Gândiți-vă la slava pe care o vor avea smeriții ucenici, care vor vedea dumnezeiasca frumusețe a Chipului lui Hristos în veci, care nu se aseamănă cu mii de paradisuri! Cum să-și închipuie cineva că poate deveni un înger al lui Dumnezeu, să aibă harul și înfățișarea îngerilor și chiar mai mult decât ei și să psalmodieze împreună cu ei! Dacă un om va auzi psalmodia unui înger, va înnebuni, fiindcă nu rezistă. Cu siguranță își va da sufletul său din pricina plăcerii. Gândiți-vă acum să psalmodieze mii de îngeri și Chipul lui Hristos să strălucească precum mii de sori!
Și alte suflete vor fi mântuite acolo, dar nu îl vor vedea des. Precum țăranii de la sate nu văd adeseori pe împărat, care locuiește în palat, în capitală, tot astfel și aceste suflete în cealaltă lume, nu vor vedea pe Împăratul Dumnezeu, precum monahii, care vor fi neîncetat lângă El, fiindcă se vor afla în locul a celei de a zecea tagme a Luceafărului. Este ceva care nu poate fi cuprins nici cu inima, nici cu mintea.
La o astfel de slavă ajungi, monahule, și îngenunchezi din pricina deznădejdii? Nu numai că merită să suferi toate pătimirile de acum și să faci ascultare și răbdare, ci să cugeți că acest prinos este nimic pe lângă o dobândire atât de mare. Nu se mai termină durerile vieții acesteia? Dar după acestea începe viața îngerească. Să ne spunem: „Îngerii au un loc ținut pentru mine. De aceea voi răbda pentru dragostea Ta, căci oricât Ți-aș sluji, nu voi putea niciodată răspunde pe măsură la mila Ta!”.
Din nefericire, uitarea ni le fură pe toate acestea din minte. Ne ia adică gândurile luminoase și ne lasă întunericul și neștiința. Și astfel, nu cunoaștem cum să ajungem acolo Sus, unde ne cheamă datoria. De aceea uitarea este un mare rău.
Starețul meu ne sfătuia mereu pentru acrivia ascultării: „Ucenicul care îl odihnește pe starețul său, Îl odihnește pe Dumnezeu”. Când am auzit acest sfat al Starețului meu, am pus ca scop al lepădării mele, în viața mea trăită lângă El, să aplic cu toată puterea sufletului meu acest sfat patristic. Zi și noapte nu cugetam altceva, decât să-l odihnesc nu cu cuvinte, ci cu faptele, cu trăirea.
Iar când s-a apropiat vremea să plece Starețul meu în cealaltă lume, în fericita viață, ca să-l odihnesc și să-mi încredințez sufletul, l-am întrebat foarte timid, cât de mult îi era plăcută viețuirea mea. Mă rușinam să-l întreb despre viața lui mistică, fiindcă îl respectam mult. Dar această dată, când avea să plece, am prins curaj și l-am întrebat:
– Gheronda, v-am odihnit?
– Așa cum m-ai odihnit, la fel să te odihnească și pe tine Dumnezeu! Iar atunci când vei pleca din această viață, dacă voi afla îndrăznire, voi veni înainte de moartea ta, ca să te încredințez și să-ți fiu alături.
Pentru mine acesta era un mare dar, deoarece credeam și cred că a aflat multă îndrăznire, căci cunoscusem de aproape că viețuirea lui fusese foarte sfântă.
De asemenea, adeseori, când ne sfătuia despre ascultare, ne spunea: „Să fiți cu ochi mulți, precum Heruvimii. De pretutindeni să vedeți cursele diavolului, căci de multe ori vine sub chipul îngerului, care învață teologia, dar are ca scop doborârea omului”.
