Cum se vindecă omul? Privind la Cel Răstignit

Vedem că pe Cruce Hristos a ajuns să spună: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”[1]. Nu că Dumnezeu a avut nevoie de ajutorul oamenilor, dar voia să arate că omul cu firea lui neputincioasă, oricât s-ar crede de puternic, când îşi duce crucea, vin clipe când îngenunchează. Ajunge de multe ori să spună la impas: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”.

Şi cel mai duhovnicesc om, şi cel mai puternic om îngenunchează. Şi atunci are nevoie de Cirineu. Are nevoie de Harul dumnezeiesc să-l ajute, fiindcă trebuie să reia lupta, să rabde ispita până la ultima suflare, căci fiecare ispită vine pentru oarecare scop şi pentru smerire, după îngăduinţa lui Dumnezeu. Căci cum este cu putinţă să fie ispitit un om şi să intre într-o primejdie, fără voia lui Dumnezeu, de vreme ce Hristos a spus că niciun fir de păr, nicio frunză de copac, nicio pasăre nu cade fără voia Lui?

Şi spune Sfântul Isaac Sirul: „Cunoaşte că atunci când îţi vine o ispită şi tu nu o poţi ridica şi te rogi lui Dumnezeu să o ridice, potrivit cu mărimea ispitei, te lipseşti şi de Har”. Prin aceasta înţelege că potrivit cu lupta ce o vei duce într-o ispită, într-o încercare, te vei încununa, vei lua răsplata, vei dobândi îndrăznire înaintea lui Dumnezeu. Dar atunci când vei îngenunchea şi vei spune „Dumnezeul meu, încetează ispita, nu pot să o mai duc” şi te va auzi, cunoaşte că atunci va înceta şi folosul ce l-ai fi primit. Ce înseamnă aceasta? Că în ispite trebuie să ne rugăm să ne dea Dumnezeu răbdare şi luminare şi să cerem să le pună capăt când vrea El şi să cugetăm la Jertfa de pe Cruce a lui Hristos, fiindcă în felul acesta vom simţi schimbare lăuntrică.

Când creştinul cugetă la Patima lui Hristos şi o trăieşte, o face conştiinţă şi trăire a sa, când cugetă că El Care era Dumnezeu pe pământ a suferit tot acest martiriu, atunci inima lui se umple de credinţă şi dragoste dumnezeiască. Primeşte multă înţelepciune, dumnezeiască înţelepciune din Patimile lui Hristos şi inima lui se aprinde de dragostea lui Hristos. Pe mulţi părinţi ai Bisericii şi pustnici, cugetarea aceasta la Patimile lui Hristos, întru linişte şi curăţia vieţii, i-a adus la o mare vedere de Dumnezeu.

Un pustnic avea multă strâmtorare din partea ispitelor şi a necazurilor venite de la oameni. Se lupta ca nu cumva din pricina atacului ispitelor, gândurilor şi a strâmtorării din partea demonilor să se indigneze şi să cârtească împotriva lui Dumnezeu. Şi, rugându-se într-o noapte la privegherea lui, din pricina oboselii a plecat capul şi a închis ochii, fără să-şi dea seama. Şi a văzut înaintea sa pe Domnul în mărime naturală, pe Cruce, exact aşa cum a fost în vremea Răstignirii. Şi Şi-a ridicat capul Său Hristos şi i-a spus: „Toate acestea care ţi se întâmplă, nu le rabzi pentru dragostea Mea? Cum Eu am făcut atâta răbdare la nemulţumirea şi la răutatea şi necinstirea oamenilor şi i-am iertat din tot sufletul pe răstignitorii Mei? Tu pentru dragostea Mea nu faci răbdare şi nu ierţi şi nu arăţi îngăduinţă şi nu mulţumeşti?”. Şi atunci pustnicul a căzut la picioarele însângerate ale lui Hristos şi pipăindu-le şi sărutându-le, a făgăduit că va face răbdare până la moarte.

Moisi, când a scos din Egipt pe poporul lui Israil şi l-a condus, cu voia lui Dumnezeu, în pământul făgăduinţei, poporul, încercat de Dumnezeu, să vadă dacă este credincios şi Îl iubeşte, cârtea în încercări. La fel cum facem şi noi – şi primul sunt eu – care cârtim şi spunem: „De ce Dumnezeu mă încearcă astfel? Ce I-am greşit? Dar sunt alţii care sunt mai puţini buni decât mine şi o duc bine, iar eu care păzesc poruncile Lui, sunt nefericit?”. Şi astfel ne pierdem răsplata. Cârteau şi israiliţii şi spuneau: „De ce ne-ai adus aici în această pustie? Nu avea morminte Egiptul şi ai venit să ne îngropi aici? Mai bine căldările cu carne şi pâinea Egiptului, decât mana ce ne-o făgăduieşti şi pământul Egiptului, dintru care curge miere şi lapte”[2].

