Fiecare părinte își iubește copiii. Unii și-au donat organele din dragoste pentru ei. Alții și-au dat chiar viața pentru ei, protejându-i de un glonț sau un cuțit, de un om băut sau vreo persoană oarbă de furie. Sunt puțini părinții cărora li se cere actul suprem. Noi, ceilalți, ne arătăm dragostea față de copiii noștri prin gesturile mici și multe.
Muncim (și) din dragoste pentru ei. Îi hrănim și îi schimbăm, îi educăm, îi învățăm, îi certăm, îi ajutăm; toate din dragoste. Ne-am da și viața pentru ei, nu? Dar o întrebare mă macină. De ce divorțăm? Am auzit părinți fiind 100% convinși și convingători că divorțează de dragul copiilor. Decât un mediu toxic și plin de ceartă mai bine despărțiți și în liniște. Dar oare acestea sunt singurele variante posibile? Oare, din moment ce a existat cândva, nu poate să mai fie armonie, dragoste, iertare și tot ce este frumos într-o familie?
Ne-am da viața pentru ei, dar nu timpul nostru. Ne-am da organele, dar să ne lase să fim egoiști în continuare. Ne dăm din timpul nostru ca să muncim pentru ei, dar să nu ne ceară să le acordăm lor timpul acela ca să facem ce vor ei și nu ce vrem noi.
Copiii dau sens părinților. În mod curios, chiar și divorțurilor unora. Și, fără să știm, ne mințim singuri. Altfel n-am mai putea trăi cu noi înșine.
Îi acoperim cu pătura în noaptea târzie gândindu-ne că le este frig. Dar cine va fi lângă ei să le acopere sufletele cu dragoste? Le cumpărăm hrană bio ca să-i ferim de E-uri și toxine, dar cine va fi lângă ei să le păzească sufletul de răul lumii? Le oferim tot ce au nevoie, tot ce-și doresc, dar cine le va oferi un exemplu demn de urmat? Le oferim un acoperiș deasupra capului, dar cine va fi lângă ei, arătându-le cum să-și păstreze mintea curată? Îi încurajăm la obiceiuri bune, dar le suntem exemplu negativ. Îi îndemnăm la puritate și ne dorim asta pentru ei, dar le lăsăm mamele pentru alte femei.
Ei, copiii divorțurilor noastre, cei pe care-i folosim ca pe un scut ca să ne justificăm câteodată și ca pe o armă ca să rănim când dorim, ar trebui să fie cea mai importantă lecție a altruismului. Dar prin ei nu facem decât să justificăm adâncimile marianice ale egocentrismului propriu.
Datorită lor ar trebui să iertăm mai mult și totuși ajungem să fim mai cinici, mai răi, mai neiertători. Datorită lor ar trebui să fim mai fericiți și totuși suntem mai nefericiți, mai hâtri, mai orbi. Datorită lor ar trebui să zâmbim mai mult și totuși grimasele înfierate pe chipul nostru ne trădează de parcă am fi într-o distopie kafkiană. Datorită lor ar trebui să învățăm altruismul, dar noi, prin ei, ne justificăm egoismul. Oare nu e o tragedie? Ajungem să ne folosim de ei, copiii dragostei noastre, ca să ne justificăm păcatele. Și, din copiii dragostei noastre, ei devin copiii divorțurilor noastre.
Dar nu-i nimic, le dăm un telefon și le spunem cât îi iubim. Le cumpărăm haine și jucării și ne mințim că suntem părinți buni. Îi ducem în călătorii în jurul lumii pentru câteva zile pentru a justifica săptămânile și lunile când suntem absenți. Îi iubim, dar nu mai mult decât curviile noastre, divorțurile noastre, plăcerile noastre. Nu-i așa că e mai ușor să le spunem că-i iubim decât să le demonstrăm asta cu ORICE preț? Adevărul este că, mai presus de copiii noștri, ne iubim pe noi înșine și păcatele noastre.
Și astfel devenim părinții divorțurilor lor.
Beni Cruceru, pentru Edictum Dei
