,

Cuvinte (II)

12 Decembrie 1978

          În chip nevăzut poate cineva să comunice cu proestoșii atunci când are ascultare, credință și dragoste față de ei. Vede unirea.

            Așa cum eram adunată în sinea mea și mă rugam pentru voi, nu știu cum s-a făcut,  l-am văzut pe Starețul nostru viu. Atât de viu, de parcă ar fi voit să-mi vorbească. L-am văzut tânăr, ca în fotografia în care este diacon. S-a așezat pe scăunelul meu, cel verde, și simțeam acea fericire pe care am simțit-o în verandă, atunci când ne sfătuia. Atât de intens l-am văzut, ca și cum ar fi stat alături de mine, însă era tânăr. Și am simțit o unire duhovnicească la fel de intensă ca atunci. Și am spus în sinea mea: „Se vede că multă rugăciune a făcut pentru mine”, și mi-am adus aminte de anii care au trecut.

Fie că este departe, fie că este aproape, îl simțim, numai să existe unire duhovnicească. Așa cum simt atunci când o persoană îmi trage acoperământul de pe cap și acea persoană simte și ea că îl trage, tot așa se întâmplă când există unire duhovnicească cu Starețul tău. Atunci ucenicul simte unirea reciprocă, fără să se întineze gândul său. Simte așa cum simte cineva curentul electric. Când există încredere și dragoste pentru Hristos și proestoși, atunci ucenicul simte multă bucurie și veselie; nu se teme de moarte, ci o așteaptă. Însă trebuie luare-aminte la gânduri, ca să nu vină judecarea Starețului sau a Stareței. Când vom păzi aceasta, minuni vom vedea.

28 Martie 1979

         Cu ajutorul rugăciunilor Starețului, voi vorbi despre ascultarea duhovnicească. Ascultarea duhovnicească, așa cum de multe ori ne-a învățat Starețul, este un lucru foarte important. Stăteam afară în verandă și ne sfătuia atât de frumos. Ne spunea că omul, atunci când are ascultare duhovnicească, trăiește și multe stări duhovnicești. Astfel se unește ucenicul cu Starețul și înțelege ce vrea Starețul de la el. Ce vrea?  Ce cere? Rugăciune? Rugăciune. Ce vrea? Tăcere? Tăcere. Ce vrea? Metanii? Metanii. Ce vrea? Înțelegere, nevoință? Și vezi sufletul ucenicului devenind una cu Starețul, ca atunci când pui fierul de călcat în priză și, încălzindu-se, începi să-l folosești. Așa se întâmplă și cu ascultarea oarbă. Acest har îl primim atunci când nu-l judecăm pe Stareț sau pe Stareță. Aceasta s-o sădiți adânc în inimile voastre și să luați minte la ea. Nu vă spun să împliniți aceasta multă vreme, ci numai o lună, și veți vedea ce unire veți avea, ce bucurie veți avea înlăuntrul vostru, ce veselie veți avea, ce desfătare. Orice v-ar face proestosul, orice v-ar spune Starețul, „să fie binecuvântat”. Prin „să fie binecuvântat” vine o putere în suflet și-l face să zboare.

            Pentru o neascultare Adam și Eva au fost scoși din Rai. Ce a fost acel pom? Nu era nimic important. Nu a existat nimic rău. Li s-a spus numai atât „Să nu mâncați din el!”, însă ei au făcut neascultare și, așa cum știm, s-au lipsit de Rai. De aceea și noi astăzi ne chinuim, „ne târâm”, din pricina păcatului. Mai întâi de toate, nimic să nu fie fără binecuvântare. De aceea, Sfinții Părinți spun că orice, până și răsuflarea ucenicului era pe atunci cunoscută de Stareț. Chiar și apă de voiau să bea, cereau binecuvântare. Așa și noi trebuie să ne sârguim la împlinirea ascultării duhovnicești. Faptul de a primi gândul care spune „N-are importanță. Asta nu-i nimic”, înseamnă a primi o greutate pe spatele nostru. A spus Starețul? A spus Stareța? S-a terminat. Când înțelege cineva acest lucru, simte o măreție în sufletul său. Atât de odihnită este conștiința sa, încât din pricina marii bucurii spune: „Acum, Hristoase al meu, ia-mă!”. Pentru că este gata, pentru că este foarte liniștit sufletește, caută în orice chip să slăvească Numele lui Dumnezeu.

