Omul dragostei

Într-un sat preafrumos și verde din Peloponez, numit Vitina, care este brăzdat de ape curgătoare și are mulți brazi – toți cei care ați vizitat Vitina cunoașteți frumusețea lui – s-a născut în 1930 un copil al Maicii Domnului. Acest copil avea un umor incredibil, era foarte energic, înzestrat cu dragoste dumnezeiască și istețime; era un copil harismatic.

În această familie au crescut doi băieți. Însă unul era copilul Maicii Domnului și vă voi explica de ce spun aceasta. Acești doi copii și-au pierdut părinții în războiul din `40. Au rămas orfani. Unul avea 10 ani, iar celălalt 13. Părinții le-au lăsat terenuri, vii și o casă.

Pe acești copii i-au crescut frații părinților lor. Amândoi erau isteți și, cu ajutorul lui Dumnezeu, au făcut studii. Unul a ales să devină preot. Banii pentru studii i-au dat rudele, desigur fără să piardă ceva, fiindcă toată averea lor au acaparat-o. Micul Trifon lucra la magazinul unchiului său, iar noaptea învăța. A venit timpul când a intrat la Școala Rizario. Acolo a studiat și verișorul său, care venise din sat și locuia în casa noastră. Astfel s-au cunoscut acești doi copii și au devenit prieteni nedespărțiți.

Într-o vară vărul meu a chemat pe Trifon la Dimitsana să-și petreacă împreună vacanța. Acolo, ca mirean încă, Trifon de îndată ce a văzut-o pe sora lui Haralambie, a fost orbit de frumusețea ei și atunci când au plecat din sat, i-a mărturisit sentimentele sale pentru aceea și a cerut-o în casătorie. Vărul meu, după ce a vorbit cu mama și cu sora lui, a încuviințat să o logodească.

La câteva luni de la absolvirea lor a Școlii Rizario, s-a făcut și nunta. Și îndată s-au întors în Atena, pentru ca Trifon să fie hirotonit. Săraci fiind amândoi, au închiriat o casă, unde au adăpostit dragostea lor cea foarte puternică, fiindcă Chivernisitor al vieții lor Îl puseseră pe Hristos. Părintele Trifon a fost hirotonit diacon în Biserica Sfintei Fotini din Paleo Psihiko. Când l-au hirotonit preot, l-au trimis la Biserica Sfintei Sofia din Neo Psihiko. Hirotonia celor doi prieteni foarte buni a avut loc aproape în același timp. Când vărul meu a îmbrăcat rasa, mama mea, din respect pentru el, ne-a impus să-i spunem unchi – aveam, desigur, și diferență de vârstă.

Familia, dar și tot neamul, l-am iubit foarte mult pe părintele Trifon, fiindcă era un om care împărțea cu dărnicie dragostea sa și avea un umor nesecat. Deoarece mătușa mea locuia singură în sat, de vreme ce ambii ei copii veniseră în Atena, părintele Trifon a invitat-o să locuiască cu ei. Mătușa mea, după multă insistență din partea ginerelui, a cedat și a venit în Atena. Cu cât trecea timpul, cu atât își iubea ginerele. De îndată ce intra în casă părintele Trifon, îi spunea: „Bun venit, praznicului!”. Căci, într-adevăr, era o adevărată prăznuire prezența lui. Dădea atâta bucurie cu umorul său, încât toți îl iubeau și se minunau de el. Așa cum îmi spunea mama mea, mătușa uitase să râdă, de vreme ce casa ei fusese cufundată foarte mulți ani în întristare. Nu apuca să scoată hainele negre, de vreme ce o dată la doi-trei ani îi murea câte un copil de-al ei. În total a pierdut 11 copii, cu vârste între 2 și 20 de ani, iar la sfârșit a murit și soțul ei. A rămas numai cu Haralambie și cu Ioana.

Părintele Trifon a învățat despre toată povestea familiei și făcea totul, astfel încât mătușa să uite pentru puțin durerea ei. Enoriașii din Neo Psihiko foarte repede l-au îndrăgit și ei, pentru că avea întotdeauna un cuvânt bun și pentru ei, care era însoțit de umorul său nesecat. Era un om foarte jertfitor, foarte milostiv și cu desăvârșire neagonisitor. Mâinile și buzunarele sale erau găurite; oricâți bani avea, dădea la săraci.

Când a mers la Biserica Sfintei Sofia, aceasta era foarte mică. Lumea însă se înmulțea mereu. Unchiul, văzând biserica umplându-se toată și chiar mai mult, încât cei mai mulți stăteau în curte, a cerut de la Sfânta Sofia să-l ajute să zidească o biserică mare. Sfânta Sofia l-a luminat și i-a arătat la ce uși să bată, ca să reușească să zidească biserica ei.

