Creștinii ortodocși încep Postul Naşterii Domnului, o perioadă specială care îmbină pocăința cu milostenia și fapta bună, așa cum ne îndeamnă Sfintele Evanghelii citite în Bisericile noastre înaintea și în timpul acestui post. Conform rânduielilor bisericești, postul începe pe 15 noiembrie și să se încheie pe 24 decembrie. Ultima zi a postului este cunoscută și sub denumirea de „Ajunul Crăciunului” și, spre deosebire de celelalte zile ale postului, ar trebui să fie petrecută în post aspru, urmând ca dezlegarea la alimentele de dulce să se facă după Sfânta Liturghie din ziua de Naşterea Domnului.
Vedem, așadar, că din 15 noiembrie și până pe 24 decembrie sunt exact 40 de zile, un număr cu simbolistică adâncă în cadrul creștinismului. Care este, însă, taina acestui număr, în sens religios și istoric? Cine, când și cum a stabilit această perioadă specială de postire în cadrul Bisericii noastre? Vă invităm să aflați răspunsurile în rândurile de mai jos!
Considerații istorice
Înainte de toate, pentru a înțelege contextul în care a fost stabilit numărul de 40 de zile de post, trebuie să reținem câteva informații istorice. Astfel, este necesar să știm că Postul Crăciunului a fost instituit în sec. IV-V, deci mai târziu decât Postul Sfintelor Paști. Mai întâi, acesta a apărut în Apus, fiind numit în multe izvoare ale Bisericii „Patruzecimea Sfântului Martin”, deoarece începea fix în ziua în care era sărbătorit acestui Sfânt al bisericii Apusene. Acelaşi lucru s-a întâmplat, pe de altă parte, și în răsărit, unde postul Nașterii Domnului este numit de mulţi „Postul Sfântului Filip”, din moment ce începe chiar în ziua care urmează după prăznuirea acestui Sfânt Apostol al lui Hristos. Primele mențiuni despre practicarea acestui post provin din secolele IV–V, de la Fericitul Augustin și de la episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre această perioadă aparte din cursul anului bisericesc.
De ce 40 de zile?
Din mai multe considerente. Principalul motiv a fost acela că, la început, creștinii nu posteau toți în același fel și același număr de zile. Așa, de exemplu, unii posteau numai șapte zile, alții șase săptămâni; unii țineau un post mai aspru, alții unul mai ușor. Din cauza acestui fapt, în anul 1166 a fost organizat un Sinod local la Constantinopol. Termenul teologic de sinod provine din cuvântul grecesc σγνοδος, care înseamnă „adunare”, înțelegând că acesta presupune adunarea unei comunități a Bisericii pentru a decide asupra unor subiecte de doctrină sau administrative ale acelei comunități.
Astfel, ținându-se sinodul acesta sub patriarhul Luca Hrisoverghi (1156-1169), s-a uniformizat durata Postului Nașterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toți credincioșii să postească timp de 40 de zile, începând de la 15 noiembrie. Tot în cadrul acestui sinod s-a stabilit ca Postul Adormirii Maicii Domnului să fie ținut începând cu 1 august și să se termine pe 15 august.
Părintele profesor Ene Branişte precizează că, prin durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aştepta să primească cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezi de piatră ale Tablelor Legii. Tot aşa şi creştinii, postind 40 de zile, îşi curăţesc sufletele şi trupurile şi se învrednicesc să primească între ei pe Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul cel viu, nu scris cu litere, ci întrupat şi născut din Sfânta Fecioară.
Perioada aceasta are un ecou și în postul de patruzeci de zile pe care îl săvârşeşte Mântuitorul în pustie, îndată după Botezul Său în Iordan (cf. Mt 4, 1-11). Mai exact, înainte de a-Şi începe activitatea Sa de propovăduire şi de a Se descoperi lumii ca Mântuitorul cel Înviat, Hristos a postit 40 de zile şi 40 de nopţi, după care a izbândit în cele trei ispitiri ale diavolului. Ulterior, Sfinții Apostolii şi ucenicii lor au continuat exemplul Mântuitorului, pregătindu-se prin post și rugăciune atunci când aveau de împlinit misiuni importante în cadrul comunităților creștine.
Nu în cele din urmă, merită menționat faptul că, durata aceasta de 40 de zile are, în istorie, o conotație foarte puternică, fiind legată de o tradiţie veterotestamentară, întâlnită în mai multe rânduri atunci când era vorba despre pregătirea sufletului prin anumite divine: potopul, care trebuia să spele pământul de păcate, a ţinut 40 de zile şi 40 de nopţi (Facere 7, 11-17); 40 de ani au mâncat evreii mană în pustie, înainte de a ajunge în pământul făgăduinţei (Deuteronom 7, 7 şi 29, 5-6); ninivitenii au postit 40 de zile реntru a se pocăi (Iona 3,4-10) etc.
În loc de concluzie, un gând al Avvei Dorotei al Gazei, care ar trebui să ne fie călăuză în toate cele 40 de zile. Spunea, deci, bătrânul, că în post „suntem datori să ţinem nu numai rânduiala postului de bucate, ci să ne şi înfrânăm şi de la tot păcatul, astfel încât, după cum postim cu pântecele, să postim şi cu limba, ocolind grăirea de rău, minciuna, vorba deşartă, batjocura și mania”. Să fim, adică, altfel de oameni. Căci, știm bine să ne plângem de trecerea din ce în ce mai rapidă a timpului, dar 40 de zile de post ni se par o veșnicie. Să facem un soi de exercițiu de voință cu noi înșine și să lăsăm într-un plan secundar lucrurile care ne ocupă atenția sau ne consumă timpul, iar perioada celor șase săptămâni de post să o transformăm într-un timp al rugăciunii zilnice, al dragostei și al atenției către neputințele și suferințele celor din jur.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro/