            Odată, în timp ce eram în verandă, Starețul îi spune unei surori: „Să mergi acum până la cimitir”. Și era foarte târziu. „Să fie binecuvântat”, a spus aceea. „Însemnează-mă cu semnul Crucii, Gheronda!”. După ce a însemnat-o cu semnul Crucii, sora a pornit și a ajuns până jos, la castani, când Starețul a strigat-o: „Vino înapoi!”. Starețul a făcut aceasta pentru a vedea dacă sora are credință și ascultare. Căci dacă omul are credință și dragoste, nu se teme. Fiindcă dragostea „scoate afară frica”[1]. Nu are frică înlăuntru său, pentru că noaptea o face zi. Cum ieșeau Starețul Iosif cu Starețul nostru noaptea în pustie și se rugau și simțeau măreția lui Dumnezeu? Rugăciunea este cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Când vine dragostea lui Dumnezeu în om și merge să se roage, simte ca și cum s-ar îmbăia. Nu se îngreuiază, nu se lenevește. Desigur, îl va lupta gândul. Îl va lupta cu deznădejdea, cu moleșeala, cu frica de osteneală, și-i spune: „Hai, du-te să te întinzi puțin!”. Dar când omul stăruiește, se depărtează toate gândurile, pentru că sunt ale diavolului. Și atunci omul începe să se roage și iese din sine, se învrednicește să vadă mărețiile lui Dumnezeu și nesfârșite contemplații. Când omul are rugăciune, Preasfântul Duh lucrează în sufletul său și se află în Duhul Sfânt. De aceea vă rog foarte mult, de vreme ce am venit la mănăstire și trăim în acest chivot, va trebui să ne îngrijim mult de subiectul rugăciunii. Când vom dobândi rugăciunea, ea va fi ca o lumină în sufletul nostru și ca o îngrădire, pentru că Dumnezeu ne va acoperi și nu ne va părăsi.

            Să fugim de vorbirea în deșert, pentru că ea este ca focul, spun Părinții. Așa cum au ars păduri întregi în Pendeli, în Kifisia[2] și s-au pustiit munții, tot astfel și vorbirea în deșert alungă orice lucru bun din sufletul nostru și-l depărtează de la inima noastră, rămânând ca o „tinichea ruginită”. Atunci când îi vedem pe cei care se roagă cu mintea, spunem: „Ce chip luminat are acest om!”. Când omul are rugăciune, cu siguranță are și ascultare. Acestea împreună călătoresc. În rugăciune pe toate le afli.