La Psihiko existau destui oameni bogați. I-a adunat pe toți și le-a descoperit gândul său despre biserică, despre săraci și despre mamele care lucrează. Cu toții au acceptat să-l ajute și au oferit cu bucurie obolul lor. Cei mai mulți bani au fost dați de însuși Onasis[1] și de fiul său, Alexandru. Astăzi una din aceste clădiri funcționează ca și grădiniță, sub denumirea de Onasio. Unii au oferit lucrare voluntară, alții manuală, fiecare ce a putut.

Este adevărat că părintele Trifon s-a ostenit foarte mult, ca să facă această lucrare uriașă. Sub biserică a zidit o sală uriașă, unde să mănânce la amiază și seara toți săracii și bătrânii din Psihiko. A ridicat și o grădiniță, astfel încât mamele care lucrează să poate duce copiii acolo. A făcut chiar și un teren de tenis, pentru a se juca copiii în orele libere, astfel încât să nu fie atrași și influențați de anturaje rele. Toată această lucrare, cu ajutorul Sfintei Sofia, s-a finalizat destul de repede. Biserica Sfintei Sofia până astăzi domnește cu măreție regiunea din Neo Psihiko.

Însă lucrarea părintelui Trifon nu s-a oprit acolo. Iubea atât de mult pe oameni, încât mereu voia să ofere. Oricui venea să-i ceară ajutorul, el era gata să i-l ofere. Este de prisos să vă spun că ușa casei lui nu se închidea niciodată. La orice oră ai fi trecut, ea era întotdeauna deschisă.

Într-o zi, pe când mă aflam la biroul bisericii și discutam, a intrat un tânăr. După ce a luat binecuvântarea sa, i-a cerut ajutor economic. Unchiul meu i-a spus:

– Iartă-mă, dar nici eu nu am, nici măcar o drahmă! Preoteasa mea mi le ia pe toate, i-a spus el râzănd.

Și într-adevăr, aceasta era realitatea.

– Dar te pot ajuta să găsești de lucru. Ce știi să faci?

– Nimic, i-a răspuns tânărul, care nu părea să aibă mai mult de 30 de ani.

– Nu știi să faci nimic?

După ce s-a gândit puțin, unchiul meu i-a spus:

– Mergi la cutare școală de șoferi să scoți carnet și apoi mai discutăm. Să mergi acum, bine?

– În regulă!

De îndată ce a plecat tânărul, părintele Trifon a luat telefonul și a vorbit cu instructorul. I-a cerut să-i scoată carnet profesional și s- a angajat să suporte el însuși cheltuiala. Apoi a sunat la o doamnă și a rugat-o să-l ajute pe acest tânăr, plătind cursurile acestei școli. Apoi a dat al treilea telefon la fericitul întru pomenire Arhiepiscopul Serafim. I-a spus că trebuie să acționeze urgent pentru un procurarea unui permis de taxi și achiziționarea unei mașini. Astfel de permise de taxi, permise de camioane împreună cu mașini, s-au dat multe. Mergea în repetate rânduri la minister și cerea case pentru familii sărace. În jur de 30 de case i s-au dat în felul acesta. Nu trecea cu vederea pe niciun om aflat în nevoie. […]

Altădată, tot de Nașterea Domnului, eram împreună cu alți preoți la cancelaria bisericii. Tocmai primiseră salariile. În curtea bisericii se jucau copiii din vecinătate. Părintele Trifon a ieșit afară și a strigat pe copii. Când aceștia au venit lângă el, le-a spus:

– Voi arunca în aer acești bani. Tot ce va prinde fiecare din voi, va duce la mama lui. De acord?

– Da! au strigat copiii.

Dintr-odată preoții s-au ridicat și au alergat afară. În urma lor am mers și eu, ca să văd ce se întâmplă. Unchiul meu arunca bancnote și copiii alergau să le prindă.

– Ce faci, părinte Trifon? Iarăși vei spune minciuni? Cum că te-au furat hoții?

Acela însă privea copiii care se străduiau să prindă banii care zburau prin aer și râdea. Când am intrat înăuntru, ne-a spus râzând:

– Numai ce am primit în dar am împărțit. Salariul îl voi duce acasă.

– Părinte Trifon, tu nu te vei învăța minte niciodată! au comentat preoții. Dacă nu ar fi fost preoteasa să-ți ia banii, pe rogojină ai fi murit.

Eu am pe Sfânta Sofia! Oare mă va lăsa să mor pe rogojină. Atât de naivi sunteți?

Mai târziu a venit o doamnă să se spovedească la părintele Trifon. Eu am rămas împreună cu preoții să-l aștept. Atunci au început să-mi povestească faptele lui virtuoase, pe care însă le socoteau exagerate. Atunci am aflat cât de multă lume ajutase; până atunci trimisese 600 de copii să studieze la Londra. Iar eu i-am întrebat de un chirurg, la care mă trimisese unchiul meu, atunci când a fost nevoie să fac o intervenție.

