Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (†1330) a fost dat pe mâna păgânilor de către un papistaş (catolic), Reiz, pentru mărturisirea Ortodoxiei şi vădirea rătăcirii aceluia de către Sfânt. La fel, Episcopul Pavel (†1984) a fost omorât de un catolic fanatic, tocmai pentru convertirea sa la Ortodoxie şi pentru râvna mărturisirii sale.

ÎN SÂNUL ORTODOXIEI

Cu cât îndepărtarea mea de Papism devenea cunoscută pe o scară tot mai largă în cercurile bisericeşti, având un răsunet entuziast în rândurile spaniolilor şi francezilor protestanţi, cu atâta devenea poziţia mea din ce în ce mai dificilă. În corespondenţa ce o primeam, abundau scrisori anonime injurioase şi de ameninţare. Mă acuzau că am dat naştere în jurul meu unui curent antipapal şi că, prin exemplul meu, duceam în „apostazie” clerici catolici „bolnavi dogmatic”, care îşi exprimaseră deschis sentimentul lor de simpatie şi solidaritate faţă de mine.

Acest lucru m-a determinat să plec din Barcelona şi să mă mut la Madrid, unde anglicanii mi-au oferit refugiu, fără ca eu să fi urmărit aşa ceva; prin intermediul lor am venit în contact cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

Însă nici aici n-am putut trece neobservat. După fiecare cuvântare de-a mea în diverse biserici anglicane, un număr de ascultători tot mai crescând şi-a exprimat dorinţa de a mă cunoaşte şi de a vorbi confidenţial cu mine pe teme ecleziologice. Prin urmare, a început – fără ca eu să fi urmărit asta – să se formeze în jurul meu un cerc de persoane din ce în ce mai mare, dintre care cei mai mulţi erau antipapistaşi. Asta mă aducea în vizorul autorităţilor, deoarece la aceste vizite intime începuseră să apară şi câţiva clerici romano-catolici cunoscuţi în genere „pentru credinţa lor deficitară şi şchiopătândă în întâietatea şi infailibilitatea Arhiereului Suprem al Romei”.

Acea dorinţă de răzbunare fanatică pe care câţiva papistaşi o aveau deja faţă de mine am văzut-o cristalizându-se şi ajungând la culme în ziua când am răspuns public unui studiu eclesiologic amănunţit pe care mi-l trimiseseră ca un ultim demers, în vederea scoaterii mele din „cursa ereziei” în care căzusem! Acel studiu cu caracter apologetic avea titlul sugestiv „Papa, vicarul Domnului pe pământ” şi concluzia spre care tindeau toate argumentele din carte era: „Graţie infailibilităţii Papei, romano-catolicii sunt astăzi singurii creştini care pot fi siguri de ceea ce cred”. În critica făcută în coloanele unei publicaţii portugheze, le-am răspuns: „Realitatea cruntă este că, din pricina infailibilităţii, sunteţi singurii creştini care nu pot fi siguri astăzi de tot ceea ce li se va impune să creadă mâine”. Articolul meu se încheia astfel: „După cum păşiţi în direcţia aceasta, în scurtă vreme o să-L numiţi pe Domnul nostru «vicarul Papei în ceruri»”.

Puţin mai târziu am publicat la Buenos Aires un studiu în trei părţi, prin care puneam capăt răfuielii mele cu papistaşii. În acel studiu adunasem toate pasajele din literatura patristică a primelor patru secole în care se făcea referire direct sau indirect la aşa-zisele „clauze ale Primatului” din Evanghelii (Matei 16:18-19, Io. 21:15-17, Luca 22:31-32). Din interpretările şi tâlcuirile Sfinţilor Părinţi la aceste pasaje evanghelice se dovedeşte că învăţătura despre Papă este cu desăvârşire străină şi contrară adevărului. Iar tâlcuirile Sfinţilor Părinţi sunt dreptarul prin care putem înţelege corect Sfânta Scriptură.

În acea perioadă, din motive ce n-aveau nici o legătură cu evenimentele petrecute, am avut primul contact direct cu Ortodoxia. Înainte de a intra în istorisirea evenimentelor, sunt dator aici să mărturisesc că ideile mele despre Ortodoxie avuseseră o evoluţie demnă de consemnat, încă de la începutul odiseei mele duhovniceşti.