Iar Dumnezeu, ca să-i pedepsească şi să-i cuminţească, a trimis şerpi. A slobozit Dumnezeu şerpi în pustie, care îi muşcau şi mureau cei ce cârteau. Atunci Moisi, fiindu-i milă de popor, a îngenuncheat şi a spus: „Dumnezeul meu, ridică această ispită! Împiedică şerpii   să-i muşte pe oameni. Iartă-i!”. Şi Dumnezeu i-a spus: „Fă un şarpe de aramă, înalţă-l pe un lemn şi cheamă poporul: Cel care va privi la acest şarpe, se va vindeca de muşcăturile şerpilor”. Şi, într-adevăr, a făcut acest şarpe de aramă, l-a ridicat la înălţime şi toţi câţi priveau la el, se vindecau.

Acest şarpe era prototipul Şarpelui gândit, al lui Hristos Care S-a înălţat pe lemnul Crucii. Aceasta o spune şi Hristos în Evanghelie ca să arate importanţa Jertfei Lui de pe Cruce: „Precum Moisi a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului. Ca tot cel ce crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[3].

Aşadar, cum se vindecă omul? Privind la Cel Răstignit. Să cugetăm că noi suntem cei vinovaţi care L-am condus acolo pe Dumnezeu. Şi le-a răbdat pe toate acestea pentru noi, pentru dragostea noastră, pentru noi care nu am fost vrednici să primim această Jertfă a Lui. Mai mult decât toţi oamenii, eu sunt cauza acestei stări cumplite pe care a răbdat-o Dumnezeu pe pământ. Când vom merge la Judecata Lui ca să fim judecaţi, ne va arăta Preacuratul Său Cap cu rănile de la cununa de spini, coasta Sa însuliţată, spatele Său biciuit, Sfintele Sale Mâini şi Picioare străpunse de cuiele acelea de aramă! Ce vom avea atunci să-I răspundem? Noi ce am făcut pentru El? Cum ne-am supus? Ce am oferit în schimb? Eu cel puţin o spun pentru mine personal – nimic. O grămadă de păcate I-am oferit. Iată, răsplata noastră! În loc de mană, fiere. El ne-a dat mana, S-a dat pe Sine întreg, iar noi L-am adăpat cu fierea păcatelor noastre. Aceasta este „recunoştinţa” noastră pentru dumnezeiasca Sa Răstignire!

Când văd pe Cel Răstignit, gol pe Cruce, când văd câte a suferit de la oameni Dumnezeul Cel fără de păcat, când văd dragostea Lui, desăvârşirea, smerenia Sa şi cuget că pentru mine S-a răstignit din dragoste, că i-a iertat pe răstignitorii Săi, că i-a iertat pe Apostolii Care L-au părăsit, că a iertat nemulţumirea şi necinstirea tuturor oamenilor, spunând: „Părinte, iartă-le lor căci nu ştiu ce fac”[4], cum nu voi răbda dacă mă vor smeri, mă vor face de râsul lumii, mă vor scuipa, dacă îmi vor face orice?

De vreme ce sunt ucenic al lui Hristos şi sunt botezat în Numele Lui şi sunt socotit copilul Său şi voi moşteni Împărăţia Cerurilor, este cu putinţă să fiu trândav şi nemilostiv şi să nu iert orice greşeală mică ce mi-a făcut-o fratele meu? Niciodată. Privind la Cel Răstignit, mă schimb înlăuntrul meu, se înmoaie inima şi se umple de dragoste. Şi pot în acea clipă să alerg, să pun metanie fratelui meu, să-l îmbrăţişez şi să-i spun: „Fratele meu, iartă-mă că ţi-am făcut aceasta. Iar dacă şi tu mi-ai făcut ceva, Dumnezeu să te ierte!”.

Când omul, nu în mulţime de oameni, ci în liniştea chiliei sale, în vremea rugăciunii, va urmări toată această reprezentare a Răstignirii şi-l va umbri Harul lui Dumnezeu, va ieşi din sine. Trăieşte o stare de conştientizare şi atunci nu rămâne nimic altceva decât ca ochii săi să devină două izvoare de lacrimi ale pocăinţei, ale durerii şi ale compătimirii pentru Jertfa de pe Cruce a lui Hristos.

