Aveam douăzeci de ani și începuse să mă intereseze Dumnezeu. Nu prea mult, cinci minute pe zi. Când întâlneam un om care mi se părea mai credincios, îi spuneam: „Vorbește-mi cinci minute despre Dumnezeu!”. Eram foarte curios ce-mi poate spune în cinci minute despre Dumnezeu.
Cei mai mulți îmi spuneau cât este El de bun și de milostiv, dar răspunsurile de felul acesta mă dezamăgeau. Era de așteptat ca El să fie așa. Normal, care Dumnezeu nu e cel mai bun din lume? Doar asta e treaba Lui, să fie bun cu noi.
Alții mă luau cu pacea interioară și cu armonia universală, dar numai de pace nu ai chef la douăzeci de ani, când ești în război cu toată lumea. Mersi frumos, pacea e o temă pentru simpozioane, tu vorbește-mi cinci minute despre Dumnezeu!
Cel mai mult mă enervau bigoții care mă amenințau cu pedepsele iadului. Dumnezeul lor mi se părea doar o răzbunare amânată și-n ruptul capului n-aș fi crezut în El de frică.
Dar, într-o zi, am ajuns din întâmplare la un pustnic din Munții Neamțului, care mi-a dăruit la plecare Patericul egiptean. Îmi amintesc cum m-am mirat văzând titlul cărții: ce treabă avea Egiptul cu Biserica? Am început să o citesc de la coadă, unde erau reproduse câteva fotografii arheologice cu chiliile din deșertul Egiptului.
Răsfoind-o mai departe, am dat peste o povestioară despre doi monahi care stau de vorbă între ei. Unul spunea cam așa: „Dacă îl văd pe fratele meu că doarme în timpul slujbei, îl trezesc, ca să ia aminte la rugăciune.” Celălalt i-a răspuns: „Eu, dacă îl văd pe fratele meu că doarme la slujbă, îi pun capul pe genunchii mei, să se odihnească mai bine.”
N-am avut nevoie să citesc mai departe. Pentru prima dată mi s-a părut că în cinci minute aflasem ceva despre Dumnezeu. Îmi mai amintesc că mi-am aprins o țigară și am căzut pe gânduri. Mi-am spus atunci că, dacă într-o zi am să cred în Dumnezeu, Dumnezeul meu va fi Cel care îi ia în brațe pe cei obosiți și îi odihnește pe genunchii Săi.
Extras din Lumea ca o zi de vineri – Ioan-Florin Florescu, Editura Doxologia.
