrat păcatul, moartea este deja de neocolit. Însemnătate nu are numărul anilor vieții noastre ci felul vieții noastre. Puțini ani de viață bine plăcută lui Dumnezeu sunt mai de preferat decât mulți ani de viață păcătoasă. Pentru aceasta spune Scriptura: „Bătrânețile cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înțelepciunea este la om adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată”[8].
Să ne oprim însă la câteva persoane din seminția lui Set, despre care Scriptura ne dă mai multe informații. Și în primul rând la fiul lui Set și nepotul lui Adam, Enos. Despre el Facerea ne spune: „Lui Set de asemenea i s-a născut un fiu şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu”[9]. Nimic altceva nu știm despre Enos, însă din cuvintele acestea putem să ni-l închipuim ca om cu credință mare și puternică. Pentru că numai cel credincios își sprijină nădejdile pe Dumnezeu și în fiecare situație grea a vieții sale cheamă prin rugăciune fierbinte „numele Domnului Dumnezeu”. Iar Dumnezeu, răsplătind credința și nădejdea lui, îl întărește, îl luminează, îl izbăvește din primejdii și îl mângâie în întristări. Pentru că „oricine va chema numele Domnului se va izbăvi”[10].
A doua persoană însemnată din seminția lui Set este Enoh, al șaselea urmaș al lui Adam. Enoh nu a trăit atât de mult ca ceilalți, ci numai trei sute șaizeci și cinci de ani, însă Scriptura ne spune că „a plăcut Enoh lui Dumnezeu”[11]. S-a întâmplat cu el ceea ce spune Scriptura în altă parte: „Ajungând curând la desăvârșire, dreptul a apucat ani îndelungați”[12]. Însă tocmai pentru aceasta Dumnezeu a rânduit pentru el un mod diferit de ieșire din viața aceasta față de ceilalți oameni. Enoh nu a murit, ci „l-a mutat Dumnezeu”[13], adică l-a luat viu, așa cum mai târziu l-a luat pe Proorocul Ilie și l-a mutat în alt loc, într-o altă viață, pe care a pregătit-o pentru cei drepți și virtuoși. Astfel Dumnezeu l-a cinstit și l-a răsplătit pe Enoh pentru credința și virtutea sa. În același timp însă ne-a descoperit mari și însemnate adevăruri, pe care nu trebuie să le uităm. În primul rând faptul că dincolo de această viață trecătoare există o altă viață, în care a intrat Enoh și în care intră și toți cei ce mor. În al doilea rând faptul că în acea viață, împreună cu sufletul va exista și va trăi și trupul, după ce va învia, se va preface și va deveni nestricăcios. În al treilea rând drepții nu numai că ființează în acea viață, ci sunt fericiți, desfătându-se de răsplata primită de la Dumnezeu.
A treia persoană însemnată a seminției lui Set este Noe, însă numele și viața lui este legată de potop, de care ne vom ocupa în omiliile următoare.
[1] Facerea 4, 18.
[2] Facerea 4, 23-24.
[3] Fapte 23, 1.
[4] Facerea 4, 25.
[5] Matei 5, 13-14.
[6] Facerea 47, 9.
[7] Psalm 89, 10.
[8] Înțelepciunea lui Solomon 4, 8-9.
[9] Facerea 4, 26.
[10] Ioil 2, 32.
[11] Facerea 5, 24.
[12] Înțelepciunea lui Solomon 4, 13.
[13] Facerea 5, 24.
