„Zis-a Domnul: Nu judecați și nu veți fi judecați; nu osândiți și nu veți fi osândiți; iertați și veți fi iertați; dați și vi se va da; turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată și cu vârf, căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura. Și le-a spus și pildă: Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu este ucenic mai presus de învățătorul său; dar orice ucenic desăvârșit va fi ca învățătorul său. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum poți să zici fratelui tău: Frate, lasă să scot paiul din ochiul tău, nevăzând tu bârna care este în ochiul tău? Fățarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău. Căci nu este pom bun care să facă roade rele și nici pom rău care să facă roade bune. Căci fiecare pom se cunoaște după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini și nici nu se culeg struguri din spini. Omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, iar omul rău din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăiește gura lui.”
Cum să ne îngrijim „inima”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XV, 32-35, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 164
„Să presupunem că există un palat impunător, că acesta se pustiește și se umple de morți și de mult miros urât; la fel este și inima, palatul lui Hristos: geme de mare necurățire și de mulțimea duhurilor necurate. Se cuvine, deci, ca acesta să fie reconstruit și reînnoit, iar cămările sale pregătite. Pentru că Împăratul Hristos vine acolo, împreună cu Îngerii și cu duhurile cele sfinte, să Se odihnească, să locuiască, să umble și să așeze Împărăția Sa.
Să presupunem, de asemenea, o corabie cu multă rânduială: acolo căpitanul pe toți îi conduce și rânduiește, pe unii dojenindu-i, iar pe alții învățându-i. Tot așa este și inima, care are (drept) căpitan mintea, conștiința care cenzurează cugetele care se acuză sau se apără. Pentru că zice (Apostolul): Cugetele se acuză sau se apără între ele (Romani 2, 15).
Vezi că conștiința nu aprobă acele gânduri care se supun păcatului, ci numaidecât le mustră. Ea nu minte, pentru că ce ar spune în ziua judecății?, ci dă mărturie (despre adevăr) ca una care totdeauna mustră. (…)
Că de când a călcat Adam porunca, șarpele a intrat și s-a făcut stăpân al casei, și este pe lângă sufletul (propriu-zis) ca un al doilea suflet. Pentru că zice Domnul: Oricine nu se leapădă de sine și nu-și urăște sufletul său nu este ucenicul Meu (Luca 14, 26). Cel ce-și iubește sufletul său îl va pierde (Ioan 12, 25). Pentru că păcatul, intrând în suflet, s-a făcut mădularul lui, s-a lipit de omul cel trupesc și (de aceea) se nasc în inimă multe cugete necurate. Deci, cel ce face voia sufletului său, voia inimii o face, pentru că sufletul se împletește și se amestecă (cu ea).”
Sursa: http://ziarullumina.ro
