(Facerea 11, 27 – 12, 9; 13, 1-18)
Toate cele pe care le-am văzut până acum în istoria sfântă se referă la întreg neamul omenesc și constituie istoria sa străveche. De aici înainte însă istoria sfântă se limitează la viața unui singur popor, cel israelitean. Dumnezeu a ales acest popor, sau mai degrabă l-a creat, și i-a dat misiunea de a păzi curatele adevăruri religioase și tradiții și a fost folosit ca o unealtă a lui Dumnezeu la pregătirea lumii pentru primirea mântuirii, pe care avea să o aducă la vremea potrivită Iisus Hristos. Strămoșul acestui popor a fost Avram, pe care Dumnezeu l-a ales și l-a osebit pentru acest scop. Așadar istoria poporului israelit începe cu Avram și se continuă cu Isaac, cu Iacov și cei doisprezece fii ai săi, care s-au făcut începătorii celor doisprezece seminții ale poporului israelitean. Toți aceștia se numesc patriarhi, adică strămoși ai poporului israelit. În omiliile noastre vom urmări istoria patriarhilor, începând cu Avram.
Odată cu amestecarea limbilor și cu nereușita zidirii turnului Babel, oamenii s-au împrăștiat. După tradiție, urmașii lui Sem s-au așezat în Asia, urmașii lui Ham în Africa, iar urmașii lui Iafet în Europa. Celelalte părți ale pământului au fost locuite mai târziu, când oamenii s-au înmulțit și s-au răspândit tot mai mult. Și după răspândirea lor oamenii au păstrat pentru o perioadă de timp amintirea adevărurilor religioase de temelie și mai ales credința într-unul adevăratul Dumnezeu. Păstrau încă amintirea marilor evenimente, precum crearea lumii și a omului, viața în Rai, căderea omului, făgăduințele lui Dumnezeu pentru mântuire, potopul și altele. Cu timpul însă, datorită sălbăticiei și a ignoranței, care stăpâneau din pricina păcatului, oamenii au început să uite tradițiile religioase vechi. Și, pentru că natura (pământul cu munții, mările, râurile, cerul cu mulțimea stelelor) și diferitele fenomene naturale (mișcările corpurilor cerești, tunetele, fulgerele, eclipsele de soare și lună, cutremurele și atâtea altele) le făceau impresie, și-au închipuit că în natură și în diferitele sale stihii se ascund puteri și duhuri care provoacă diferitele fenomene. Credeau că aceste puteri sunt dumnezei. Astfel a luat naștere politeismul, adică credința în existența mai multor dumnezei. Mergând mai departe, au crezut că nu puterile ascunse, ci chiar stihiile naturii sunt dumnezei. Astfel au început să se închine la munți, la copaci, la râuri, la animale, adică au pătimit ceea ce spune Apostolul Pavel: „s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului”[1]. Apoi s-au închinat ca unor dumnezei și eroilor și astfel au început să și-i închipuie pe dumnezei antropomorfi. Au făcut reprezentări ale acestor dumnezei din lemn sau marmură, idolii, și acestora li se închinau ca și cum ar fi fost înșiși dumnezeii. Astfel a luat naștere idolatria și oamenii au ajuns să se închine ca unor dumnezei la toate în afară de Dumnezeul cel adevărat.
În această înșelare și stricăciune generală, puțini oameni au rămas credincioși adevăratului Dumnezeu. Unul dintre ei a fost și Avram, pe care Dumnezeu l-a ales ca să-l facă strămoșul poporului Său ales. Și, din ceea ce am spus despre nașterea politeismului și idolatriei, înțelegem că era nevoie de crearea unui nou popor, care avea să păstreze credința adevărată și să pregătească omenirea pentru primirea Mântuitorului. Să urmărim așadar istoria lui Avram.
Avram trăia într-o cetate din sudul Mesopotamiei numită Ur, aproape de gurile de vărsare ale fluviului Eufrat, cam cu o mie opt sute de ani înainte de Hristos. Numele său a fost la început Avram, care înseamnă „părinte mare sau slăvit”. Numele de Avraam i l-a dat mai târziu Dumnezeu. Cu numele său de la început îl vom numi și noi, atât timp cât Scriptura îl numește astfel.
Avram se trăgea din seminția lui Set și era al zecelea urmaș al lui. Tatăl său se numea Terah și avea încă doi fii, pe Nahor și pe Haran. Dintre aceștia, Haran a murit devreme și l-a lăsat orfan pe Lot, pe care îl vom vedea ocrotit de Avram. Toate rudeniile lui Avram căzuseră în idolatrie. Despre Avram însă se spune că s-a împotrivit idolatriei și chiar a sfărâmat idolii. Scriptura nu spune nimic de acest fel, însă acest lucru nu este de necrezut, dacă avem în vedere alegerea lui Avram de către Dumnezeu.
