27 Decembrie 1983
Începutul petrecerii monahale este frica de Dumnezeu. Iar când nu există frica de Dumnezeu în sufletul nostru, suntem ca niște morți neîngropați. Lipsește frica de Dumnezeu? Lipsesc toate și nu există acea măreție cerească, compătimirea, dragostea, luminarea, sfințenia. Harismele Sfântului Duh sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, cinstea, bunătatea, credința, blândețea, înfrânarea…”[1]. Când există duhul Harului în sufletul nostru, vom lua aminte cum vom vorbi, vom lua aminte la îndrăzneală, la furie, la mânie, la osândire. Toate acestea ne despart de Dumnezeu. Ați auzit că se spune în Evanghelie „nu judecați, ca să nu fiți judecați”? Acesta este acela mai mare păcat. Cel mai înfricoșător din cele șapte păcate de moarte este osândirea. „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”. Orice s-ar întâmpla, orice s-ar petrece, orice, orice, să nu judecați. Vă aduceți aminte că în Pateric se spune despre un monah care era nepăsător față de îndatoririle sale? Nu făcea nimic, dar nici nu judeca pe nimeni. Se îmbolnăvise grav, însă era netulburat și își aștepta liniștit moartea. Au venit frații să-l mângâie.
– Ce ai făcut, frate, de ești atât de liniștit?, l-a întrebat starețul său.
– Nimic nu am făcut până astăzi, nimic nu am făcut pentru Dumnezeu, însă nici nu am judecat pe nimeni. Numai aceasta am făcut.
Iar când a adormit au venit sfinții Îngeri ca să-l ia la Cer.
În afară de osândire, să luăm aminte să nu ducem cuvintele, dar mai ales să luăm aminte la subiectul clevetelii. Fiecare om are propria lui lume. Iar cum își desfășoară viața fiecare om, depinde de conștiință. Căci atunci când vine vreodată împietrirea conștiinței, cel care este așa nu-și poate da seama cum este, ci doarme un somn adânc și spune: „Pe toate le fac bine; toate sunt plăcute lui Dumnezeu; nu mă mustră conștiința”. Însă atunci când omul este duhovnicesc și neîncetat se roagă lui Dumnezeu, nu este cu putință să nu lumineze Dumnezeu întunericul din sufletul său și să-i deschidă ochii sufletului. Este cu neputință să nu se vadă pe sine că a căzut și s-a rănit, să nu vadă pe cine a mâhnit, fie cu o mișcare de-a sa, fie cu un cuvânt, fie cu purtarea sa sau cu orice altceva. Am spus și altădată că atunci când există osândire lăuntrică există și osândire exterioară. De multe ori osândirea exterioară îi păgubește pe toți, cea lăuntrică însă îl păgubește pe cel care osândește. Iar aceasta este cel mai mare păcat.
Când Dumnezeu a cerut de la Moisi să lovească stânca (am văzut stânca atunci când am mers la Sfintele Locuri), acesta s-a împotrivit, zicând în sinea sa: „Poate să iasă apă din această stâncă?”[2]. Și a auzit glas de la Domnul care i-a spus că pentru împotrivirea aceasta se va lipsi de Pământul Făgăduinței[3]. Pentru o împotrivire lăuntrică a pierdut Pământul Făgăduinței. Așadar, nouă, mai bine zis mie, câte gânduri nu ne trec zilnic prin minte, fie de împotrivire, fie de osândire? De câte ori nu judecăm și nu osândim și ne socotim pe noi înșine mai presus decât toți? Când cugetăm că „eu sunt mai bună și nu mă ajunge nimeni”, aceasta pricinuiește cea mai mare pagubă sufletului nostru. Aceasta este mândria lăuntrică, ascunsă. Dacă nu ne vom smeri pe noi înșine, spunând că suntem un viermișor, un vierme puturos, care nu are nici o valoare, și dacă nu ne gândim „Cum să jignesc, să osândesc, să vorbesc despre altul?”, nu poate veni Harul lui Dumnezeu. Dacă vom lua aminte la noi înșine, numai la noi înșine, vom vedea că suntem vinovați întotdeauna. Noi care avem ca temelii trainice oameni sfinți, care auzim atâtea cuvinte, atâtea sfaturi, ar trebui să fim Îngeri. Desigur, nu spun că nu vom cădea în lupta noastră la un moment dat, dar să spunem: „Am căzut, Maică Stareță! Am căzut! Greșeala aceasta am făcut. În asta m-a biruit vrăjmașul. Cu aceea m-a războit. În asta m-a aruncat diavolul, în pomenirea de rău, în iuțime, în mânie, în osândire lăuntrică, în mândrie”. Și atunci vom vedea cum va lucra Harul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. Când vine Harul lui Dumnezeu în om, vine o necuprinsă lumină cerească în sufletul său. Cum privim lumina? Se poate lipi de ea vreo gânganie sau orice altceva? Nu, căci se va arde. Insectele stau departe și privesc lumina și nu se apropie. Așa se întâmplă și când lumina Harului se sălășluiește în sufletul omului, patimile stau departe.
Dacă, de pildă, ar fi fost acum o foamete înfricoșătoare și s-ar fi dat de mâncare la o cantină, nu am fi stat la coadă? Ca atunci, în timpul ocupației germane, când stăteam cu caserola în mână două, trei și patru ceasuri. Cum era în cazarmă când așteptau la coadă? Cozi, nu coadă, și nu puteai nici să îngenunchezi, nici să stai undeva să mănânci. Nu era nimic pe care să te așezi. Dar noi, oare în biserică nu putem sta puțin în picioare pentru dragostea lui Hristos? Bine, o maică pe care o dor picioarele, suferă, este bolnavă, nu poate, însă una care este încă tânără, de ce să nu poată? Această răbdare pe care o vei face și vei sta la locul tău, fără să te miști încolo și-ncoace fără scop, Dumnezeu ți-o va socoti ca nevoință și ți-o va răsplăti. Dumnezeu primește privegherea drept dragoste și dăruire, pe care ți-o va socoti ca nevoință și ți-o va răsplăti. Să ne nevoim și să spunem: „Hristoase al meu, miluiește-mă, întărește-mă, dă-mi putere să Te iubesc, să Te ador. Această haină neagră pentru Tine am îmbrăcat-o, de aceea dă-mi putere să îngenunchez puțin, să-Ți spun două cuvințele, să mă miluiești și să-mi dai puțină râvnă, puțină dragoste dumnezeiască în sufletul meu, puțină căldură, puțină dragoste, pentru că sunt atât de lipsită de dumnezeiescul Har”. Când facem voia lui Dumnezeu și ne vom sili puțin pe noi înșine atât în rugăciunea, cât și în privegherea noastră, și vom sta puțin în picioare pentru dragostea lui Hristos, atunci vom vedea cum va vorbi Dumnezeu înlăuntrul nostru și cum va lucra cuvântul Starețului în sufletul nostru.
