,

Cuvinte (IV)

Ajunul Înălțării 1980

             Când nu avem mintea noastră la Dumnezeu, ci la „de ce”, atunci este de vină când unul, când celălalt. Dar de fapt noi suntem de vină și nimeni altul. Nu avem o stare duhovnicească bună. Aceasta este pricina. Cel care urmărește Rugăciunea ca pe aur și exploatează fiecare minut, toate le depășește, toate le primește și le rabdă. Atunci Dumnezeu și Maica Domnului îl acoperă. Atunci va lua aminte la clevetire, la neascultare, la cele nebinecuvântate. Cel care se vede pe sine lăuntric, pe toate cele din jurul său le va vedea bune. Când omul Îl are pe Dumnezeu în sufletul său, nu vorbește de rău, iar când vede pe cineva că suferă, suferă și el și plânge împreună cu acela, implorându-L pe Dumnezeu să-l miluiască.

Prin rugăciune vom vindeca și rana fratelui nostru și orice situație grea. Când omul înțelege că este un nimic, nu se mânie, nu vorbește de rău, nici nu stă la discuții, ci se roagă pentru toți. Când cineva este în mănăstire și se nevoiește și se străduiește să-și lepede patimile, Îl vede pe Dumnezeu în sufletul său și simte că trăiește continuu într-un colț de Rai.

Numele lui Dumnezeu trebuie să-l rostim neîncetat și vom vedea cum ne va acoperi Dumnezeu. Să nu vorbim în deșert; orice nu are legătură cu ascultarea, este vorbire în deșert. Să vânăm mult Rugăciunea, ca cel care urmărește diamantul. Ea ne va învăța să-L iubim pe Hristos. Dacă ne-am gândi că până și pentru un cuvânt deșert vom da socoteală lui Dumnezeu și dacă am avea luare-aminte, nu am vorbi în deșert. Vom vedea atunci greșelile noastre, nedesăvârșirile noastre și vom spune: „Ceilalți sunt Îngeri, iar eu sunt un nimic”. În felul acesta vine frica lui Dumnezeu. Rugăciunea să se audă, ca să se folosească și cei care vin în Mănăstire. Când vom vedea vreo soră că vorbește, să nu ne oprim s-o ascultăm, ci să rostim Rugăciunea.

Omul care nu-și adună mintea la lucrarea sa și la rugăciune, simte nepăsare și indispoziție. Când mintea este nelucrătoare, atunci și mâna rămâne nelucrătoare. Lucrarea mâinilor pentru Dumnezeu o facem, iar nu pentru vreun om. Slava o vom primi de la Dumnezeu. Am văzut ceva nepotrivit? Să-l aranjăm noi, iar nu să așteptăm să-l facă altul. Când nu vom vorbi în deșert toată ziua, noaptea ne vom desfăta de rugăciune. Când avem răbdare și stăruință în Rugăciune, ne vom desfăta de ea. Când vom da lui Hristos dragostea noastră, și Acela ne va da toată dragostea Sa.

Rugăciunea va lua toate greșelile și patimile noastre. Când ne pocăim îndată și plângem, Hristos va veni în aceeași clipă lângă noi și vom crede că ne aflăm în mijlocul unei grădini, iar nu în Mănăstire. Când omul are rugăciune, devine precum Îngerul. Pe toate le ia Hristos și dispar, și văicăreala, și voia noastră, și pe „de ce”. Cel ce se ostenește se va desfăta. Dar, din păcate, ne petrecem ziua în multă vorbire și ne depărtăm de cale. Pe Cel care ne va ajuta, Care ne va îndulci, Îl uităm. Și vine ceasul să plecăm și nu vom avea să arătăm fapte lui Hristos, nimic.