Așadar în vreme ce Avram locuia în Ur împreună cu tatăl său și cu rudeniile sale, a primit poruncă de la Dumnezeu să plece de acolo și să plece în alt ținut, pe care avea să i-l arate El. „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu”[2], a spus Dumnezeu. Ieșirea aceasta a fost necesară, pentru ca Avram să se păzească nevătămat de idolatrie și să rămână strâns legat de adevăratul Dumnezeu și credincios lui. Porunca lui Dumnezeu a fost o mare încercare pentru Avram. Dumnezeu îl chema să le lase pe toate: patria sa, locurile cunoscute, rudeniile și prietenii săi și să pornească spre un loc necunoscut. Și Avram s-a arătat vrednic de bunăvoința și alegerea lui Dumnezeu. A luat-o pe femeia lui Sara și pe nepotul său orfan Lot și a pornit ascultând de porunca lui Dumnezeu, fără să știe unde merge. L-a urmat însă și tatăl său, Terah. Aceasta arată că Terah, deși căzuse în idolatrie, era om cu bună intenție. Și, fie din dragoste pentru fiul său Avram, fie pentru că a primit și el porunca lui Dumnezeu, le-a lăsat și el pe toate și a pornit în călătoria spre un loc necunoscut.
Pornind din Ur, Avram și însoțitorii săi s-au îndreptat spre partea de nord a Mesopotamiei și au ajuns în cetatea Haran. Acolo s-au oprit și, după cât se pare, au rămas un timp, probabil pentru că Terah nu mai putea merge mai departe. Și, într-adevăr, acolo în Haran Terah a murit la vârsta de două sute cinci ani. Mulți ajung la Haran, însă nu se învrednicesc să intre în Canaan. Nu sunt departe de Împărăția lui Dumnezeu, însă nu ajung niciodată la ea, pentru că nu fac pasul hotărâtor. Nu ajunge să avem intenție bună și să primim în chip teoretic faptul că poruncile lui Dumnezeu sunt drepte și folositoare, ci trebuie să le punem în lucrare, să le facem mod de viață. Și trebuie să facem aceasta la timp, înainte ca moartea să ne închidă ușa Împărăției lui Dumnezeu.
După moartea lui Terah, Dumnezeu repetă porunca Sa către Avram: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului”[3]. După cum vedem, Dumnezeu însoțește acum porunca Sa cu mari făgăduințe: că urmașii lui Avram vor ajunge un popor mare, că numele său va fi slăvit, că Îl va avea pe Dumnezeu aliat și ajutător și în cele din urmă că printr-un urmaș al său se vor binecuvânta toate neamurile pământului. Acest urmaș nu este altul decât Iisus Hristos. Astfel Avram devine acum purtătorul făgăduințelor lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii.
Foarte mari sunt făgăduințele lui Dumnezeu. Împlinirea lor însă presupunea dobândirea unui fiu de către Avram, care era lipsit de fii și avea deja șaptezeci și cinci de ani iar Sara șaizeci și cinci! Amândoi erau la o vârstă la care nu mai aveau nădejde să dobândească fiu. Însă credința lui Avram era din nou încercată. Cu toate acestea, nu șovăie. Primește porunca lui Dumnezeu și, luând împreună cu el pe Sara și pe Lot, avutul său (adică turmele și cealaltă avere mișcătoare) și pe robii săi, pe care îi dobândise în vremea șederii în Haran, vine în Canaan. Acolo primește încă o făgăduință de la Dumnezeu: „Țara aceasta o voi da urmaşilor tăi”[4]. Și această făgăduință era o încercare a credinței lui Avram, pentru că, așa cum a spus întâiul Mucenic Ștefan în cuvântul său de apărare, Dumnezeu, cu toate că făcea această făgăduință lui Avram, „nu i-a dat moştenire în ea nici o palmă de pământ”[5]. Acel ținut era sub stăpânirea canaaneilor și Avram și-a petrecut toată viața acolo fără a avea locuință stabilă, însă arată iarăși desăvârșită credință în cuvintele lui Dumnezeu, zidindu-I jertfelnic.
Cu adevărat, mare și vrednică de admirație este credința lui Avram. Apostolul Pavel o laudă în mod deosebit spunând: „Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat, a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge. Prin credinţă, a locuit vremelnic în pământul făgăduinţei, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe”[6], iar în altă parte îl numește „părinte al tuturor celor ce cred”[7]. Credința lui Avram trebuie să fie pentru noi toți pildă. Trebuie să avem încredere deplină în cuvintele și făgăduințele lui Dumnezeu, chiar și atunci când par de necrezut. Nimic nu este cu neputință pentru Dumnezeu cel atotputernic. Făgăduințele Sale către Avram au fost împlinite în întregime, chiar dacă aceasta s-a făcut după mult timp. Și fiu a dobândit, și popor mare au devenit urmașii săi, și țara pe care le-a făgăduit-o Dumnezeu au luat-o în stăpânire. Și toate în general câte a făgăduit și făgăduiește Dumnezeu „se vor împlini la timpul lor”[8]. Așadar să primim cuvintele lui Dumnezeu cu credința lui Avram, ca să fim adevărați fii ai lui Avram și moștenitori ai făgăduințelor pe care el le-a primit de la Dumnezeu.