Așa cum ne străduim să economisim timp pentru a face ceva pentru noi, și aflăm timp, tot astfel să aflăm timp să facem și ceea ce vrea Dumnezeu. Și pentru rugăciune vom afla, și pentru slujbe, și pentru Paraclis, și pentru Pavecerniță. Când noi avem dragoste de Hristos în sufletul nostru, este cu neputință ca Dumnezeu să nu ne dea aripi îngerești și putere duhovnicească, pentru a ne putea nevoi. Ne preocupă ce face cutare sau ce face cutare. Dar oare acestea se termină vreodată? Nicidecum. Ce citim în Pateric? Ce spune Sfântul Antonie cel Mare? Fără ispite nu este cu putință să se mântuiască cineva. Nimeni. Și dacă nu avem război de nicăieri, Dumnezeu va trimite un Înger din Cer să ne războiască, să ne instruiască. Înger din Cer va trimite Dumnezeu, ca să avem ispită, căci fără ispită nu este cu putință să se mântuiască omul. Să luăm în serios acest lucru. Aici este valea plângerii și nu vom vedea bucurie în afară de bucuria lui Hristos. Dacă nu vom simți bucuria lui Hristos, nu vom putea trece peste nici un fel de ispită pricinuită de unul sau de altul. Pleacă Harul lui Dumnezeu din sufletul nostru și ne deranjează orice, fie unul cu cuvântul său, fie altul cu purtarea sa. Noi ce trebuie să facem? Rugăciune. „Doamne, ajută pe robul Tău, întărește-l pe robul Tău! Așa cum Îți cer să tămăduiești rănile mele cele mari, tot astfel ajută-l și-i tămăduiește și fratelui meu sufletul său. Și el vrea să se mântuiască, să meargă în Rai. Ajută-l, Hristoase al meu!” Nu vă puteți da seama câtă îndrăznire primește omul atunci când se roagă pentru celălalt. Nu vă puteți da seama cât Har primește atunci când îl are în rugăciunea sa pe omul care l-a mâhnit. Îmi aduc aminte de tată meu, care spunea: „Fiica mea, chiar și cel mai mare rău de ți-ar face cineva, tu să-i faci cel mai mare bine care există. Dragoste. Tu să arăți dragoste și vei fi răsplătită din belșug de Dumnezeu”. Eram o copilă mică pe atunci, însă tot ce mi-a spus, acum mi le aduc aminte. Spunea: „Dragoste, fiica mea!”. Și le-am întipărit bine în mintea mea. Desigur, la fel ne spune mereu și Starețul nostru: „Fără dragoste, nici din asceza noastră, nici din privegherile noastre nimic nu dobândim”. Când vom merge să ne rugăm, nimic nu trebuie să existe față de aproapele înlăuntrul nostru, nici cea mai mică bănuială. Adică mintea noastră trebuie s-o avem neprihănită, să nu existe nici cea mai mică prihană înlăuntru, pentru a putea veni Harul, adierea cerească, flacăra cerească. Iar acolo unde va sta cineva, va spune: „Măi, dar aici este foc, picioarele parcă-mi ard. Cum se face asta? De unde iese această căldură?”. Omul va simți că flacăra cerească îi iese din nas, din urechi, din gură, din gât. Din toate mădularele trupului. De aceea toate mădularele trupurilor Sfinților s-au sfințit și au scos mireasmă. Dar dacă există în suflet fie și cel mai mic lucru împotriva fratelui, ceva mic ca o muscă, ca o aripă de muscă, orice, nu va putea exista rugăciune.
Atenție și la purtarea cuvintelor. De multe ori cuvântul se duce din gură în gură. Spunem vreun cuvânt, unul îl aude altfel, altul altfel decât cel de dinainte, și astfel fiecare îl primește diferit. Cum este corect? Cuvântul rău poate face cu adevărat rău, însă poate și folosi, îl judecă și-l condamnă pe om. De aceea să luăm aminte și să spunem: „Oare, am auzit bine cuvintele acestea? Dar dacă mi le-a șoptit diavolul cu tărie în urechi?”. Așadar, pe toate să le examinăm îndată și să vedem dacă sunt corecte. Și dacă sunt adevărate, oare este plăcut lui Dumnezeu să le transmit mai departe? Pentru că, așa cum am spus, un om are condeiul, altul are cuvântul, iar altul are purtarea. Fiecare om este o taină a tainelor, nici nu se poate scrie, nici nu se poate spune despre el. Taina tainelor! Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea trezvie în suflet, să ne deschidă ochii sufletului și să ne dea luminare, ca să ne putem vedea pe noi înșine întru toate. Și să spunem: „ Ia vino-ncoace! Ce ai făcut astăzi? Cum ai început rugăciunea? Ce ai spus? Cum te-ai mișcat? Ai făcut voia lui Dumnezeu? Ai făcut ceea ce vrea Dumnezeu?”. În felul acesta vom afla unde am căzut, pentru a ne putea scrie seara gândurile. Dacă cuvintele pe care le spunem sunt măsurate, la fel și discuțiile noastre și nu vorbim în deșert, ci apucăm cu putere Rugăciunea și o ținem și nu o lăsăm să plece nici o secundă din gură, atunci vom vedea diferența din sufletul nostru. Acolo unde vom sta, lacrimile vor curge și o putere cerească ne va ține pe loc, iar Hristos ne va spune: „Stai aici și spune-Mi două cuvințele, ca să te aud. Eu te voi asculta pentru că ești copilul Meu, pentru că Te iubesc și Mă doare pentru tine. Stai și spune-Mi două cuvințele, ca să ți se odihnească inima. Stai și arată-Mi că Mă iubești, așa cum te iubesc și Eu”. Ne roagă și are brațele deschise: „Veniți, fiii Mei! Veniți, copiii Mei! Veniți! Veniți! Sunteți fiii Mei cei iubiți, pentru voi M-am răstignit”. Câtă dragoste! Ce milă! De aceea mulți Sfinți nu puteau suferi milostivirea lui Dumnezeu. Dar de ce nu puteau? Cel care simte milostivirea lui Dumnezeu nu poate spune nici un cuvânt despre altul, este cu neputință să spună vreun cuvânt, orice rău i-ar face, oricum s-ar purta cu el, ci numai despre el însuși spune: „Sunt nepăsător, sunt trândav”. Iar dacă cineva îi va face ceva, va spune: „Nu știu dacă mi-a făcut chiar așa”. Sfinții au întotdeauna această îndoială și îi îndreptățesc pe toți. Și veți vedea că omul care a simțit milostivirea lui Dumnezeu, își va stăpâni limba și va lua aminte să nu-l mustre pe celălalt. Fiindcă de va lua aminte la conștiința sa, nu-l va mustra pe aproapele. Conștiința îl frânează și astfel își săvârșește viața cu plăcere de Dumnezeu și este vesel. Ce frumoasă unire! Ce frumoasă este dragostea! Ce frumoasă este buna purtare! Ce frumoasă este noblețea!
Să mergi prin biserică încet, pe vârfuri; să deschizi ușa fără zgomot, pentru că în acel ceas celălalt își adună mintea, încearcă să se adune pe sine, pe cât îi este cu putință, ca să se apropie de Dumnezeu și nu vrea să fie întrerupt. Fiecare mișcare neglijentă care se face în biserică distrage mintea celui care se roagă, dă pricină diavolului să se facă zgomot, pentru ca fiecare soră să-și întrerupă unirea minții cu Dumnezeu. Este un lucru foarte important acesta și trebuie să luăm aminte la el. Omul care ia aminte, simte Rugăciunea. Ați văzut că atunci când mergem la spital, suntem atenți să nu facem zgomot, iar când există vreun bolnav care suferă de vreo boală gravă, luăm aminte să nu-l trezim, să nu-l deranjăm. Tot astfel trebuie să fie și în Mănăstire. Pentru că și aici este spital și trebuie să luăm aminte. Să ne străduim și noi să ne adunăm mintea, pentru că este foarte greu ca omul să-și unească mintea cu Dumnezeu. Acest lucru cere un pic de osteneală și de aceea orice mișcare distrage atenția și împiedică unirea cu Dumnezeu.
