– Părinte, Hristos încape în toate inimile?
– Hristos încape, numai că oamenii nu-L primesc pentru că nu se străduiesc să se îndrepte. Pentru ca să încapă Hristos înlăuntrul nostru, trebuie să ni se cureţe inima. Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule![1]
– Părinte, de ce animalele sălbatice nu-i vatămă pe Sfinţi?
– Pe măsură ce se îmblânzesc oamenii, se îmblânzesc şi animalele sălbatice şi recunosc că omul este stăpânul lor. În Rai, înainte de cădere, fiarele sălbatice se plecau cu evlavie celor întâi-zidiţi, dar după cădere se porneau să-i sfâşie. Atunci când un om revine la starea de dinainte de cădere, animalele îl recunosc iarăşi de stăpân. Însă astăzi vezi oameni care sunt mai răi decât fiarele sălbatice, mai răi şi decât şerpii. Exploatează copiii fără protecţie, le iau banii, iar atunci când ajung în vreo situaţie grea, îi învinuiesc, cheamă poliţia şi îi bagă chiar şi la psihiatrie. De aceea Psalmul 147, pe care îl citea Sfântul Arsenie Capadocianul pentru îmblânzirea animalelor sălbatice, ca ele să nu facă rău oamenilor, eu îl citesc pentru îmblânzirea oamenilor, ca ei să nu facă rău semenilor lor şi animalelor.
– Părinte, cum revine omul la starea de mai înainte de cădere?
– Trebuie să-şi cureţe inima. Să dobândească curăţie sufletească, adică sinceritatea, cinstea, lipsa de interes egoist, smerenia, bunătatea, îngăduinţa, jertfa. În felul acesta omul se înrudeşte cu Dumnezeu şi Harul dumnezeiesc se odihneşte înlăuntrul lui. Când cineva are curăţia trupească, dar nu o are pe cea sufletească, Dumnezeu nu Se odihneşte în el, pentru că există înlăuntrul lui viclenie, mândrie, răutate etc. Atunci viaţa lui este o batjocură. De aici să începeţi nevoinţa voastră: să încercaţi să dobândiţi curăţia sufletească.
– Părinte, se poate tăia imediat obişnuinţa cea rea?
– Mai întâi omul trebuie să înţeleagă că obişnuinţa aceasta îl vatămă şi apoi să vrea să se nevoiască, pentru a o tăia. Este trebuinţă de multă voinţă ca să şi-o poată tăia cineva imediat. Precum, de pildă, funia face încet-încet un mic şănţuleţ pe marginea fântânii şi nu mai alunecă, tot aşa şi orice obişnuinţă, puţin câte puţin încrustează un şănţuleţ în inimă şi cu greutate iese din el. De aceea fiecare trebuie să fie cu multă luare-aminte ca să nu dobândească obişnuinţe rele, pentru că după aceea este trebuinţă de multă smerenie şi multă voinţă ca să le poată scoate. Spunea Părintele Tihon: „Obiceiul bun, fiule, este virtute; obiceiul rău, patimă”.
Dar am observat că atunci când omul, deşi se nevoieşte, continuă să greşească şi nu se schimbă, pricina este egoismul, iubirea de sine şi interesul personal. Lipsesc smerenia şi dragostea şi astfel este împiedicată intervenţia dumnezeiască. Însuşi omul nu-L ajută pe Dumnezeu, ca şi Acela să-l ajute pe el. Dacă, de pildă, l-ar ajuta Dumnezeu să-şi depăşească o patimă, atunci s-ar umfla, s-ar mândri, pentru că va crede că el singur a depăşit-o, fără ajutorul lui Dumnezeu.
[1] Ps. 50, 12.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