După Răstignire ce a urmat? Învierea. Prin urmare, şi pentru cel care îşi va răstigni patimile sale şi le va omorî cu omorârea lui Hristos, va urma învierea sufletului său. Ştiţi ce înseamnă înviere? Dacă Hristos va picura în inimă o picătură cât de mică din bucuria învierii, dacă Dumnezeu va da omului să o guste, atunci simte cu adevărat în inima lui Raiul în toată puterea cuvântului. Precum a spus Hristos: „Împărăţia lui Dumnezeu înlăutrul vostru este”[5]. Şi când voi simţi aceasta? Când voi învia? Când voi ridica crucea. Când voi pătimi şi eu ceea ce a pătimit El, atunci şi eu voi cunoaşte Învierea Sa.

„Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domn Iisus, Unuia Celui fără de păcat”. Ce spunem, că am văzut Învierea? Dar cum am văzut Învierea? Învierea o poate cunoaşte cineva numai în inima sa, când Îl va simţi cu adevărat pe Hristos înviat şi Împărăţia Sa înlăuntrul său. Atunci omul devine cu totul străin faţă de lume. Cele ale lumii nu-l mai atrag. Păşeşte pe pământ, dar mintea şi inima lui sunt în Cer.

Vedem pe pustnici, care au trecut prin atâtea rele pătimiri, posturi, privegheri, boli, fără să aibă medicamente şi medici. Şi toată această osteneală a nevoinţei, toată această durere, cum au înfruntat-o? Cugetau la Răstignire şi prin contemplaţie se mutau la Cer şi spuneau: „Acestea de aici sunt nimic faţă de cele cereşti”. Mulţi sfinţi Mucenici, mulţi ostaşi ai lui Hristos simţeau multă dragoste dumnezeiască şi înfruntau pe tirani, iar apoi se învredniceau de cununa mucenicească. Şi Sfinţii 40 de Mucenici ce spuneau? „Rece este gheaţa, dar dulce este Raiul!”.

Chinurile acestei vieţi sunt trecătoare, însă bucuria şi desfătarea veşnice. Toţi avem ispite, toţi avem necazuri, supărări, când una, când alta. Nu există cap fără durere şi inimă fără supărare. Însă atunci când le răbdăm pe toate acestea pentru dragostea lui Hristos cu răbdare şi smerenie, ne învrednicim de Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea îngăduie Dumnezeu ispitele şi necazurile, ca să avem cuvânt de îndreptăţire şi să cerem odihnă în Cer.

Vom avea nevoie de această cugetare şi acum, dar mai târziu şi mai mult. De ce? Fiindcă ne aşteaptă multe rele, zile grele şi anevoioase. Şi atunci va triumfa Hristos Cel Răstignit în cel care Îl va îmbrăţişa, care va îmbrăţişa Patima Lui cu credinţă şi dragoste. Cum este cu putinţă ca unul care cugetă la Patima şi dragostea lui Hristos să nu-L mărturisească şi să nu se jertfească pentru El? Cine se va lepăda de El? Se va lepăda de El cel care va lepăda această cugetare.

După cum spun Apocalipsa şi profeţiile Sfinţilor, îl aşteptăm pe antihrist. Şi e bine să vină. Fiindcă va veni să pună la încercare pe oameni să vadă cât de mult cred în Hristos. Lupta se va da cu privire la credinţa în Dumnezeirea lui Hristos.

Să ne îngrijim, aşadar, să cugetăm la Răstignirea lui Hristos, să trăim înlăuntrul nostru, ca să putem încet, încet să ne izbăvim de muşcăturile păcatului. Şi astfel, după ce ne vom vindeca cu Sângele lui Hristos, să ne pregătim, ca să dăm lupta finală, ce ne va duce în Împărăţia Sa. Amin.

[1] Matei 27, 46.

[2] Vezi Numerii 11, 5 şi Ieşire 16, 3.

[3] Ioan 3, 14 – 15.

[4] Luca 23, 34.

[5] Luca 17, 21.

Extras din Arta mântuirii– Starețul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos, 2018.

Total
17
Shares
Previous Post

Sfânta şi Marea Vineri (Sfântul Nicolae Velimirovici)

Next Post

Cele cinci răni ale lui Iisus

Related Posts