Un pahar cu apă de vom da celuilalt, de-i vom face ceva aproapelui, de vom face ceva pentru mănăstire, ni le va răsplăti Dumnezeu. De aceea să nu o facem cu cârtire, să nu o facem de silă, ci să spunem: „Acum nu Maica Stareță, ci Dumnezeu este Cel care ne-a poruncit să împlinim această ascultare”. Fără vorbire-împotrivă, fără iuțime, fără mânie, fără nimic, ci numai: „Să fie binecuvântat! Iertați!”. Dacă ne vom nevoi astfel, nu vom primi numai putere, numai curaj, ci și aripi ne va da Dumnezeu. Dă aripi și putere duhovnicească, ca să facem voia Sa. Dumnezeu nu vrea cârtire, nici strigăte, nici discuții, nici cuvinte de prisos, ci vrea noblețe și tăcere. Așa cum spune Sfântul Nectarie: „… cuvântul «de ce» și orice împotrivire să le arunci departe de la buzele tale, să meargă înainte «te rog» în toate situațiile, cuvântul să iasă cu miere, mână să se atingă ca vata de cea a surorii; să nu vorbești cu asprime, ci cu îngăduință, pentru că prima împiedică Harul lui Dumnezeu…”. Pentru că nu spunem minciuni, monahul este înger. Aceste haine negre pe care le purtăm sunt cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Ne-a ales și ne-a tras din păcat, din murdăria lumii, din toate relele și ne-a adus în această grădină a Maicii Domnului. Mănăstirea are mult Har. Pe oricare monahie ce are dragoste față de Maica Domnului, ea o va învrednici s-o vadă cu ochii înaintea ei și o va ocroti și sfătui. Aici este casa Maicii Domnului. Orice facem, ne scrie. Nimic, cu adevărat nimic nu se pierde. Să nu de văicărim: „De ce s-o fac eu? Unde a mers cutare? De ce nu o face acea soră?”. Acestea nu se mai termină. Cine poate să lucreze în ascuns, fără să aștepte aici răsplătiri, le va afla pe cele cerești. Ați văzut ce a făcut Sfântul Nectarie? Se scula noaptea și făcea toate treburile la Seminarul Teologic Rizario. Se scula și făcea curățenie peste tot, pentru că omul de serviciu era bolnav. Noi ce vom oferi lui Dumnezeu? Unde este asceza noastră? Unde este coliba noastră? Unde este perna noastră de piatră? Unde este salteaua de paie? Unde este bobul muiat? Unde este fasolea înmuiată?
Avem de-a face cu un Judecător înfricoșător. Vai nouă! Și atunci când va veni ceasul nostru, ne vom lua trăistuțele și vom urca scara. Acolo ne vor împiedica cozile demonilor și, dacă nu vom fi bine aprovizionate pentru suire, ne vor arunca în pierzare. Să nu fie! Să nu îngăduie Dumnezeu asta! Să ne nevoim câtuși de puțin pentru mântuirea noastră. Cât un vârf de ac, și încet-încet vom urca, iar nu vom coborî. Vine un gând? Îndată trezvie, trezvie. Câte cărți frumoase nu avem! Câte Cuvinte! Câte lucruri frumoase care ne deschid cugetarea în fiecare zi.
Neluarea-aminte este păcat. La fiecare ascultare toate să se facă cu luare-aminte. Ați văzut ce frumos spune Studitul[4]? Toate treburile să se facă cu multă luare-aminte. Este frumos când spui: „Acum merg să-i slujesc pe Îngeri”. Îți faci semnul Crucii spunând: „Pentru rugăciunile Părintelui (Maicii) meu Stareț (Starețe), mă voi nevoi o săptămână și deși voi obosi, voi face răbdare. Pentru dragostea lui Hristos le voi odihni pe surori”. Atunci Dumnezeu îți va da multă putere și multă bucurie în suflet. Noi, ca monahii ce suntem, trebuie să fim îngeri pământești, să avem aripi ca Sfântul Maxim Cavsocalivitul, care zbura. Astfel trebuie să devenim și noi, pentru că așa vrea Dumnezeu.
Neascultarea este cel mai mare păcat. Să nu dați nimic fără binecuvântare. Dumnezeu mă luminează și îmi dau seama de orice se întâmplă în fiecare om. Desigur, spun aceasta în două cuvinte. Și știe Dumnezeu de ce o spun – pentru ca să nu existe neorânduială. Sunt plină de patimi… toate, pe toate le am, însă cer de la Dumnezeu un lucru, ca să-mi dea să vă văd pe fiecare dintre voi cum merge, cum se nevoiește. Am toate lucrurile murdare în mine, nu am nimic curat, însă acest lucru Îl implor pe Dumnezeu să mi-l dea, datorită slujirii pe care o am. Și spun: „Hristoase al meu, Te rog să-mi descoperi cum petrece fiecare suflet!”. Așadar, mult-puțin, ceva mă înștiințează. Nu că aș avea vedenii și altele de acest fel să nu fie! Aceasta nu o primesc. Dar îmi spune orice faceți, oricât de mic, toate mișcările. Să știți acest lucru. Eu însă mă fac că nu văd. Dacă nu o faci pe prostul, nu poți deveni înțelept în viața duhovnicească. Omul duhovnicesc trebuie să se facă prost, ca să ajungă înțelept. Așadar și eu fac pe proasta și spun: „Nu-i nimic”. Însă iau metanierul și încep rugăciunea. Și spun: „Nu voi împleti nici o metanie și nu voi face nici un lucru de mână, ci voi face rugăciune cu metanierul, să vedem ce va face ispititorul… până când va urla? Ce va face? Și fac rugăciune, iar Harul lui Dumnezeu mă vestește înlăuntric.
După Pavecerniță sunt interzise discuțiile și umblatul de colo-colo. Ce frumos a fost Cuvântul de alaltăieri! Spunea: „Să mergi la chiliuța ta, să îngenunchezi, să spui două cuvințele lui Hristos, s-o iei pe Maica Domnului în mâini, la pieptul tău și s-o rogi, s-o implori să te ajute, să te ierte și să aprindă focul Dumnezeirii în sufletul tău”. Pentru rugăciunile Maicii Domnului mai existăm. Dacă nu ar fi Maica Domnului, am fi fost pierdute. De aceea trebuie s-o rugăm cu stăruință și să-i arătăm multă dragoste.
Acestea am avut să vi le spun. Iertați-mă, că v-am mâhnit tot anul. Iertați-mă dacă v-am întristat, dacă v-am vătămat din neluare-aminte, dacă v-am silit sufletește sau trupește, dacă v-am înfuriat și nu am făcut voia lui Dumnezeu. Vă cer iertare din toată inima, iar eu vă iert de tot ce ați făcut. Fie ca inima noastră să se facă „iesle”, iar Hristos să vină și să Se sălășluiască în ea, să-L simțim înlăuntrul inimii noastre, să-L gustăm și noi, pentru că trebuie să-L gustăm. Dumnezeu dă darul Său din belșug fiecărui om, de nimic nu ne lipsește. Fie ca, pentru rugăciunile Starețului nostru, să rodească toate acestea înlăuntrul sufletului nostru, să punem început bun! Să luăm aminte la noi înșine, pe cât ne stă în putință, să facem ascultare oarbă, ca să vină Harul lui Dumnezeu. Și orice am făcut, să ne ierte Dumnezeu și să ne dea acea binecuvântată stare cerească.