– Da, mi-au spus ei, și pe acesta l-a trimis unchiul tău la Londra să studieze. Nici nu-ți poți închipui ce a făcut ca să-i trimită pe aceștia să studieze gratuit în străinătate. A răscolit toate ministerele, pe toți miniștrii, pe Arhiepiscop, pe Onasis! Aleargă pentru toți și pentru toate; este nebun!

De îndată ce am aflat despre toate acestea, l-am admirat și mai mult. Viața unchiului meu se scurgea plină de dragoste jertfitoare pentru toți. Toată lumea îl iubea și era gata să se jertfească, chiar și pentru preoteasă, care îi îmbrățișa pe toți și era mereu cu dulcele ei zâmbet pe buze. Până într-o zi, când prea-energicul și cu pilduitoarea sa lepădare de sine părinte Trifon a fost trădat de inima sa. La cei 62 de ani ai săi, într-o Duminică, imediat după terminarea Liturghiei, a plecat direct acasă, pentru că nu se simțea bine. De îndată ce a intrat în casă, a spus:

– Ioana, nu mă simt deloc bine! A venit sfârșitul meu. Mor. Merg să mă întind.

Ioana s-a îngrozit. Niciodată nu-l mai văzuse astfel. A chemat pe medic și s-a așezat lângă el, așteptându-l. După puțin, părintele i-a spus din nou:

– Ioana, plec! Să ai grijă de copii și de nepoții noștri. Sfântă Sofia, te-am slujit 30 de ani. Nu mă părăsi acum!

Apoi a strâns-o la piept pe preoteasă și a rostit ultimele sale cuvinte:

– Rămâi cu bine, iubita mea Ioana!

A plecat ca o păsărică, ca să-L întâlnească pe Dumnezeu Părintele nostru!

La Slujba de Înmormântare nu mai era loc în biserică din pricina mulțimii. Întregul Psihiko a trecut să-și ia rămas bun de la părintele său. Mulți oameni care treceau să sărute binecuvântata sa mână, plângeau în hohote desupra sicriului său și îi spuneau: „Îți mulțumesc, părintele meu! Ceea ce sunt astăzi, ție îți datorez!”.

După moartea sa s-a descoperit familiei sale lucrarea filantropică a unchiului meu. Lumea care trecea pe la casa lor, ca să transmită condoleanțe preotesei, își exprima adânca recunoștință pentru ajutorul primit de la părintele Trifon.

Însă preoteasa nu a rezistat pierderea lui. Peste două luni s-a îmbolnăvit atât de grav, încât a paralizat și a ajuns în scaunul cu rotile. Au trecut opt ani, ani mucenicești, până când Dumnezeu S-a milostivit spre ea și a chemat-o la Sine. Acum amândoi se bucură în Rai! Și voi explica îndată această siguranță cu care spun aceasta.

Când lucram pe taxi, un coleg mi-a propus să deschidem o afacere împreună. Eram interesată, dar nu aveam bani și mă gândeam să fac un împrumut în bancă. M-am hotărât să cer și sfatul duhovnicului, iar el mi-a spus:

– Fiica mea, să ne rugăm și să vedem ce ne va descoperi Dumnezeu.

Astfel, într-o seară am cerut în rugăciunea mea, de la Dumnezeu și de la Starețul Porfirie, să mă lumineze ce să fac. A doua zi m-a sunat la telefon duhovnicul meu, părintele Ioan, și mi-a spus:

– Rania, ai un unchi adormit în Domnul?

– Da, dar de ce mă întrebați?

– Fiindcă l-am văzut în vis că a venit la mine și mi-a spus să nu te las să faci ceea ce intenționezi, fiindcă cel care ți-a propus aceasta, nu este un om bun. Este o cursă a diavolului.

După o scurtă tăcere, am spus:

– Unchiul meu, am șoptit. Părinte, cum l-ați văzut?

– Fiica mea, unchiul tău este în Rai. E mic de statură, nu-i așa?

– Da, părinte. Era mic de statură, dar era făcător de minuni. A săvârșit o lucrare uriașă

– De aceea, fiica mea, să nu faci neascultare față de unchiul tău. Respinge oferta colegului tău! În regulă?

– În regulă, Gheronda. Însă mi-ați dat multă bucurie, spunându-mi că unchiul meu se îngrijește de mine.

Și într-adevăr, s-a dovedit mai târziu că acel om era un escroc, fiindcă a făcut acea afacere cu altcineva, pe care l-a distrus. Îi mulțumesc unchiului meu că m-a izbăvit de această nenorocire.

Să avem binecuvântarea lui! Amin.

 

[1] Renumit armator grec.

 

Fragment din cartea Ascultă-mă!, de Monahia Porfiria, ce a apărut la Editura Evanghelismos.