            Vom vorbi puțin și despre meditația duhovnicească, ca să ne putem apropia de rugăciune. Când vrem să ne apropiem de rugăciune și nu avem dispoziție, îndată să le lăsăm pe toate și să începem o meditație duhovnicească. De la meditația duhovnicească va începe rugăciunea.  Acum ne oprim, de pildă, la parabola Fiului risipitor. Rugăciunea improvizată este ca meditația, doar că rostești cu glas tare cuvintele, îți aduni mintea și spui: „Acum sunt agățat de gâtul Părintelui meu, de Mirele meu”. Și începi să-i vezi gânditor pe Părinții tăi duhovnicești, le faci metanie, îi implori să te ajute, ca să înaintezi pe o cale bătătorită de Dumnezeu și spui: „Acum rugați-vă, ca pentru rugăciunile voastre, să merg pe această cale”. Și vezi, prin meditație, cum sufletul atârnă de grumazul lui Hristos, ca fiul cel desfrânat. Mai întâi îngenunchează și îmbrățișează picioarele Lui, apoi încet-încet, începând să prindă îndrăznire la Hristos, de la picioare ajunge până la grumaz și sufletul Îl imploră să-l ierte de tot ce a a făcut în viață, cum L-a amărât pe Hristos, cum L-a mâhnit; cum a pierdut minutele, cum a pierdut ceasurile în zadar; cum a păcătuit în acel loc. Se vede pe sine zdrențuit, fără încălțăminte, fără îmbrăcăminte, îmbrăcat în zdrențele care atârnă pe el. Vede cum a risipit toți anii care au trecut fără să-și dea seama, fără să ia aminte, fără să-i simtă, fără să fie lângă Dumnezeu. Și începe să rostească implorător troparele:Nebuneşte de la Tine depărtându-mă, întru tot Îndurate, curvește am cheltuit viața mea…” și Brațele părinteşti…”[3], iar fiecare cuvânt îl face meditație. Pentru toate acestea sufletul se chinuiește pe sine și, încet-încet, se familiarizează cu Hristos și vine dragostea. Iar Hristos văzând că sufletul Îl iubește și-L imploră, privindu-l cât de zdrențuit și îndurerat este ca o oaie pierdută, cu dragostea și mângâierea Sa, cu multă dragoste și bucurie, începe să-i pregătească sandalele, brâul, îmbrăcămintea cea curată, luminată și strălucită. Și începe să-i dea o îmbrăcăminte, apoi cealaltă, aranjându-l din vârful capului până la unghiile picioarelor. Atunci sufletul simte ca și cum s-ar boteza, că este ca un copil mic și se simte foarte ușor, cade la picioarele lui Hristos și le îmbrățișează. Omul își vede hainele sale cele luminoase, frumoase, strălucitoare și precum vede exteriorul său, tot astfel vede și lăuntrul său. Toate acestea le simte sufletul și nu se poate abține, ci izbucnește în lacrimi. Prin meditație vine dumnezeiescul Har și vorbește cu Hristos, discută cu El, după care vine dulceața, bucuria și veselia în sufletul omului, pentru care se smerește și se face țărână. După ce sufletul se va smeri, începe milostivirea, dragostea, respectul, nu primește gânduri, clevetire. Văzând marea afecțiune, văzând marea dragoste a lui Hristos, trece cu vederea orice cădere vede la celălalt. „Mie mi-a arătat atâta dragoste, atâta afecțiune, m-a îmbrăcat, m-a strâns în brațele Sale. Cum să mă arăt nemulțumitor?”. Și se spală cu lacrimile, după care vine curăția minții și nu poate să jignească, nici să vorbească necuviincios. Așa cum, având un lucru murdar, îl aruncăm în apă, îl săpunim, îl frecăm cu peria și-l facem curat, tot astfel și cu sufletul, și acel om se vede pe sine că strălucește, că are bucurie și simte de parcă plutește. Cum să nu vină lacrimile, cum să nu vină fericirea și noime atât de înalte? Când le va gusta cineva pe acestea, va avea întotdeauna luare-aminte, iar luarea-aminte va aduce rugăciune. De pildă, voi lua aminte să nu vorbesc în deșert, să nu mă văicăresc, însă este omenesc să cădem. Dar îndată să recunoaștem căderea noastră. Adică, L-am mâhnit pe Hristos? Iartă-ne! Ne-a mâhnit o soră? Îndată, „iartă-mă”. Și să punem metanie și înaintea lui Hristos și a aproapelui.

            Apoi să începem o altă meditație, până ce sufletul se va sătura și se va desfăta. De ce pe Sfinți îi prindea ziua în rugăciune?[4] Pentru că au ajuns în acest punct. Nu băgau în seamă nici somnul, nici tihna – precum fac eu, care-mi place somnul mult și toate cele bune. După această lucrare omul simte o nespusă bucurie și veselie înlăuntrul său. Apoi îl cheamă Hristos și-i spune: „Vino, copilașul meu, vino, scumpul meu, ca să-ți arăt frumusețile Raiului, cele pe care le-am creat acum când tu ai lipsit, când erai depărtat de casa părintească, de la palatele tale. Vino acum să te duc”. Și te ia de mânuță și te duce ca să-ți arate toată creația; ce a creat, ce a făcut în perioada aceasta când tu ai lipsit și te-ai întors la viața desfrânată, la păcat, încolo și-ncoace, la dreapta și la stânga. Și te ia de mânuță cu atâta gingășie, cu atâta dragoste, cu atâta afecțiune părintească și-ți spune: „Aici este grădina noastră, acolo este locuința noastră”. Ce frumusețe! Ce măreție! Este totuna să fii înlăuntrul frumuseților Raiului cu a umbla la dreapta și la stânga?

            Noi așa făceam atunci când eram în lume;  cu astfel de lucruri „ne îndeletniceam”. Ne adunam toate, iar Sofia începea rugăciunea improvizată și rostea parabolele Evangheliei, de la care începea meditația.