31 Decembrie 1983
Dacă nu vărsăm sânge, nu primim Duh. De aceea trebuie să ne silim pe noi înșine. Când vom jertfi sinea noastră, vom dobândi trăiri duhovnicești. Trupul nostru este ca și calul, vrea să doarmă, vrea să mănânce, vrea îngrijire, vrea trai bun. Se îngreuiază să facă cutare lucru, se îngreuiază să facă celălalt și omul se lenevește și nu mai are râvnă nici pentru cele trupești, nici pentru cele duhovnicești. De aceea, să ne nevoim și să facem voia lui Dumnezeu, să-I iubim mult pe Hristos și pe Maica Domnului. Dacă ne vom ține de poalele veșmântului Maicii Domnului, ne va duce în Rai. De veșmintele ei să ne ținem și să-L iubim mult pe Hristos. „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău, din tot cugetul tău…”. Ce lucru frumos, ce măreție este să-L iubim pe Dumnezeu atât de mult, încât să „ne dăm sufletul”. În biserică, în vremea Slujbei, când avem mintea adunată, ne vor veni și lacrimi și minuni putem vedea și diferite prefaceri duhovnicești vom trăi. Dar când nu avem luare-aminte și nu ne silim pe noi înșine să ne adunăm, atunci nu putem sta în biserică, vrem să stăm jos și nu putem urmări slujba. Când sufletul omului se adună în sine însuși, atunci mintea lui se suie la Cer și trăiește mărețiile lui Dumnezeu. Ce frumos este ca mintea să-ți fie curată și să vadă această măreție; să nu vadă nimic în sufletul său, nimic, fără numai pe Dumnezeu. Să privim fața lui Dumnezeu în chip gânditor și neîncetat să-L avem înaintea noastră. Atunci nici nu ne vom depărta, nici nu ne vom abate de la cuvântul lui Dumnezeu.
Nevoința duhovnicească este adâncă și înaltă. Este grea, dar are și Har dumnezeiesc. Cel care se nevoiește, Îl va vedea pe Dumnezeu în sufletul său. Va vedea mărețiile lui Dumnezeu și va spune: „La mine ai venit, Hristoase al meu? La mine, vasul cel necurat, ai venit să Te sălășluiești? În inima mea cea murdară? Unde este podoaba? Unde este străduința mea pentru împodobirea sufletului meu, ca să vii și să Te sălășluiești în el?”. De aceea, pentru a ne împărtăși adeseori, să pregătim tronul, adică sufletul nostru, ca să vină și să se așeze Hristos pe el. Și să ne îngrijim până la cele mai mici amănunte în viața noastră și cu multă luare-aminte să urmărim Dumnezeiasca Taină. Dumnezeiasca Taină cu nimic nu se poate răscumpăra. Câte minuni nu face! Să avem dragoste pentru Dumnezeu, dragoste pentru fratele nostru, dragoste pentru toată lumea. Ați auzit ce spunea maica Agapia? „Toată lumea, pe toată lumea s-o mântuiască Dumnezeu!”. Dumnezeu i-a dat multă dragoste. Dumnezeu să ne acopere, să ne miluiască, să ne dea pocăință. Potrivit cu lucrarea duhovnicească și cu ascultarea pe care o facem, ne va și răsplăti. Și Hristos răsplătește bine și nu va nedreptăți. Ne vom păzi mintea? Ne va plăti. Ne vom păzi inima? Ne va plăti. Ne vom păzi gura? Ne va plăti. Orice fac picioarele, orice fac mâinile, orice face mintea, urechile, ochii, pentru toate acestea ne va răsplăti Dumnezeu. Dacă ne vom păzi cele cinci simțuri, Hristos ne va milui și ne va umple de Har. Avem să ne luptăm cu o fiară neîmblânzită, de care s-au temut și Sfinții. Noi ce suntem? Nimic nu facem. De aceea trebuie să ne nevoim. Pe de o parte îl avem pe Îngerul nostru, pe care trebuie să luăm aminte să nu-l supărăm, iar pe de alta ispititorul ne face să ne mâniem, să spunem minciuni, să ne împotrivim. Însă noi să-l disprețuim pe ispititor și să spunem: „Dacă voi face aceasta, îl voi supăra pe Îngerul meu”. Să-l iubim mult pe Îngerul păzitor al sufletului nostru, ca să ne acopere de invidia diavolului.
Fie ca Harul lui Hristos, pentru rugăciunile Starețului nostru, să ne ajute să străbatem noul an cu multă dragoste, milostivire și compătimire între noi! Să ne învrednicească să avem sfârșit bun și Arhanghelul lui Dumnezeu să ne ia în ceasul cel bun! Nu știm cum ne va afla. Să ne dea Hristos râvnă ca să facem ceea ce nu am făcut până acum, eu mai întâi, care nu am ceea ce trebuie să-I dăruiesc lui Hristos.
Iunie 1984
Voiam să vă spun să trăim o autentică viață monahală, deoarece petrecerea monahală este cel mai mare lucru. Câtă strălucire are petrecerea monahală! Nu o are altă viață; nu are pereche. Se cuvine să avem multă, multă sârguință în îndatoririle noastre duhovnicești, la toate, în general, ca să mergem în Rai. Dar noi „slăbim”, evităm nevoința și spunem: „Asta nu are importanță, aceea nu mă interesează, cealaltă nu-i nimic, aceasta nu o știu” și astfel ne abatem de la viața călugărească. Nu există altă viață mai frumoasă și mai veselă ca petrecerea monahală. A sta cineva în mănăstire și a nu simți Harul lui Dumnezeu, este o mare lipsă. Un astfel de monah are atâtea ziduri înaintea lui și nu poate vedea razele soarelui, nu poate intra lumina Dumnezeirii ca să-l lumineze și să se vadă pe sine în ce stare este. De aceea Apostolul Pavel spune: „Neîncetat rugați-vă; în toate mulțumiți”. Așadar, Rugăciunea, Rugăciunea, ca să vină Hristos. Să avem silință în viața noastră, în fiecare clipă să-L urmăm pe Hristos, ca să avem bucurie. Bucurie nu înseamnă a vorbi cineva și a discuta cu cutare sau cu cutare, ci bucuria o dă Hristos. Și dăruiește o bucurie nespusă, pe care nimeni nu și-o poate închipui; o bucurie ascunsă care nu se poate exprima. O astfel de bucurie primește și trăiește sufletul omului, și spune: „Cine-mi va da aripi ca de porumbel, și voi zbura…”, „Cine-mi va da ani ca să-I slujesc lui Dumnezeu?”. Să luăm în serios subiectul mântuirii noastre. Știi ce înseamnă să avem pe Mirele Hristos; pe Împăratul împăraților să-L avem de Părinte, Mire, Frate? Spunem că nu avem pe nimeni, însă atunci când se apropie cineva mult de Dumnezeu, îl vede pe Îngerul său alături de el, însoțindu-l, îi vede pe Sfinți lângă el, cântând, psalmodiind și slavoslovindu-L pe Dumnezeu. Aceasta este dragostea ascunsă în sufletul omului. Ea nu există nici în viața noastră, nici în lume, nici în confort, nici în somn, nici în orice altceva.