Când omul are mintea sa la Dumnezeu și în Rai, iar nu la cele pământești, și-L adoră pe Stăpânul Hristos, ispitele și gândurile se depărtează și primește bucurie, veselie și răbdare. Până vom muri, va trebui să ne nevoim, deoarece patimile sunt frământate cu sângele nostru și trebuie să le dezrădăcinăm. Când omul are încontinuu mintea sa la Dumnezeu, spune: „De ce să discut și să nu mă îndeletnicesc mai bine cu Numele lui Dumnezeu? De ce să clevetesc și să nu am mai degrab mintea mea la Dumnezeu?”. Când omul Îl „vânează” pe Dumnezeu, Rugăciunea, nu iubește cuvintele, discuțiile. Atunci vine Harul lui Dumnezeu, fericirea și orice ar auzi, strigăte, zgomote etc, este ca și cum nu ar auzi, ci s-ar afla în alt loc.

Când vânăm Rugăciunea, Hristos ni se face povățuitor și ne spune cum să mergem, cum să mâncăm, cum să stăm. Când omul nu crede în gândul său și se smerește, are pace și liniște în sufletul său. Patimile nu vor înceta să ne războiască, dar și noi să le războim. Toți Sfinții și Îngerii ne iubesc și ne păzesc toată ziua, dar noi nu-i iubim așa cum trebuie și nici nu-i implorăm cât trebuie.

Mintea noastră să fie la Dumnezeu și la Stareț.

Septembrie 1980

            Noblețea este o măreție pentru om și mai ales pentru omul duhovnicesc. Să nu vorbim cu asprime, pentru că asprimea împiedică Harul lui Dumnezeu. Să exploatăm timpul nostru, deoarece ne va părea rău pentru aceste clipe și nu le vom mai găsi. Să rostim continuu Rugăciunea, ca să simțim dulceața dumnezeiescului Har. Nu discuții, ca să pierdem zilele în zadar. Și mai ales acum când ne împărtășim regulat, trebuie să fim foarte atente. Să spunem: „Hristoase al meu, mâine Te voi primi înlăuntrul meu. Oare sunt vrednică?”. Și să ne rugăm cu smerenie, cu zdrobire. Când preotul spune: „Să luăm aminte! Sfintele Sfinților”, vrea să spună că dacă vrea să se împărtășească cineva, trebuie să fie sfânt. Dacă avem ceva cu vreo soră, dacă nu avem umilință și pregătire, mai bine să nu ne împărtășim, pentru că ce rost are să-L primim pe Hristos, dacă nu ne îngrijim să-L ținem înlăuntrul nostru și să simțim dumnezeiescul Har?

            Să avem grijă de ascultarea noastră, pentru că ucenicul fără ascultare este ca o vie fără gard în care demonii intră și ies. Altfel nu există mântuire.

Octombrie 1980

            Dumnezeu nu vrea nimic altceva de la noi, în afară de lucrarea duhovnicească zilnică. Este trebuință de multă stăruință în rugăciune. Dacă facem aceasta, chiar dacă vom cădea, îndată ne vom da seama de greșeala noastră și ne vom pocăi. Să ne străduim să nu ne murdărim înscrisul. Să spunem: „S-a înnoptat, s-a înfășurat și această zi. S-a înfășurat, oare, și vreo virtute?”. Să ne pregătim pentru Ierusalimul de Sus. La aceste zile să ne gândim, pentru că nu știm ce ne așteaptă și ce se va întâmpla. De aceea trebuie să exploatăm timpul ce-l avem. Tăcere mai mult decât orice. Cel care rostește mai mult Rugăciunea, va avea mai multă bucurie. Acum când avem și Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi, biserica este plină de Îngeri. Fiecare monahie are Îngerul ei. Unii Îngeri sunt bucuroși, alții întristați. Cei care sunt bucuroși, zboară, iar sora simte bună mireasmă și fericire. Ceilalți care plâng, spun: „Unde este sufletul meu? De ce mintea ei este în lume și rătăcește?”. Trebuie să-i odihnim pe Îngerii noștri, deoarece ne păzesc și se îngrijesc de noi, ca să nu cădem și să ne vătămăm sufletul.

