Preot Visarion Alexa
Crucea are putere mare. Ea sfințește, curăță, păzește pe omul care se însemnează cu ea, patul pe care-l însemnăm seara, înainte de culcare, pâinea, mâncarea pe care o închinăm, casa pe care-o binecuvântă cu semnul Sfintei Cruci.
Crucea dă omului putere, îl însuflețește. Când omul aflat într-un necaz crede, își pune toată nădejdea în Domnul și se închină cu semnul Sfintei Cruci, sufletul său va prinde putere, iar trupul se va revigora.
Când te afli într-o ispitire adâncă și simți că te scufunzi, semnul Crucii devine ancoră.
Din păcate, în timpurile noastre, semnul Sfintei Cruci este luat adesea în derâdere. Crucea nu este un accesoriu, o simplă bijuterie purtată în ureche sau la picior.
Crucea reprezintă o atitudine de existență, de viață, nu este doar un semn pe care-l atârnăm de noi sau ni-l tatuăm cine știe pe unde ci, mai mult decât atât, este o stare.
A trăi în stare de cruce înseamnă a trăi într-o stare de jertfă (de dăruire) față de ceilalți. Modelul acesta de jertfă, în timpurile noastre, este însă perturbat puternic de felul nostru de a fi.
De mici suntem obișnuiți să devenim egoiști, să căutăm plăcerea, bucuria, mulțumirea noastră și să devenim stăpânii celorlalți, în total dezacord cu starea de jertfă la care ne cheamă creștinismul.
Nu o jertfă toxică, manipulatoare și abuzivă, ci o jeftfă slujitoare. Părintele Sofian, Bătrânul meu, îmi spunea mereu: “Ai grijă să nu pună cineva stăpânire pe tine, să nu te facă cineva robul lui.”
Aia nu mai e jertfă, ci este abuz. Jertfa creștinească se face cu seninătate, cu demnitate, cu bucurie.
Când te jertfești pentru celălalt îi faci un bine, îl ridici de la moarte la viață, nu-i împlinești un moft, nu te faci o slugă netrebnică a lui, nu te transformi într-o victimă a unor abuzuri.
Zice Apostolul Pavel: “Purtați-vă sarcinile unii altora, dar aveți grija ca voi înșivă să nu cădeți sub povara lor.” Jertfa Mântuitorului nu a fost ceva banal, împlinirea unor mofturi, a unor lucruri superficiale din existența oamenilor, ci a fost diferența dintre viață și moarte.
Jertfa aduce pace sufletească, dragoste și blândețe față de ceilalți. Când (crezi) că te jertfești spumegând de mânie și de judecată, ai eșuat.
Am văzut acest tip de “jertfă” în familie. De obicei, femeia/mama/soția este cea care se jertfește pentru cei dragi, însă în loc ca în urma jertfirii/dăruirii sale, ea să fie fericită și bucuroasă, ea devine un om înveninat și otrăvit, care nu mai are bucurie de viață.
Trăiește în fiecare zi cârcotind, boscorodind, judecând și astfel nu se mântuiește nici ea, nici el, pentru că aceea devine o relație toxică.
Sărbătoarea Crucii ne cheamă la o stare sănătoasă de jertfă, în care mintea stă la Dumnezeu și se roagă ca omul pentru care te jertfești să se ridice din căderea lui. În felul acesta îți vei păstra pacea inimii, bucuria vieții și vei trăi cu nădejdea că într-o zi Domnul va binecuvânta jertfa ta și vor veni și roadele.
Este vremea mărturisirii: “Sunt creștin, cred în Dumnezeu, merg la Biserică, mă spovedesc, mă împărtășesc și nu-mi este rușine cu Crucea pe care o port.”
Și această mărturisire o dai în fața celor din jurul tău, la serviciu, atunci când lumea te întreabă dacă postești, dacă mergi la Biserică și nu te rușinezi să recunoști, pe stradă, atunci când te închini în dreptul unei Biserici și, în felul acesta, jertfa Mântuitorului devine o lucrare care învie în viața ta și nu rămâne o poveste care s-a întâmplat demult.