Să avem credință în Sfinții noștri, în Hristos și în Maica Domnului. S-o iubim mult pe Maica Domnului, ca să ne dea bucuria Fiului ei. Să se înrădăcineze bucuria lui Hristos în sufletul nostru, să prindă viață sufletul nostru cu dragostea lui Dumnezeu, iar nu cu discuțiile. Adică vorbim în deșert continuu, cuvintele se duc în văzduh, în coșul de gunoi; toate se pierd în aer. Diavolul ne fură timpul mântuirii noastre, ne fură și minutul, ne fură zilele noastre, însă noi nădăjduim că vom scoate ceva de la unul și de la altul. Nimic nu scoți, suflețelul meu, nimic, dacă nu „iubești pe Dumnezeul tău din tot sufletul tău și din tot cugetul tău și din toată puterea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”, și dacă nu înveți ce înseamnă „nu judecați, ca să nu fiți judecați”. Dacă vom ține aceste două porunci, vom merge cu toții la Hristos; „cu opinci” vom merge în Rai. Pe acestea le-au păzit Părinții și s-au rugat ca Evanghelia să se întipărească în sufletul lor, ca s-o poată trăi. Dar noi trăim în nepăsare și trec cei mai frumoși ani, trec cele mai frumoase zile, trec cele mai frumoase clipe ale noastre. Chiar și acestea le pierdem din mâinile noastre. Ni le fură diavolul și își bate joc de noi. Da, ne ia cele mai frumoase zile, cele mai frumoase măreții, ne fură Raiul.
Unde este meditația noastră din timpul zilei? Să medităm că ne legăm sufletul. Așa cum ne încingem strâns cu centura, așa să legăm și sufletul nostru ca și cu o frânghie și să-l ținem strâns. Merge spre mocirlă? Să-l tragem înapoi. Unde este? Unde merge? Să se înece în lac? Să-l tragem înapoi. Unde este? Unde merge? Să se înece în mare? Să-l tragem înapoi. Unde merge? În prăpastie? Să-l tragem înapoi. Facem aceasta toată ziua? Noi însă vrem să facem puțină plimbare, să ne ușurăm, să ne plece melancolia, amărăciunea, supărarea. Dar, hai să facem o plimbare în Rai! Să-i spunem sufletului: „Vino aici… să mergem să vedem frumusețile Raiului!”. Să avem această meditație. Dacă aici este atât de frumos, dacă aici aceste flori au atâta mireasmă, dacă acest loc este ca o bucățică de Rai, ia gândește-te câte frumuseți va avea Raiul! Să ne gândim la mărețiile lui Dumnezeu, pe care ni le-a pregătit El în Cer. Toate ni le-a pregătit Dumnezeu în Cer. Dragostea Lui este nemărginită; atâta dragoste are pentru noi, încât ori de câte ori cădem, ne așteaptă cu brațele deschise.
De îndată ce ne dăm seama de greșeala noastră, să spunem: „Iertați-mă! Iartă-mă!”. A avut loc o discuție cu o soră și am mâhnit-o? Îndată să spunem: „Iartă-mă că te-am mâhnit; am greșit, iartă-mă!”. Iar „iartă-mă” să fie spus cu dragoste sinceră. Dacă observi că o soră a făcut ceva, acoper-o. Iar dacă-i vei spune ceva, să i-o spui cu cuvinte blânde. Sora mai mică să aibă respect față de cea mai mare, iar cea mai mare față de cea mai mică. Făcând așa, vom săvârși o viață după Dumnezeu, binecuvântată și creștinească, cu mult Har dumnezeiesc în sufletul nostru, trăind ca niște adevărate monahii, ca Îngerii. Spui: „Aceea e de vină”. Da, ți-a greșit, dar îți va trece. Dumnezeu a îngăduit să-ți greșească. Ți-a greșit sora? „Să fie binecuvântat!”. Ți-a spus asta? Nu-i vorbi urât. Îți vine mânia? Mușcă-ți limba. Îți vine pomenirea de rău? Alungă acest gând. Purtarea bună scoate șarpele din gaură.
O să vă spun ce am pățit odată. În lume aveam două surori duhovnicești. Împreună cu ele mergeam la biserică, împreună ne întorceam. Și aceasta o făceam dimineața și seara. Odată le-a pus diavolul să mă ispitească, ca să vadă dacă am răbdare. Iar aceasta s-a făcut pricină să crească o patimă cumplită înlăuntrul lor. Când se termina slujba bisericii, dispăreau. Într-o dimineață am mers la locul unde ne întâlneam, ca să mergem împreună la biserică, dar nu se arătau. Atunci am îngenuncheat și o rugam pe Maica Domnului, zicând: „Maica Domnului, dacă am făcut vreun rău, luminează-mă să văd ce rău le-am făcut! Eu le iubesc, mă doare pentru ele”. Și am plâns cu suspine. În fiecare dimineață mergeam acolo și plângeam, îngenuncheam și o rugam pe Maica Domnului cu suspine să-mi arate ce le-am făcut, de mi-au făcut aceasta. Trecuseră două luni în această situație. Duhovnicului nu i-am spus nimic, căci mă rușinam și spuneam în sinea mea că le va lumina Dumnezeu și își vor reveni. Într-o zi le așteptam, pentru că știam la ce oră mergeau la Vecernie, și m-am ascuns după un copac gros, care era lângă drum. Aveam o rochiță albastră și batic pe cap. De îndată ce au ajuns în dreptul copacului, am ieșit și, așa cum eram, m-am aruncat pe brânci înaintea lor și le-am cuprins picioarele.
– Nu vă las să plecați, dacă nu-mi spuneți cu ce v-am greșit. De ce v-ați depărtat de mine și mă evitați de două luni? Spuneți-mi ce v-am făcut, ca să mă îndrept. Spuneți-mi cu ce v-am mâhnit!
Atunci au început să plângă și ele și, îmbrățișându-mă, mi-au spus:
– Am vrut să te punem la probă, să vedem dacă ai răbdare, dar aceasta ni s-a făcut patimă, o patimă care nici nu se poate spune. Nici nu mai voiam să te vedem, nici chiar să te mai zărim.
– Dar cum v-ați împărtășit?, le-am întrebat.
– Ne împărtășeam și noi așa, din obișnuință.
După aceasta eu nu am mai putut merge la biserică, căci nu aveam alte haine de schimb. Am mers acasă, am spălat rochia, apoi, a doua zi dimineața am călcat-o și, îmbrăcându-mă, am mers la biserică. Cele două fete au mers la Vecernie, dar din pricina mustrărilor de conștiință nu aveau stare. După Vecernie, au mers la duhovnicul nostru și i-au spus tot ce mi-au făcut.
– Aa, ați devenit și duhovnici… Dați și canoane, și epitimii… Și mai veniți să vă împărtășiți cu o astfel de patimă în voi? Trei luni nu vă veți împărtăși și veți face câte două sute de metanii în fiecare zi și patru sute de „Doamne Iisuse” cu cruci. Iar dacă o să mai faceți așa ceva, nu vă veți împărtăși doi ani. Auzi, să tiranizați un om, fără să fi greșit cu nimic! Ați devenit și duhovnici și dați și canoane! Să mergeți repede să-i faceți metanie acasă la ea.
