Crize, amăgiri și limpeziri

Între cei 12 Ucenici mai apropiaţi, Mântuitorul a ales şi pe doi care aveau să comită acte de trădare cumplite: este vorba despre Iuda, cel care L-a vândut, şi despre Petru (Chefa), cel care s-a lepădat de trei ori de El, în mod public. Nu ştia Domnul pe cine alege? Nu vedea El în inima lor şi nu sesiza slăbiciunea lor? Ba da, cu siguranţă, da. Ba chiar vedem că îi şi avertizează pe fiecare dintre cei doi că vor face respectivul gest de trădare. Atunci? De ce i-a mai tolerat lângă Dânsul, ba le-a mai şi încredinţat misiunea de a propovădui Evanghelia şi le-a dat puterea de a face minuni (cf. Luca 10, 1-20)?

Evident, răspunsul nu poate fi decât unul singur: din iubire. Din acea iubire pe care Hristos o revarsă asupra Ucenicilor spre a le vindeca inimile lor vulnerabile, predispuse la astfel de fapte, sub influenţa diavolului. Ştia că numai ţinându-i aproape de El puteau creşte şansele ca aceştia să se trezească şi să-şi întoarcă inima spre Dumnezeu (adică să se limpezească). A sperat asta pentru Petru ‒ şi el s-a pocăit ‒, a sperat asta şi pentru Iuda Iscarioteanul, care însă a ales să se spânzure (a ales, nu a fost predestinat spre asta; despre Iuda s-a prorocit/ pre-văzut că Îl va vinde pe Hristos ‒ cum despre Petru s-a spus de dinainte că se va lepăda de Dânsul ‒, dar nicăieri nu se spune şi ce va face după acest gest de trădare; putea și el să se pocăiască).

Faptul că Iuda şi Petru au trădat nu înseamnă că ceea ce i-a învăţat Hristos Domnul pe aceştia e mai puţin adevărat şi nici nu scade vreun pic valoarea învăţăturilor Sale! Nici nu poate constitui o scuză pentru necredinţa noastră. Ba, dimpotrivă, poate să ne întărească în convingerea că Dumnezeu ne respectă cu adevărat libertatea şi ne iubeşte cu tot cu slăbiciunile noastre, dacă are puterea de a ține lângă El până şi pe cei despre care ştie dinainte că Îl vor trăda. Un Dumnezeu Care ne iubeşte atât de mult, Care are atâta încredere în noi, dar Care pune preţ la modul absolut pe libertatea noastră, nu poate fi decât un Dumnezeu vrednic de dorit! Singurul Căruia să I te închini!

***

Nediscriminarea autentică înseamnă să iubeşti omul indiferent de starea lui morală sau de condiţia socială. Proclamând, cu puterea legii, faptul că nu există anormalitate sau boală în comportamentele deviante, nu faci decât să muţi fundamentul nediscriminării de pe preţuirea oricărui om, adică un lucru pozitiv, pe negarea existenţei vreunui motiv de diferenţiere între faptele oamenilor. Iar genul acesta de gândire nu numai că nu-i ajută pe cei „discriminaţi”, ci, dimpotrivă, le provoacă disperare. E disperarea pe care ar încerca-o şi bolnavul de cancer dacă, în loc să i se asigure o îngrijire medicală corespunzătoare, ar fi amăgit cu gândul că e absolut firesc ceea ce trăiește, că nu e altceva decât un mod de viață. Or, nicio ideologie nu poate ţine loc de leac! Și nici nu poate rezolva crizele prin care trece acum omenirea.

***

Cu lacrimi de pocăinţă să cerem lui Dumnezeu toate cele de folos vieţii noastre! Aşa cum este cazul rugăciunilor ce se fac acum, când pământul e însetat de apă, iar noi cerem Domnului „să slobozească ploi line şi rouă aducătoare de roadă pe pământ”. Unii taxează aceste rugăciuni ale preoţilor şi ale credincioşilor drept „un reflex al unei mentalităţi medievale”, mentalitate opusă gândirii luminate de azi, care propune sisteme de irigaţie şi săparea de fântâni mai adânci. În fapt, nu este niciun fel de opoziţie între acţiuni de acest gen şi rugăciunile Bisericii. Ne împiedică lungile litanii să săpăm puțuri adânci și să refacem sistemele de irigație din agricultură? Fiecare este chemat să-și facă datoria, să lucreze cu dragoste, după talantul său, la binele obștesc. Există şi rugăciuni pentru sănătate, dar niciodată un preot nu va îndemna să se facă Sfântul Maslu unui om cu piciorul fracturat, ci-l va trimite la medicul ortoped. Rugăciunea însoţeşte, nu înlocuiește tratamentul medical.

***

Dacă vrem să ne ridicăm în ochii lui Dumnezeu, e nevoie să ne coborâm cât mai jos în ochii noştri. Orice tentativă de a ne ridica pe noi înşine eşuează în prăpastia slavei deşarte. Precum Icar ‒ cel care şi-a pus nădejdea în aripile de pene lipite cu ceara ce s-a topit la apropierea de soare. Însă, dacă ne smerim, chiar şi dacă nu am fi înălțați de Dumnezeu sau slăviți de oameni, nici nu mai putem cădea undeva. Sfântul Macarie cel Mare ne explică: „Omul smerit nu cade niciodată. Aflându-se deja mai jos decât ceilalţi, unde mai poate cădea?”. Limpede, nu-i așa?

Preot Constantin Sturzu

Sursa: http://doxologia.ro

Total
49
Shares
Previous Post

Din învățăturile Cuviosului Siluan Athonitul

Next Post

Taina preoției nu se amestecă cu păcatele

Related Posts