Odată, înainte ca noi să intrăm în ascultarea față de Stareț, avea un ucenic pe nume Ioan, care era vlah. Acesta făcea care, după care a urmat viața monahală și a mers lângă Stareț. Într-o seară a bătut demonul la ușa lui, zicând:
– Pentru rugăciunile Sfinților Părinților… Scoală-te, frate, ca să-ți faci canonul!
Fratele s-a sculat și a început să se roage cu râvnă, crezând că fusese îngerul său păzitor. În ziua următoare s-a petrecut la fel și tot așa. După ce demonul a văzut că monahul a crezut deplin că era îngerul său păzitor, a început să-l învețe multe. Nu-l vedea, desigur, dar îi vorbea și îi spunea:
– Ia aminte bine, să nu-i spui Starețului tău că îți vorbesc și te învăț, căci altfel nu voi mai veni. Și astfel vei pierde ajutorul meu și contemplația.
Iar monahul s-a gândit: „Decât să pierd pe îngerul meu, mai bine să nu spun nimic Starețului”. În continuare diavolul a împletit foarte frumos cursa și după ce a văzut că nu a spus nimic Starețului, s-a gândit: „De acum este al meu și îi voi da lovitura de grație”. Într-o zi i-a spus:
– Mâine va fi Duminică. După biserică, să vii în cutare loc și de acolo te voi lua la Cer. Acolo te voi duce la Sfânta Treime, vei vedea Raiul și multe altele.
Monahul, nu se știe cum a fost luminat – mai degrabă rugăciunile Starețului au fost – s-a gândit să meargă să mulțumească Starețului pentru ajutorul ce i-l dăduse, apoi să mulțumească și duhovnicului, iar apoi să meargă la biserică. Iar la sfârșit, după biserică, avea să meargă în locul unde îi spusese îngerul întunecat și de unde avea să-l ia pentru totdeauna. Merge, așadar, la Stareț, povățuit fiind de harul lui Dumnezeu și de rugăciunile Starețului și cade la picioarele lui.
Cu lacrimi a început să-i mulțumească pentru că l-a făcut monah, pentru sfaturile lui șamd. Starețul îl privește cu atenție și îi spune:
– Fiul meu, pentru ce sunt lacrimile și mulțumirile? De unde pornesc toate acestea? Altădată nu le făceai. Îmi vei spune de ce îmi mulțumești.
– Iată, Gheronda, astfel simt har de la Dumnezeu și sunt mișcat de recunoștință să-ți mulțumesc.
– Altceva se întâmplă. Nu este asta. Nu vei merge la biserică până ce nu-mi vei spune ce ți se întâmplă.
Atunci a fost nevoit să le spune pe toate Starețului:
– De ce nu mi le-ai spus? Ți-a spus îngerul să nu-mi spui nimic?
Și în timp ce i-a spus acestea, i-a tras o palmă.
– Da, mi-a spus, a răspuns monahul
– Dacă era îngerul lui Dumnezeu, de ce să-ți spună să nu-mi spui nimic mie, care sunt Starețul tău? Starețul cu îngerii împreună-lucrează, fiindcă este și el rob al lui Dumnezeu, precum îngerii. Ca să-ți spună să nu-mi descoperi nimic, înseamnă că nu este înger, ci un diavol viclean, care vrea să te arunce în moarte sufletească. Așadar, fiul meu, mergi la chilia ta. La biserică nu vei merge și de aici înainte nu vei mai vedea pe „îngerul” tău, și vei vedea acum dacă va mai veni.
Într-adevăr, fratele s-a supus și demonul nu a mai venit.
Iată, ce face povățuitorul duhovnicesc! Dacă Starețul nu ar fi avut experiență duhovnicească, ar fi primit mulțumirile, l-ar fi lăudat și cu gândul că are harul lui Dumnezeu, l-ar fi luat diavolul din mâinile sale și fratele ar fi fost condus la moarte sufletească și trupească. Dar experiența duhovnicului nu l-a lăsat. „Să nu spui Starețului” este lucru diavolesc, căci diavolul se teme de Stareț și de mărturisirea curată.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