Seara, văd că vin la mine și, căzând la pământ, mi-au cuprins picioarele, cerându-și iertare. Le-am ridicat, le-am îmbrățișat și am plâns toate trei. Apoi mi-au spus:
– Ce înseamnă patima! Nu voiam să te vedem, nici să te zărim, un astfel de diavol ne cuprinsese. Dacă te vedeam, ne venea să vomităm. Și să nu ne dăm seama, ca să mergem la duhovnic să ne ierte! Și cel mai rău a fost că mergeam și ne împărtășeam. O astfel de întunecare ne adusese diavolul!
De aceea vă spun că de multe ori ne întunecă diavolul și spunem că facem ceva bun, că mergem bine, că am aranjat bine lucrurile, că suntem în regulă. Și spunem: „Pe mine nu mă interesează, să vină aceea și să facă metanie”. Și mergem, deschidem gura și ne împărtășim. Este trebuință de multă luare-aminte în privința aceasta; de foarte multă luare-aminte. Să luăm bine aminte să nu se prelungească o stare și să devină patimă în sufletul nostru. Dacă începem o discuție și vedem că am greșit, îndată să spunem: „Iertați!”. Și să avem trezvie. Ați auzit ce spunea Sfântul Nectarie? „Ia aminte întru toate! Cuvântul să iasă cu miere, mână să se atingă ca vata de cea a surorii; să nu vorbești cu asprime, pentru că împiedici Harul lui Dumnezeu”. Asprimea împiedică Harul lui Dumnezeu și acesta nu-l poate umbri pe un om care are tulburare în el. Este tulburat? Cum să vină Harul lui Dumnezeu? Ce este mai bine, să-l iertăm pe fratele nostru și să simțim Harul lui Dumnezeu sau să avem tulburare? Să spunem: „Om este și el. L-a pus ispititorul ca în acel ceas să ne spună două cuvinte. Era nervos, nu și-a dat seama ce s-a întâmplat. Era fără rugăciune, nu avea Rugăciunea în gură. S-a trezit în această stare rea, deoarece se pare că nu făcuse rugăciune de cu seară; cred că rugăciunea de seară a lui nu a fost făcută cum trebuie și de aceea s-a sculat cu o astfel de tulburare”. Așa să cugetăm, ca să-l putem ierta. „Iartă-mă!” să spui și fă un șirag de rugăciuni pentru el. Ia metanierul, dă-te puțin mai în lături și începe: „Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mă și miluiește pe roaba Ta!”. Dacă una scuipă, cealaltă să lingă și să nu existe în sufletele noastre această pată, deoarece suntem surori și trăim în aceeași mănăstire.
Să luăm aminte la subiectul osândirii. Foarte mult să luăm aminte la subiectul osândirii. Atât de înfricoșător este păcatul acesta, încât nu se poate spune! „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”. Păzim acest lucru? Și virtuți să nu avem, dacă vom păzi aceasta, ne va mântui Hristos și ne va duce în Rai.
Să vă mai spun încă ceva, tot din experiență. Odată, pe când eram încă în lume, o soră m-a clevetit. Spre slava lui Hristos vă spun asta. A pus-o ispititorul? A făcut-o din invidie? A făcut-o din pizmă? Nu știu. Oricum, am făcut foarte multă, foarte multă rugăciune pentru ea. Nici pentru tatăl, nici pentru mama mea nu am plâns atâta, cât am plâns pentru această soră. Plângeam cu multă durere și spuneam: „Dumnezeul meu, Tu să mă mântuiești, Tu să mă ajuți; dă-mi putere”. Proorocul David spune: „Izbăvește-mă de clevetirea oamenilor și voi păzi poruncile Tale”[5]. Mult m-a durut pentru ea.
Și am văzut-o în vedenie venind spre mine. Parcă era în realitate. Fața îi era plină de zbârcituri, iar între ele avea broboane mari de transpirație. Fața ei era toată transpirată și neagră din pricina chinuielii și a oboselii. Avea un sac foarte greu în spate. De îndată ce am văzut-o, am vrut să merg s-o ajut, să-i apuc sacul, însă parcă aflase un zid și a așezat pe el sacul. Atunci am întrebat-o:
– Ai obosit?
– Da, am obosit să mai car acest sac, mi-a spus ea.
Era un sac din cei pe care îi aveau mai demult hamalii. După puțin mi-a spus:
– În seara aceasta Împărăteasa dă un ospăț și vrea să mergi.
– Pe mine mă cheamă Împărăteasa?, am întrebat-o.
– Am auzit cum discutau că Împărăteasa dă un ospăț în seara aceasta și trebuie să mergi.
Și deodată a venit un fel de vehicul, care nu semăna nici cu o trăsură, nici cu un automobil, ceva foarte diferit. În el era Maica Stareță Teofana ca un copil mic, ca o copiliță de cincisprezece ani. A venit la mine și mi-a spus:
– Hai, Împărăteasa ne dă un ospăț în seara aceasta!
Eu am făcut semnul Crucii și m-am urcat în acel vehicul, care a început să meargă pe un drum asfaltat foarte frumos. Înaintea noastră am văzut o Biserică, ca Biserica Maicii Domnului de la Tinos. Era o biserică foarte frumoasă; strălucea de frumusețe. Mi-am făcut semnul Crucii când am trecut pe lângă ea. Vizavi, spre răsărit, erau palatele. Poarta palatului era uriașă, așa cum este la clădirile mari. Acolo, în mijlocul palatelor, era Împărăteasa, al cărui cap nu-l puteam vedea din pricina luminii ce iradia din fața ei. I-am văzut sandalele care străluceau. Purta un veșmânt care avea de jur împrejur un galon de două palme. Și tunica ei avea galon de jur împrejur. Înaintea ei se formaseră două rânduri. Un rând de copii mici care purtau pănglicuțe cu fundă la cap, legate așa cum vedem la Îngeri, iar în celălalt rând erau niște femei care semănau cu niște văduve, cu niște monahii care purtau acoperăminte, așa cum purtăm noi. M-am îndreptat spre monahii, dar mi-au spus că încă nu a venit vremea pentru mine, ci când îmi va veni rândul, voi intra și eu. Deodată am auzit cântând: „Ziua Învierii, să ne luminăm popoare…”, iar Împărăteasa a început să spună: „Intrați, Mucenicilor, la masă; intrați, Marilor Mucenici”. Și fiecare lua binecuvântare de la ea și mergea la masă. Înlăuntrul palatului se auzea „Ziua Învierii”. Când m-am apropiat, am apucat mâna Împărătesei. Avea o mână de o finețe nespusă. Ce degete minunate! Amintirea acelei mâini minunate mi-a rămas în suflet. Și mi-a spus, bătându-mă pe spate: „Răbdare, răbdare, răbdare”. Apoi adresându-se unei doamne de onoare, i-a spus: „Luați-o pe Maria și duceți-o în grădina împărătească!”.
M-am oprit pentru o clipă să văd unde cântă „Ziua Învierii” și am văzut că înlăuntrul palatului era întinsă masa cu niște fețe de masă albe foarte frumoase. Ce nu era acolo! M-am oprit să aud, însă doamna care mă ținea de mână mi-a spus: „Acestea sunt pentru Mucenici, pentru cei care au răbdat ispite mari”, dându-mi să înțeleg că este trebuință de răbdare. După aceea m-a dus în grădina împărătească. Acolo am văzut un loc nesfârșit, în care erau crini, iar fiecare crin avea o cruce. Când adia vântul, acei crini se mișcau ca valurile. Un loc nesfârșit, plin de verdeață. O frumusețe și o veselie nespusă! Și aflându-mă în mijlocul acestei desfătări, mi-a fugit mâhnirea din suflet și mi-a venit o bucurie, o veselie de nedescris.
