Diavolul este folositor (Păcat și diavol II)

Diavolul aruncă mereu câte o momeală, iar noi ne lăsăm înșelați și suntem prinși în cursă. Trebuie să avem ochii deschiși, să luăm aminte, să fugim în ceasul ispitei, să evităm cursele. Dacă Eva ar fi făcut aceasta, nu ar fi pătimit cei întâi-zidiți ceea ce au pătimit, nici noi, urmașii lor. Roada păcatului are întotdeauna urmări pierzătoare. Niciodată nu și-ar fi închipuit Eva că însăși căderea ei avea să-L aducă pe Dumnezeu pe pământ. Niciodată nu ar fi crezut că greșeala ei avea să deschidă ușa iadului.

Auzind de lucrările și de cursele diavolului, suntem gata să aruncăm toată vina noastră pe diavolul și să spunem că el este de vină pentru toate. Dar, oare, așa este? Cine este de vină pentru păcat? Diavolul sau noi? Cu siguranță că este de vină și diavolul și nu trebuie să uităm de prezența lui. Elementul demonic există în viața noastră în fiecare clipă. Nu numai că nu trebuie să-l subapreciem, căci are cu adevărat o putere mare, dar, desigur, neputincioasă înaintea lui Dumnezeu. Precum spune Apostolul Petru: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”[1].

Nu ne place să vorbim de diavolul. Este însă de trebuință să luăm aminte la planurile și vicleșugurile lui. Viclenie contra viclenie. De vreme ce cu viclenie lucrează la pierzarea noastră, cu viclenie îl vom lovi și noi. Primul lucru pe care trebuie să-l cunoască o armată este cele despre adversarul ei: cine este adversarul, care este pregătirea lui, mărimea și mijloacele pe care le deține.

Se naște întrebarea. De vreme ce diavolul meșteșugește pierzarea și osândirea noastră, de ce Atotputernicul Dumnezeu nu-l pierde cu desăvârșire, astfel încât să nu mai fim ispitiți? Aici este o întrebare importantă: Diavolul este de vină pentru tot ce greșim? Această întrebare îndrăzneață o adresează Sfântul Ioan Gură de Aur și continuă: „Dacă ar fi așa, de ce Iov, care atât de mult a fost ispitit de diavolul, nu s-a încovoiat? Poate că cineva va spune: Da, Iov nu s-a încovoiat, dar Adam s-a încovoiat. Lucrurile ne arată că unul îl biruiește pe diavolul și o sută sunt biruiți de el. Și răspundem: De vreme ce puțini, chiar și unul singur reușește să-l învingă pe diavolul, atunci tuturor oamenilor le este cu putință să-l învingă. Vrăjmașul nu este de nebiruit. De altfel, acei puțini viteji au mai multă valoare decât mulți. După cuvântul Domnului: „Mai bun este unul care face voia lui Dumnezeu, decât mii fărădelege”. Virtutea nu se măsoară cu cifre. Puțini drepți sunt mai de preț decât miliarde de necinstitori. Apostolii erau numai doisprezece, „aluat mic”, puțină dospitură și totuși au dospit toată plămada lumii. Doisprezece au schimbat toată lumea, doisprezece au făcut cea mai reușită revoluție.

Pricinuitorul păcatului este diavolul. El insuflă răul. Pricina păcatului nostru este reaua noastră intenție, trândăvia noastră și nepăsarea. Căci diavolul este adversarul. Dar fără adversar nu se vede valoarea luptătorului. Avem, spune Sfântul Gură de Aur, doi luptători și un adversar. Un luptător, în loc să se pregătească de luptă, se dedă mâncării și băuturii, petrecerii și își pierde cu desăvârșire puterea de luptă; se vlăguiește. Celălalt se antrenează și este pregătit pentru luptă. Dacă îl iei acum pe adversar din mijloc și-l faci să dispară, care dintre cei doi luptători va fi nedreptățit? Cu siguranță acela care este pregătit. Acesta va pierde prilejul de a se lupta și de a câștiga cununa și premiul. Ați înțeles? Diavolul este adversarul, este vrăjmașul nostru. Dacă va dispărea din viața noastră, nu va exista luptă. Prin urmare, nu vor exista biruitori și premii. Acesta este răspunsul.

Diavolul este folositor. Sună ciudat. Și totuși Sfântul Gură de Aur dovedește aceasta. Există niște șerpi, care se numesc vipere, și sunt otrăvitori. Din acești șerpi, precum știți, se fabrică unele medicamente. La fel și diavolul. Este șarpe, viperă, dar dacă știi să-l înfrunți, devine folositor în viața duhovnicească.

Un monah a învățat să se roage bine. L-au întrebat: „Cum ai învățat rugăciunea și ai ajuns să te rogi cu mintea? Cum ai ajuns la starea de trăire a harului?”. „Dascălul meu, a răspuns acela, a fost diavolul!”. Ciudat! „Nu a fost Hristos?”. „Nu, ci diavolul. Acesta, luptându-se să mă arunce în păcat, iar eu împotrivindu-mă și nevoindu-mă să mă rog, am învățat rugăciunea, care este una din harismele Duhului Sfânt”.

[1] 1 Petru 5, 8.

Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.

Previous Post

Diavolul vrea să ne aibă împreună cu el în iad (Păcat și diavol I)

Next Post

Pe toate câte le iartă duhovnicul, le iartă și Dumnezeu (Păcat și diavol III)

Related Posts
Total
0
Share