Câteva discuţii purtate de mine cu un grup de polonezi ortodocşi ce trecuseră prin ţara mea şi unele informaţii primite din publicaţiile Consiliului Ecumenic cu privire la existenţa şi viaţa unor cercuri de ortodocşi din Apus mi-au provocat un interes sincer. În plus, începusem să fac rost de diverse cărţi şi tipărituri de-ale ruşilor şi grecilor din Londra şi Berlin, precum şi câteva din preţioasele cărţi editate la Napoli de Arhimandritul Benedict Katsanevakis. Astfel, simpatia mea pentru Ortodoxie sporea.

Încetul cu încetul, dinlăuntrul meu dispăreau prejudecăţile pe care le aveam faţă de Ortodoxie. Aceste prejudecăţi prezentau Ortodoxia drept schismatică, fără viaţă duhovnicească, cu o cotă de mici biserici pustii, ce n-au semnele caracteristice ale adevăratei Biserici a lui Hristos. Iar schisma care a făcut să fie tăiată de la Trupul Bisericii „a avut drept tată diavolul şi drept maică mândria Patriarhului Fotie”.

Pentru aceea, când am început corespondenţa cu un venerabil membru al ierarhiei ortodoxe din Apus (al cărui nume nu e de dreptul meu să-l fac cunoscut) şi datorită principiului meu personal ce avea drept suport acele informaţii generale, mă descotorosisem de acum în întregime de orice prejudecată cu privire la Ortodoxie şi puteam să privesc la ea obiectiv. Ca atare, am constatat repede şi, bineînţeles, cu o plăcută surprindere că atitudinea mea ostilă faţă de Papism corespundea întru totul învăţăturii ecleziologice a Ortodoxiei. În scrisorile sale, acel venerabil ierarh a admis această potrivire, dar n-a stăruit în plus asupra acestui lucru, deoarece observase că mă aflam într-un mediu protestant.

Creştinii ortodocşi din Apus nu sunt nicicum predispuşi spre prozelitism. Abia atunci când corespondenţa noastră ajunsese destul de incitantă, episcopul ortodox mi-a propus să studiez excelenta carte a lui Serghei Bulgakov „Ortodoxia” şi nu mai puţin profunda lucrare a Mitropolitului Serafim cu acelaşi titlu.

Între timp, scrisesem referitor la subiectul în cauză şi la Patriarhia Ecumenică. În acele cărţi m-am regăsit pe mine însumi. Nu era nici măcar un paragraf care să nu fie în acord şi pe potriva conştiinţei mele. Atât din aceste cărţi, cât şi din altele ce-mi fuseseră trimise, însoţite de scrisori de încurajare (de acum venite şi din Grecia), vedeam limpede cât de profundă, de curată şi de evanghelică era învăţătura ortodoxă şi că ortodocşii sunt singurii creştini care cred întocmai cum credeau creştinii din perioada  catacombelor şi din veacul de aur al marilor Părinţi ai Bisericii – sunt singurii creştini ce pot repeta cu o sfântă semeţie cuvântul Sfinţilor Părinţi: „Credem tot ceea ce am primit de la Apostoli”.

În acea perioadă am scris două cărţi: una cu titlul „Conceptul de Biserică potrivit Părinţilor apuseni” şi alta având titlul „Dumnezeul vostru şi Dumnezeu”. Aceste cărţi urmau să fie publicate în America de Sud, dar n-am purces la tipărirea lor ca să nu dau un prilej primejdios de înlesnire a propagandei protestante. Din spaţiul ortodox am fost îndemnat să trec de acea aversiune pe care-o aveam faţă de Papism, în care mă împotmolisem, şi să-mi expun „crezul” personal, din care ei ar fi putut să constate la ce distanţă mă aflam faţă de Biserica Anglicană şi de cea Ortodoxă. Era un lucru greu, pe care l-am exprimat sinoptic în fraza următoare: „Cred în toate cele ce sunt cuprinse în cărţile canonice ale Vechiului şi Noului Testament, în conformitate cu tâlcuirea Tradiţiei bisericeşti, adică a Sinoadelor Ecumenice care cu adevărat au fost «a toată lumea» (ecumenice), şi cu învăţătura unanimă a Sfinţilor Părinţi, recunoscuţi universal ca atare”.