            Rugăciune, cât mai multă cu putință. Vorbe, deloc. Pentru că discuția are în ea egoism și vorbă deșartă. Nouă ni se potrivește Rugăciunea. Să ne agățăm de grumazul lui Hristos și al Starețului și să cugetăm că, pentru rugăciunile lui, Hristos ne va slobozi de toate patimile. Să luăm aminte să nu-L mâhnim făcând fapte nebinecuvântate. Cu cât vom odihni mai mult ochiul neprihănit al lui Dumnezeu, cu atât mai mult dumnezeiescul Har va lucra în sufletul nostru. Ucenicul este fără răspundere, primește binecuvântare, are bucurie și veselie și-L vede pe Dumnezeu. Să nu ne îndreptățim atunci când Stareța ne face observație, pentru că aceasta înseamnă egoism, chiar dacă avem dreptate. Când primim observațiile, atunci Îl vedem pe Dumnezeu în sufletul nostru. În timp ce, atunci când începem cu „de ce”, „cum de mi-a spus mie aceasta Stareța?”, „nu are discernământ”, pleacă Harul lui Dumnezeu. Este trebuință de smerenie. Atunci Dumnezeu Își va face sălaș înlăuntrul nostru și în orice loc ne vom afla, ne vom odihni și va fi pentru noi un loc  ceresc. Este trebuință de silire în Rugăciune, în împlinirea îndatoririlor și a voii lui Dumnezeu. Fără osteneală, nimeni nu se va mântui. Tot ceea ce facem, facem pentru Maica Domnului și nimic nu trece neobservat.

6 Ianuarie 1981

            Să luăm în serios subiectul mântuirii noastre. Suntem monahii și mai ales nouă ni se cere să facem ascultare. Am lăsat lumea și, după ce am venit în Mănăstire, am dobândit un Părinte duhovnicesc și o Stareță. Trebuie să facem ascultare, pentru că orice ne spun ei, le spun pentru ca să ne ajute să ne mântuim. Voi nu căutați dacă robinetul este ruginit sau murdar, ci să vedeți numai dacă apa este curată. Când faceți voile voastre mă mâhnesc mult. Și dacă eu mă mâhnesc atât de mult, cu atât mai mult Se va mâhni Hristos. Starețul nostru se roagă mult pentru noi. Mereu spune acest lucru, că se roagă cu lacrimi pentru noi. Dacă ne îngrijim de ascultare, Dumnezeu ne va dărui multe, pentru rugăciunile sale. Dacă însă facem neascultare, ce răspuns vom da lui Dumnezeu? Desigur, diavolul ne va lupta. Toți avem patimi, nu spun că suntem nepătimașe, dar să nu-l măgulim pe diavolul. Să ne adunăm în Rugăciune în chilia noastră și atunci vom vedea cum fuge ispititorul. Să cugetăm continuu că Starețul nostru are purtarea de grijă de a ne trece prin mijlocul spinilor și că dumnezeiescul Har ne va ajuta cu rugăciunile Sfinției Sale. Puterea lui Hristos este mai mare decât puterea diavolului. Când rostim mereu Rugăciunea și credem că pentru rugăciunile Starețului nostru ne vom mântui, îndată pleacă ispititorul.

Pe toate vă iubesc la fel și dacă veți deschide inima mea, veți afla zugrăvite în ea chipurile voastre ale tuturor. Ca la un film treceți toate, în fiecare zi, pe dinaintea mea. Și așa cum ne doare atunci când suferă un mădular al trupului, tot astfel și pe mine mă doare pentru fiecare dintre voi și-L rog pe Hristos să vă învrednicească să-I sărutați picioarele și să deveniți Îngeri și Arhangheli și Heruvimi, ca să-L slavosloviți. Vreau să vă ajut cu binele să vă mântuiți, dar dacă vreodată vă amărăsc, să mă iertați. Pe toate le fac ca să vă ajut să vă mântuiți, nu din patimă.

Ianuarie 1981

         Să nu vă mâniați când vă cert și să nu iubiți laudele, ci să doriți să vă smeriți. Nimeni nu este vinovat, ci numai noi înșine. Să aruncăm întotdeauna vina asupra noastră, iar nu asupra altora, deoarece clevetirea înseamnă egoism și mândrie. Puțin să vă treacă cineva cu vederea, să vă certe, că îndată vă mâniați și aveți gânduri potrivnice. Stareța știe cum și când să vă ajute. Să vă străduiți să nu se facă voile voastre, pentru că Hristos a spus: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti… facă-se voia Ta”[1]. Suntem singuri? Priviți câți Sfinți avem lângă noi! De îndată ce-i invocăm, vin. Dar noi nu-i chemăm, de aceea simțim singurătate.