            Deci, pe cât puteți, astfel să începeți rugăciunea voastră, pentru ca să vi se deschidă pofta. Unde a fost Hristos al nostru? În Capernaum, în Galileea. Ce a făcut în Galileea? Unde a fost? În Betania? Acolo unde erau Marta și Maria, care aveau multă dragoste față de El. S-a îmbolnăvit fratele lor și L-au înștiințat pe Iisus, Învățătorul lor. Și așteptau cu nerăbdare, cu lacrimi, cu durere să vină Stăpânul Hristos ca să-l învieze pe fratele lor. Așa și noi acum când așteptăm învierea în sufletele noastre, să spunem cu durere: „Hristoase al meu, înviază și inimile noastre, precum l-ai înviat și pe Lazăr! Așa înviază și sufletele noastre!”. De aceea Părinții, la fiecare loc de închinare unde mergeau, făceau meditație. Și se ridicau cu lacrimi de la fiecare loc de închinare. Toate acestea sunt subiecte de credință și de rugăciune. Iar când vă veți îndulci de rugăciune, nu veți avea dispoziție pentru nimic altceva. Veți alerga ca cerbii însetați să beți apă, să vă potoliți setea. Veți crede că rugăciunea voastră a durat o jumătate de ceas, dar de fapt a fost de trei ceasuri. Dumnezeu va vedea această unire și va completa cu meditația rugăciunea cu metanierul care lipsește; căci Hristos nu va număra boabele[5]. Așadar vom începe în felul acesta.

            Când omul va spori în rugăciune, simte înlăuntrul său niște stări pe care nici nu și le poate închipui cineva. Ca și cum ar înainta cineva într-o lumină care nu are sfârșit. Astfel se vede pe sine înlăuntru. Iar acestea se fac datorită ascultării desăvârșite și a smereniei, și atunci când are cineva acrivie și nu spune: „Nu-ți fă probleme, aceasta nu-i nimic”. Atunci omul vede Harul lui Dumnezeu și se apropie de Dumnezeu. „Am un astfel de Părinte, am un astfel de Mire, și să nu mă apropii de El, să nu-L iubesc?” Dar, oare, este atât de greu să-L iubești pe Hristos? Nu. Este atât de ușor să ajungem la El. Mulți oameni cu mâna ajung la El. Uite, așa, cu mâna. Și aceasta pentru că au multă credință. Și spun: „Acum merg să-I vorbesc; Îi voi spune durerea mea; Îi voi spune cele mai adânci ale sufletului meu, așa cum vorbesc cu un om, cu o astfel de convingere, încât îmi va da răspuns cererii mele. Nu voi merge la El nici cu răceală, nici cu îndoială. Îmi vei împlini cererea, Hristoase al meu. Fie vreau, fie nu vreau, mă vei duce în Rai!”. Să nu vadă Hristos la noi stare călduță. Pe cel căldicel îl varsă[6]. El vrea credință.

            Un om a fost lipsit treizeci de ani de dumnezeiescul Har, dar nu a deznădăjduit, ci nădăjduia în Hristos și spunea: „Hristoase al meu, mai bine mai târziu, decât niciodată”. Și asta pentru că Hristos nu minte, nu este ca noi. Ca Dumnezeu desăvârșit, este întreg dragoste, întreg afecțiune, întreg bucurie și pace. Văzând Hristos că batem insistent la ușă cu multă dragoste, cu multă bărbăție, ne va deschide. Vedeți, mergem la cineva și sunăm la ușă și nu ne deschide, sunăm din nou și iarăși sunăm și așteptăm, ca nu cumva să fi plecat undeva, și în cele din urmă ne deschide. Dacă am pleca, am pierde. Să batem la ușă cu insistență și Domnul ne va deschide, pentru că ne iubește, mult ne iubește. Avem un Părinte cu atâta afecțiune, cu atâta dragoste. Ne-a învrednicit Dumnezeu să cădem în astfel de mâini și avem un povățuitor cu atât de multă credință și dragoste. Așadar, nevoință. Avem o viață frumoasă, îngerească. Numai să te dăruiești trezviei. Gândurile să le aranjezi frumos, adică cu rațiunea, și să spui: „Eu trebuie să fiu ultima, ca să mă mântuiesc”. Pe cel care merge în față, Hristos îl va pune la urmă, iar pe cel care este la urmă, îl va pune în față.

            Să ne nevoim, ca să ne putem desfăta de frumusețile Raiului, de neprețioasele lui flori, care sunt toate la fel și nu se deosebesc, și de acea adiere plăcută, care răcorește, care înflăcărează, care desfătează. Toate acestea le poate dobândi monahul, dacă se nevoiește. Se va osteni acum puțin. Orice lucru pe care îl începem este greu, însă ne vom desfăta de veșnicele bunătăți.

[1] I Ioan 4, 18.

[2] Regiuni din jurul Atenei.

[3] Sedelne din Octoih, de la Utrenia de Luni, glasul 1.

[4] Aici se referă la faptul că privegheau toată noaptea, până dimineața.

[5] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte Ascetice, ed. Rigopoulos, Tesalonic 1997, p.18.

[6] Cf. Apoc. 3, 16.