Cum să-i îndreptăm pe ceilalți?

          „Nu mai suport alte observații! Încetați odată!”. Astfel de plângeri și altele asemenea auzim adeseori de la mici și mari, copii și părinți, rude, colegi și prieteni. Și este adevărat că în epoca noastră oamenii obosiți cu greu mai primesc vreo mustrare, o indicație, un sfat. Iar atunci când aceste observații se fac la vreme nepotrivită și într-un mod iritant, necugetat sau cu duh de stăpânire, atunci se face pricină nu de îndreptare, ci de răceală sau vrăjmășie.

          Noi, oamenii, nu vrem să ni se facă observații. Ne deranjează, ne aruncă în deznădejde. Pentru multe motive. Mai întâi pentru că avem o mare apreciere de sine. Credem că noi știm mai bine. Apoi fiindcă ne dăm seama că cei care ne fac observații au și ei aceleași neajunsuri ca și noi. „Acesta să-mi spună mie ce să fac? Mai bine să-și vadă de ale sale!”. Alteori nu vrem să ni se facă observație, deoarece credem că ne pierdem demnitatea și deschidem calea de a ne stăpâni alții. „Cât o să mai dureze și asta?” ne întrebăm. „Dacă mă supun indicațiilor lui, îmi voi pierde libertatea, prestigiul”.

          Din nefericire, sunt mulți cei cărora le place să se preocupe de alții și le fac obeservații. Caută mereu neajunsurile lor. Și îi așteaptă „la colț”, să vadă dacă nu cumva au făcut vreo greșeală, ca să-i lovească fără milă. Pe când dacă ar fi făcut ei înșiși acea greșeală, ar fi iertat-o foarte ușor.

            Însă astfel de oameni nu au dreptul să devină învățătorii altora. Ci au datoria de a îndrepta mai întâi propriile greșeli. De altfel, aceasta ne-a învățat și Domnul, zicând: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău”[1]. Cel care îndrăznește să facă observație fratelui său, trebuie mai întâi el însuși să-și războiască greșelile.

          Apoi, ca să dea sfaturi altora, trebuie el însuși să fi sporit în viața duhovnicească, să aibă discernământ și luminare de la Dumnezeu. Fiindcă nu toți oamenii sunt la fel. Fiecare om are o moștenire diferită, un caracter diferit, o educație diferită și obiceiuri diferite, care tind să devină una cu firea lui. Și de aceea nu toți suportă la fel observațiile.

          Apoi nu toate subiectele pot fi îndreptate în același fel și în același grad. Tocmai aceasta o întărește Sfântul Ioan Damaschin, spunând: „Nu orice rană se vindecă cu plasture”. Adică nu orice rană se vindecă cu același plasture, cu același medicament, cu același tratament.

          Așadar, cum trebuie să se facă observațiile?

          Mai întâi de toate, observațiile nu trebuie să se facă în fața unor terțe persoane. Căci de obicei celălalt devine atunci o fiară. Oricine mustră în fața altora pe cineva care a păcătuit, unul ca acesta nu este purtat de dragoste și de Duhul lui Dumnezeu. De aceea Domnul ne sfătuiește: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul”[2]. Căci duhul Bisericii nu este al înjosirii, ci al dragostei și al împăcării, al îngăduinței, al zidirii și al iertării.

          Mai ales cu duh de dragoste și de smerenie trebuie să se facă observațiile. Mai mult, cel care are smerenie, nu o face ușor pe dascălul. Știe să asculte, iar atunci când i se cere părerea, vorbește cu smerenie, cu dragoste. Dimpotrivă, când cineva face observație fără smerită cugetare, atunci este nu purtat de interes duhovnicesc și creează o problemă mai mare decât cea pe care caută să o rezolve; îl sălbăticește pe celălalt. Se poate, desigur, ca cel care greșește să-și dea seama că nu are dreptate, însă nu vrea să o recunoască. Dimpotrivă, când cineva face observație cu durere și dragoste, celălalt își dă deama de aceasta. Și deși se poate să nu înțeleagă acel sfat, numai pentru faptul că este izvorât din dragoste și smerenie, îl primește.

          Așadar, cineva face observații celorlalți, trebuie să le facă întotdeauna cu discernământ și blândețe. Nu să jignească, să smerească, să înjosească. Ci să-i pricinuiască folos celuilalt. De aceea să vorbească cu îndurare și sensibilitate, îngăduință și luminarea provenită din harul lui Dumnezeu. Mai întâi laudă, încurajează și apoi sfătuiește. Omul smerit îndreaptă fără să rănească, pricinuiește folos fără să-l răzvrătească pe celălalt. Nu-l înjosește, ci îl zidește vorbindu-i cu dulceață, îl povățuiește cu simțirea propriilor neputințe, îl trezește spre îndreptare.

[1] Luca 6, 42.

[2] Matei 18, 15-16.

Total
2
Shares
Previous Post

Duhul Cel Preasfânt

Next Post

Cel cu adevărat sărac

Related Posts