Din aceea clipă mi-am dat seama că simpatia protestanţilor faţă de mine se răcea, cu excepţia anglicanilor, care se conduc după un oarecare conservatorism esenţial. Abia acum interesul ortodocşilor – deşi târziu, ca de obicei – începu să se manifeste şi să mă atragă spre Ortodoxie ca pe un „potenţial catehumen”. Argumentele unui profesor universitar polonez, pe care l-am cunoscut atunci, mi-au întărit convingerea că Ortodoxia este întemeiată pe adevărurile capitale ale Creştinismului. Am înţeles că fiecare creştin de altă confesiune este dator să jertfească o parte importantă a credinţei lui pentru a ajunge la o puritate dogmatică deplină şi că doar creştinul ortodox nu are o astfel de obligaţie, fiindcă el trăieşte şi fiinţează în esenţa Creştinismului, în adevărul neschimbat şi revelat.

Ca atare, de acum nu mai simţeam nici un ataşament faţă de atotputernicul romano-catolicism, nici nu mai resimţeam răceala pe care mi-o arătau protestanţii. Existau în Răsărit, precum şi împrăştiaţi în toată lumea, 280 de milioane de creştini care formau Biserica Ortodoxă şi cu care mă aflam în comuniune de credinţă. Acuza catolică a mumifierii teologice din Ortodoxie n-avea nici o rezonanţă pentru mine, fiindcă înţelesesem de-acum că această persistenţă constantă şi stabilă a învăţăturii ortodoxe în adevăr nu era o fosilizare spirituală, ci o revărsare veşnică, plină de viaţă – asemeni apei dintr-o cascadă, ce pare că rămâne mereu aceeaşi, când de fapt ea se schimbă încontinuu.

Încet, încet, ortodocşii începuseră să mă considere unul de-al lor. „A vorbi acestui spaniol despre Ortodoxie” – scria un cunoscut arhimandrit – „nu înseamnă prozelitism”. Şi ei, ca şi mine, sesizară că mă aflam deja foarte aproape de limanul Ortodoxiei şi că de-acum respiram în braţele Bisericii Maică.

În această perioadă eram deja ortodox fără să-mi dau seama; ca şi ucenicii ce mergeau spre Emaus alături de Dumnezeiescul Învăţător, străbătusem o transformare alături de Ortodoxie, fără să recunosc definitiv Adevărul decât la urmă. Atunci când m-am convins de această realitate, am trimis o lungă scrisoare în legătură cu cazul meu Patriarhiei Ecumenice şi Arhiepiscopului Atenei, prin intermediul „Apostoliki Diakonia”^[1]. Şi nemaiavând acum nimic de făcut în Spania – unde astăzi nu mai există vreo comunitate ortodoxă^[2] – mi-am părăsit patria şi am mers în Franţa, unde am cerut să devin mădular al Bisericii Ortodoxe, după ce mai înainte lăsasem să treacă ceva timp ca să se maturizeze rodul întoarcerii mele. În acea vreme m-am adâncit tot mai mult în cunoaşterea Ortodoxiei şi am intensificat relaţiile mele cu ierarhia ei.

Când m-am încredinţat deplin, am făcut pasul hotărâtor şi-am fost primit oficial în Adevărata Biserică a lui Hristos, ca mădular al ei. Am preferat ca acest mare eveniment să aibă loc în Grecia, ţară prin excelenţă ortodoxă, unde venisem să studiez teologia.

Preasfinţitul Arhiepiscop al Atenei m-a primit părinteşte. Dragostea şi interesul său au întrecut aşteptările mele. De asemeni, trebuie să-l amintesc şi pe cancelarul arhiepiscopiei, Dionisie (astăzi episcop al Rogonului), care mi-a arătat o deosebită dragoste părintească.

E de prisos să adaug că în această atmosferă de dragoste şi căldură, Sfântul Sinod n-a zăbovit să-şi exprime acordul primirii mele canonice în sânurile Bisericii Ortodoxe. La această slujbă sfântă şi emoţionantă am fost cinstit cu numele Apostolului neamurilor şi apoi am fost primit ca monah în Sfânta Mănăstire Pendeli. Puţin după aceea, am fost hirotonit diacon de către episcopul Rogonului.

De atunci vieţuiesc în dragostea, simpatia şi înţelegerea Bisericii Greciei şi a membrilor ei. Le cer tuturor rugăciunile şi sprijinul duhovnicesc, ca să rămân pururea vrednic de harul ce mi s-a dat de la Domnul!

Articol apărut în revista „Θεοδρομία”, nr. 1, ian.-mar. 2006, pag. 69 – 88. Traducerea: Monahul Gherontie (Nica), Sfântul Munte

Publicat in nr 17 al revistei Familia Ortodoxa