A doua zi dimineața am mers la acea soră care m-a clevetit și am îmbrățișat-o și am sărutat-o. Nu știam ce să-i fac, nu știam cum să-i mulțumesc pentru acele cuvinte mincinoase pe care le spusese. Mi-a rămas în suflet aceasta și de atunci păzesc această poruncă a lui Dumnezeu, ca să nu judec și să nu osândesc. Chiar și fapta și orice aș vedea înaintea mea nu mai judec. Ceea ce am văzut m-a cutremurat și mi-a lăsat o astfel de mângâiere în suflet, încât le-am uitat pe toate cele spuse de acea soră. Mi s-a curățat mintea, mi-a venit o nepătimire, o pace, un lucru ceresc în sufletul meu, încât nu mai știam cum să-i mulțumesc acelei surori care mi-a făcut acest bine. Și spun mereu: „Ce lucru minunat este să rabde cineva!”. De aceea Împărăteasa spunea. „Intrați, Mucenici ai lui Hristos! Intrați Marilor Mucenici ai lui Hristos! Intrați la masă!”. Cum să îndrăznesc eu să mă ating de acea masă? Era Masa pentru Mucenici care se nevoiseră, care răbdaseră chinurile și cărora Dumnezeu le pregătise mărețiile.
Ce nu ne pregătește Dumnezeu, dacă facem răbdare în viață și facem ascultare oarbă față de mai-marii noștri, de Stareț, de Stareță! Rugăciunea pe care o va face Stareța pentru o ispită de-a noastră, plânsul și invocarea lui Dumnezeu pentru o neorânduială, pentru o cădere de-a noastră, pentru o purtare rea, au îndrăznire. Se roagă Stareța – aceasta pe care o aveți – și ce binecuvântare este când voi simțiți acest lucru! Proestosul se poate să facă și greșeli, dar când se roagă pentru fiii săi duhovnicești, Dumnezeu îl umple de Har, iar sufletul ucenicului îl slobozește de ispită și îngăduie să vină și contemplația. Contemplația va veni în om prin mijlocirea Proestosului, nu vine la întâmplare; și prefacerea va veni în suflet și dumnezeiasca fericire și îndumnezeirea. Oricum ar fi proestosul, este proestos. Altfel nu le-ar fi dat Dumnezeu proestoșilor să lege și să dezlege, să se roage, să ierte, să binecuvinteze. Când va veni cineva cu multă pocăință la picioarele proestosului, va îngenunchea și va spune cu multă smerenie și zdrobire de inimă „Te-am mâhnit, te-am amărât, am greșit, am făcut neascultare, am făcut acel lucru, am făcut cutare și cutare”, atunci Harul lui Dumnezeu va umbri sufletul aceluia. Și va vedea însușirile lui Dumnezeu, Îl va vedea pe Dumnezeu lângă el, îl va vedea pe Îngerul păzitor al sufletului său cum îl însoțește, va vedea pe Maica Domnului cum îl păzește, va vedea Acoperământul Maicii Domnului cum îl acoperă, îi va vedea pe Sfinți cum slavoslovesc. Va vedea și cugetarea sa cum se curăță, va pleca acea ceață tulbure din cugetarea sa și va pleca acel întuneric mare, care nu lasă sufletul să scape la proestos, să alerge la el și să se folosească.
Dacă ați ști de ce se lipsește acel suflet care stă departe de proestos! Dacă ați ști de ce se lipsește! Se lipsește de mărețiile lui Dumnezeu. Când nu se apropie de el, când nu-l iubește și ascultă gândul care-i spune: „Nu te duce! Nu spune! Nu ai altă treabă, decât să mergi și să-i spui Stareței? De ce vrei să discuți cu ea? Nu ai altă treabă? Vei avea vreun câștig? Ea face cutare și cutare. Ce vei primi de la ea? Nimic nu vei primi”, atunci sufletul se păgubește. Oricât de păcătos ar fi proestosul, are însă îndrăznire la Dumnezeu. Vă aduceți aminte de cel care desfrâna, care o avea pe desfrânată în chilia sa și cu care păcătuia în fiecare zi, că Dumnezeu i-a trimis un ucenic să se supună lui? Dar de ce l-a trimis? L-a trimis ca să se mântuiască ucenicul, dar și Starețul, pentru că Harul lui Dumnezeu nu-l părăsise. Nu-l părăsise Harul lui Dumnezeu și, pentru ca să-l ajute în ceea ce greșea, a trimis un om ca un Înger, ca să se mântuiască.
Deși nu o putem înțelege, cea mai mare greșeală, cea mai mare cădere aceasta este: să stăm în Mănăstire și să nu avem lacrimi, lacrimile binecuvântate ale Harului, să ne lipsim de lacrimile pocăinței, să ne lipsim de lacrimile măreției dumnezeiești. Pentru că de va veni Harul dumnezeiesc în sufletul omului, îi curg lacrimile fără să vrea și spune: „Ce este aceasta? Ce frumusețe, ce veselie este aceasta! Hristoase al meu, acum merg în Rai să Te văd!”. Vin lacrimi și din pomenirea morții, iar omul simte moartea și se îndreaptă. Și aceasta este harismă, și toate acestea izvorăsc de la proestoși, de la cel pe care tu îl ai ca pe un nimic, de la cel pe care l-ai lepădat cu totul. De acolo vei scoate mărețiile lui Dumnezeu. De vreme ce Dumnezeu binevoiește ca Starețul sau Stareța să ia aceste locuri, înseamnă că aceasta s-a făcut cu rugăciune, s-a făcut cu descoperire, iar nu întâmplător. Așadar, proestosul are harul vredniciei lui, oricât ar păcătui, orice ar face. Dacă ai credință în Starețul tău și îngenunchezi înaintea lui, îndată vine Harul lui Dumnezeu la tine. Pleacă întunecarea și vine Harul dumnezeiesc, lumina, strălucirea, dulceața, vine măreția lui Dumnezeu.
Mâncăm o caramelă, o ciocolată și spunem: „Ce gust plăcut!”. Închipuiește-ți să ai toată ziua gustul Harului dumnezeiesc în gură; să mergi și, deși nu există flori, să simți mireasmă și să spui: „Ce parfumuri au lăsat aici! Ce miresme sunt acestea! Dar unde sunt florile?”. Lipsește credința adevărată; lipsește credința și de aceea suntem lipsiți de mărețiile lui Dumnezeu. Ca la mărturisire v-o spun că vă lipsiți de acestea, pentru că nu aveți credință în proestoși. Nu există această încredere, nu există această dragoste. Discuții, cuvinte peste tot, iar toate acestea se datorează lipsei de Har. Trăim în Mănăstire, ne ostenim, dar fără să ne desfătăm de această măreție. Este un zid înaintea noastră și o pierdem. După ce ne ostenim, după ce le facem pe toate, treburile, rugăciunea, ascultările, în cele din urmă pe toate le pierdem. Pentru că, deși, pentru rugăciunile proestoșilor, vine o rază mică și vrea să intre în sufletul nostru, apucăm noi înainte și o împiedicăm. Dacă veți lua aminte la acest lucru și veți face socoteală în sufletul vostru și veți face o cercetare, veți vedea că am dreptate, pentru că și pe mine mă luminează Dumnezeu și vi le spun.