            Pe mine nu mă puneți la socoteală. Eu sunt un avorton, un vierme mort, numai patimi și slăbiciuni. Să vă agățați de grumazul lui Hristos, să-L prindeți de mână, ca să vă mângâie. Acolo să vă sprijiniți toată greutatea, căci de vă veți sprijini numai pe mine și mă veți vedea vreodată căzând în vreo greșeală, vă veți sminti și veți deznădăjdui. Dacă însă vă veți sprijini pe Hristos, veți afla mângâiere, iar aceasta se va răsfrânge și asupra părinților duhovnicești. Să doriți să vă ocărască și să vă disprețuiască oamenii, ca să vă iubească Hristos.

            Cu cât strigăm mai mult la Hristos, cu atât mai mult se apropie de noi și ne dăruiește Har. Când cineva strigă continuu Numele lui Hristos, distinge și cea mai mică greșeală, când se vatămă, când L-a mâhnit pe Hristos. Să-L rugăm mult pe Hristos să ne dăruiască luminare și cunoaștere, ca să înțelegem ce Îi este bine plăcut și s-o facem. Atunci când avem luare aminte și rugăciune, pe toate ni le va da Hristos.

            Discuțiile și mersul să se facă cu blândețe. Cuvintele de folos să fie rostite cu smerenie. Așa cum cade roua de pe iarbă atunci când mergem prin ea, tot așa și Harul dumnezeiesc pleacă din pricina neatenției noastre. Este trebuință de multă luare-aminte și liniște. Așa cum băgăm fierul de călcat în priză și se încălzește, tot astfel putem simți comuniunea noastră cu Starețul. Pe cel care strigă Numele lui Dumnezeu, nu-l va lăsa Dumnezeu să deznădăjduiască. De aceea, silire la Rugăciune.  Orice ascultare de am face, să nu o facem fără vlagă și cu lenevie, ci cu râvnă și sârguință. Atunci omul dobândește bucurie, îi vine putere cerească și vrea să lucreze, să lucreze pentru Dumnezeu și nu se socotește pe sine. Potrivit cu gândul nostru, adică așa cum cugetăm, în același fel ne va răsplăti Hristos. De aceea ne trebuie lepădare de sine. Când mergem la vreo ascultare să cugetăm că ne urmărește Dumnezeu și că Îngerul nostru păzitor este cu noi. De aceea se cuvine ca ceea ce facem, s-o facem cu evlavie și credință. Și atunci ceea ce facem va avea binecuvântarea lui Dumnezeu.

            Când se vede cineva pe sine totdeauna în iad, nu se îndeletnicește cu nimic altceva. Să spunem în mintea noastră: „Ia vino-ncoace și spune-mi: Ce treabă ai de mă duci încolo și-ncoace?”. Să luăm sufletul nostru de mânuță și să ne plimbăm cu el. „Vino cu mine să mergem în Rai, ca să guști mărețiile lui. Să te duc la Tronul lui Dumnezeu și să te desfătezi de Mirele tău. Vino să te duc și în iad”. Să nu lăsăm mintea noastră să meargă în dreapta și-n stânga toată ziua ca un hoinar. După aceasta sufletul nostru se epuizează și merge la chilie obosit, plin de praf, și ce poftă de rugăciune va avea noaptea? Vom vrea numai să mâncăm și să dormim. Cum va vedea și se va desfăta sufletul de mărețiile lui Dumnezeu? Trebuie să ne impunem în sufletul nostru, ca să ne mântuim. Cu discuții și văicăreli nu ne mântuim. Ci dăm loc vicleanului, care ne ia în spate și ne plimbă toată ziua. Ia rostește toată ziua Numele lui Dumnezeu, caută-L, plânge și vei vedea cum vor fugi gândurile. Dumnezeu ne va cere socoteală, ca niște mirese ale Lui, cum am petrecut vremea. Îngerul se mânie? Râde în hohote? Vorbește în deșert? Nu, ci Îngerul este toată ziua lângă Tronul lui Dumnezeu și-L adoră. Câtă frică de Dumnezeu și dragoste trebuie să avem în sufletul nostru! Cel care are dragoste în sufletul său și-l vede pe celălalt în cădere, plânge și spune: „Chipul și asemănarea lui Dumnezeu, să fie atât de căzut, atât de depărtat de Tine, Hristoase al meu, Care ești atât de dulce!”. Din nefericire, ascultăm de gândul nostru, pe care-l avem ca și stareț al nostru, și facem neascultări și lucruri fără binecuvântare, iar Îngerii scriu, însă scriu și demonii. Ne lipsește luarea-aminte și suntem în neorânduială. Mintea noastră să fie în Rai, la Rugăciune și la Stareț.