Avram, după cum am spus, nu a avut locuință stabilă în Canaan, ci a trăit viață nomadă. Primul loc unde s-a oprit a fost Sichem, unde a zidit primul jertfelnic. Apoi s-a mutat și și-a așezat cortul lângă Betel, unde a zidit iarăși jertfelnic, după care a mers în pustia Negev. Foametea care era în Canaan l-a silit să coboare în Egipt și să rămână acolo pentru o vreme. Întorcându-se din Egipt, s-a așezat din nou lângă Betel, unde zidise jertfelnic. Aici s-a întâmplat între Avram și Lot un incident, în care s-a vădit toată virtutea și mărimea de suflet a lui Avram. Avram și Lot aveau fiecare turmele lui. Fiindcă aveau foarte multe animale, s-au creat probleme. Păstorii lor se certau între ei pentru locurile de păscut. Avram a înțeles primejdia și înainte să apară certuri și între ei doi, l-a chemat pe Lot și i-a spus: „Să nu fie sfadă între mine şi tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi. Iată, nu e oare tot pământul înaintea ta? Desparte-te dar de mine! Şi de vei apuca tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; iar de vei apuca tu la dreapta, eu voi apuca la stânga”[9]. Propunerea lui Avram i-a plăcut lui Lot, care a ales pentru el însuși ținutul de lângă Iordan, în apropiere de locul unde astăzi este Marea Moartă. Acel ținut era pe atunci foarte roditor. Acolo se aflau și cunoscutele cetăți Sodoma și Gomora, ai căror locuitori erau răi și stricați. Așadar, Lot s-a așezat acolo.
După despărțire, Dumnezeu, răsplătind virtutea și mărimea de suflet a lui Avram, i-a făgăduit din nou că urmașii lui vor fi nenumărați precum nisipul mării și că lui și urmașilor lui va da acea țară. Atunci Avram s-a mutat mai spre sud și s-a așezat la Hebron, aproape de stejarul Mamvri, unde a zidit iarăși jertfelnic Domnului.
Este vrednică de admirație îngăduința lui Avram. Îl lasă pe Lot să aleagă primul, cu toate că el era mai în vârstă și lui îi făgăduise Dumnezeu acel ținut. Dimpotrivă, Lot gândește și acționează mișcat de interes. Profită de propunerea unchiului său și alege cel mai bun ținut. Ar fi foarte folositor să cercetăm propriul nostru comportament în situații asemănătoare, comparându-l cu cel al lui Avram și al lui Lot. Oare cu care dintre ei semănăm? Știm să dăm înapoi, chiar și atunci când suntem nedreptățiți, de dragul păcii, sau interesul material și egoismul ne îndeamnă la fapte care nu au nimic rațional și moral? Din nefericire experiența arată că există între noi foarte puțini asemenea lui Avram și foarte mulți precum Lot. Certurile dintre rudenii și cunoscuți sunt foarte dese și nu rareori ajung la tribunale. Certurile pentru pământ sunt un fenomen zilnic, care produce dezbinare și ură chiar și între frați. Nu sunt puține cazurile în care chiar și ucideri s-au săvârșit și se săvârșesc pentru câțiva metri de pământ. Și aceasta se întâmplă pentru că ne sprijinim mai mult pe materie, precum Lot, și mai puțin pe purtarea de grijă a lui Dumnezeu, precum Avram.
Care a fost însă sfârșitul întâmplării? Ce a dobândit fiecare prin comportamentul său? Avram, așa cum am văzut, a primit încă o dată binecuvântarea lui Dumnezeu, în vreme ce Lot, după cum vom vedea, a trecut prin încercări înfricoșătoare. Astfel, Avram, deși părea că a fost păgubit din pricina îngăduinței sale, a dobândit în cele din urmă câștig, în vreme ce Lot, care părea avantajat, a fost păgubit și în cele materiale, și duhovnicește. Învățătura din această întâmplare este foarte limpede și foarte însemnată. Dumnezeu dă binecuvântare bogată celui care își sprijină nădejdile pe El, iar nu pe bunurile materiale. Iar când lipsește binecuvântarea lui Dumnezeu – desigur, din pricina noastră – bunurile materiale nu au nici o valoare și nu ne folosesc la nimic. Dimpotrivă, de multe ori le pierdem și pe acestea, și pe cele veșnice. Așadar să-l imităm și în aceasta pe Avram. Să învățăm să nădăjduim în dragostea și în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Să învățăm încă să lăsăm de la noi, fără să ne temem că o să fim păgubiți. Astfel vom avea pace în sufletele noastre și în legăturile cu semenii noștri. Mai presus de toate însă, vom avea binecuvântarea lui Dumnezeu, care valorează mai mult decât toate comorile de pe pământ.
[1] Romani 1, 25.
[2] Facerea 12, 1.
[3] Facerea 12, 1-3.
[4] Facerea 12, 7.
[5] Faptele Apostolilor 7, 5.
[6] Evrei 11, 8-9.
[7] Romani 4, 11.
[8] Luca 1, 20.
[9] Facerea 13, 8-9.