Dumnezeu ni le dă pe toate cele bune. Maica Domnului este atât de vie, umblă prin curte, merge încolo și-ncoace, încât puțin de am avea ochii sufletului nostru deschiși, am putea-o vedea. Dacă am vedea-o cum umblă, cu ce dragoste ne înconjoară și cum își deschide Acoperământul ei și ne acoperă, nu știu nici eu ce am face atunci. Nu am ști cum să-i mulțumim. Voia noastră ne face să ne lipsim de foarte multe lucruri.
Așadar, la aceasta să luăm aminte foarte mult. Ceva din lăuntru mă îndeamnă, îmi poruncește să vă spun două cuvinte, la care vreau să luați aminte. Să trăim monahicește, să trăim cum se cuvine, să trăim cu frică de Dumnezeu, fără să avem vreo prihană în gândul nostru, să nu judecăm și să nu osândim. Și orice fel de rău ar exista în cugetarea noastră, să-l lepădăm și să mergem înainte ca ostașii; înainte proestoșii și în urmă noi, ca să mergem în Rai. Să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, să-L vedem mai mult pe Dumnezeu, să-L gustăm, să-L avem în inimile noastre, să-L adorăm. Nici pe unul, nici pe altul să nu-l avem în minte, ci numai pe Hristos. Să ne străduim și noi să trăim acest lucru frumos pentru care am început, adică pentru care ne-a învrednicit Dumnezeu să venim la Mănăstirea noastră. Să-L adorăm fără moleșeală, fără lenevie și fără „de ce?”. Cu cât mai mulți pași veți face în Mănăstire, cu atât mai multă strălucire și bucurie veți primi în Cer.
Cu cât va spori cineva, cu atât va iubi Mănăstirea, chiar și cel mai mic colț al ei și cu cât se va îngriji mai mult de toată căsuța Maicii Domnului, cu atât mai mult ea se va bucura. Mult se îngrijește de noi, multă bucurie are Maica Domnului pentru noi, însă noi nu i-o arătăm în faptă. Ar trebui să o iubim mult, să ne agățăm de hainele ei, s-o rugăm și s-o implorăm să nu ne lase. Este prezentă, atât de prezentă, încât nu se poate spune. Umblă și ne tămâiază mereu, ne supraveghează mereu. Eu asta o am mereu în sufletul meu. Merg în fiecare zi la icoana ei, mă închin și spun: „Maica Domnului, tu ești Stareță aici, tu să le chivernisești pe toate maicile și surorile de aici, tu să le ajuți. Dăruiește-le sănătate, dăruiește-le minte curată ca să te primească, să te înțeleagă, să-ți mulțumească, să te cinstească, să-L adore pe Fiul tău, pe care L-ai dăruit lor ca Mire, și să le împodobești cu cea mai frumoasă îmbrăcăminte de aur care există. Toate mărețiile care există, toate bunătățile Raiului, pe toate să le dăruiești lor”. Să mă vedeți ca pe o păcătoasă, pentru asta mă rog, nu pentru altceva. Eu însă vreau să vă văd că zburați ca niște Îngeri cu aripi de aur. Așa cum sunt pictați în Altar, așa doresc să vă văd și pe voi zburând în jurul Tronului lui Dumnezeu. Să lăsăm tot ce ne pricinuiește război. Diavolul ne va război, dar noi să spunem îndată: „Iartă-mă, surioara mea, că te-am amărât. Nu am vrut, m-a pus diavolul. Iartă-mă!”. Veți vedea atunci cum va veni Dumnezeu în sufletul nostru, cum va merge mănăstirea și cum ne va trimite Maica Domnului cele de nevoie. Eu mă rog: „Maica Domnului, nu sunt vrednică să te rog, însă nu vreau ca să le trimit pe surorile mele în dreapta și în stânga să cerșească și să vadă cele urâte ale lumii, în ce hal este lumea. Tu ești purtătoarea de grijă a Mănăstirii, tu vei bate la uși și-i vei lumina pe oameni să ne ajute. Noi te vom cinsti, te vom iubi, ne vom ruga și vom face voia lui Dumnezeu, iar tu te vei îngriji de mănăstire. Tu ești Maica mea. Eu așa am rânduit lucrurile înlăuntrul meu, ca stareță ce sunt. Tu ești Stareța, iar eu sunt un gunoi”. Acestea pe care vi le spun, vi le spun ca sora voastră mai mare. Toate acestea să se împlinească întocmai și să facem voia lui Dumnezeu, iar Mănăstirea noastră va deveni o bucățică de Rai. Și oricine va veni la noi, se va folosi chiar și numai din faptul că ne vor vedea; de îndată ce ne vor vedea, oamenii se vor folosi.
Dacă vom face un șirag de rugăciuni, să le punem deoparte; de facem puțină citire, s-o punem deoparte; de facem puțină rugăciune, s-o punem deoparte; dacă vom sta singure și vom vărsa două lacrimi, să le punem deoparte. Orice facem îndeosebi, toate rămân deoparte, iar când va veni ceasul morții, le vom lua pe toate și vom pleca; și văzându-ne demonii, vor sta departe. Îngerul nostru va merge înainte vesel, alungându-i pe demoni, care ne vor privi de departe și nu vor mai găsi nimic scris împotriva noastră în catastifele lor. Și astfel vom urca fără piedici. Să luăm aminte, să facem voia lui Dumnezeu. Să avem dragoste și armonie. Când o soră va spune ceva alteia, s-o spună cu multă luare-aminte și noblețe. Să nu spună cuvinte aspre celeilalte și astfel s-o amărască, s-o otrăvească și s-o rănească. Nu, ci toate să le facem cu binele. Atunci când o soră vrea să facă ceva, care nu este după cele rânduite de maica responsabilă, să-mi spuneți mie, ca să rezolv eu problema. Voi să nu faceți nimic, nici să discutați, nici să-i spuneți ceva. Dumnezeu ne-a dat gura pentru rugăciune, nu pentru cuvinte, nici pentru discuții. Să pășim cu acrivie în viața noastră monahicească. Multă acrivie, foarte multă acrivie cere Dumnezeu de la noi, monahii. Să ținem acrivia, căci ne va mântui Hristos, vom merge „grămadă” în Rai. Să nu-l amărâm mereu pe celălalt cu purtarea noastră. Să folosim cuvinte frumoase: „Măicuță, vă rog…; surioară, te rog…; Maică Stareță este binecuvântat să fac cutare lucru? Este corect să facem cutare? Nu este binecuvântat; Iertați! Să fie binecuvântat!”. Aceasta este viața duhovnicească. Diavolul va sta departe și când va veni să-și bage coada, noi să alergăm îndată la smerenie: „Iertați!”. Cu cât va asuda cineva mai mult, cu cât se va osteni mai mult, cu atât va primi mai multă răsplată și Dumnezeu îl va îmbrățișa mai mult. Dumnezeu ne va răsplăti potrivit cu ostenelile fiecăruia. Dumnezeu ne arată atâta dragoste, atâta milostivire! Și mă gândesc că în lume unul se roagă, altul are intenție bună, altul se află în necunoștință ,.,și de multe ori nu are om care să-l povățuiască, în timp ce noi, ca monahi, ce binecuvântare avem! Dar mila Ta, cine a cunoscut ce va face…?
[1] Galateni 5, 22-23.
[2] Cf. Numeri 20, 10.
[3] Cf. Numeri 20, 12.
[4] Sfântul Teodor Studitul.
[5] Psalmul 118, 134.