            Când ascultătorul are Harul dumnezeiesc și se smerește pe sine, nu vede greșelile nici la părinții duhovnicești, nici la frații lui. Dar când are egoism, se îndreptățește mereu pe sine și i se pare că toți au patimi și spune: „Lucrul acesta nu l-a făcut bine Stareța, celălalt nu este corect, etc.”. Când omul spune Rugăciunea, toate cele dinlăuntrul său se aranjează și are pace. De multe ori însă nu avem rugăciune pe toată durata zilei și de aceea ne stăpânește deznădejdea și nepăsarea, care ne fac ca niște zdrențe, neavând dispoziție de nimic. Rugăciune nu înseamnă să faci în grabă și cu răspândire rugăciunile tale cu metanierul, ci să te adresezi lui Hristos, să-L rogi să te ajute ca să te mântuiești. În felul acesta simți că-ți răspunde Hristos și-ți vorbește cu multă dulceață și gingășie, așa cum un tată vorbește cu fiul său. De toate acestea suntem lipsite pentru că lăsăm mintea noastră toată ziua fără lucrare duhovnicească.

            Când văd vreo monahie care nu este în rânduială, fac rugăciune pentru ea ca s-o ajute Dumnezeu să conștientizeze greșeala sa. Și atunci Dumnezeu începe să vorbească înlăuntrul ei, pentru că rugăciunea se face cu multă durere, deoarece Părintele duhovnicesc are multă responsabilitate pentru orice suflet. Dacă însă ea își disprețuiește conștiința și nu-și vine în simțire, atunci Dumnezeu începe pedagogia Sa printr-o oarecare ispită mare sau printr-o boală, pentru a o aduce la pocăință și s-o mântuiască. Când vă îngreuiați, atunci Îi spun: „Hristoase al meu, află vreun mijloc să-și revină acest suflet, ca să n-o văd în iad chinuindu-se”. Când văd vorbărie deșartă și contrazicere, spun: „Ceva lipsește dinlăuntrul lor, lipsește Dumnezeu, pentru că nu au rugăciune”. În timp ce, dacă aud „iertați” și „să fie binecuvântat”, atunci spun: „Hristoase al meu, învrednicește-o să se desfăteze de Tine”. Și astfel vine și în voi dumnezeiescul Har prin ascultare. Însă de îndată ce apare contrazicerea, dumnezeiescul Har se retrage, Hristos pleacă. Trebuie să credem că suntem un nimic. Numai așa ne va umbri dumnezeiescul Har.

            Când vedem ceva în neorânduială, să îndreptăm acel lucru și să nu spunem că va trece altă soră și-l va îndrepta. Pentru că această nepăsare a noastră, este o disprețuire adusă Maicii Domnului și lui Hristos, deoarece aici este casa Lor și toate trebuie să fie desăvârșite. Eu nu pot să mă rog și patul să-mi fie nearanjat sau chilia nemăturată. Dacă în acea vreme Îl chem pe Hristos să vină – și va veni -, cum Îl voi primi dacă toate sunt împrăștiate?

[1] Matei 26, 39 și 42.