Dacă monahul nu poate să spună „bine mi-a făcut starețul că m-a ocărât, eu sunt de vină”, cel puțin să spună „mă pune la încercare” și să nu facă pe supăratul și să spună că „nu mă iubește”.
*
Fratele care are frământătură bună, gânduri bune, nu poate să pună gândul cel rău. Gândurile rele vădesc un suflet slab, care are multă împătimire. Este nevoie să-și recunoască căderea, să se pocăiască și într-o săptămână vor pleca toate.
*
Când cineva mă ocărăște, iar eu îi dau o palmă, aceasta este o înfruntare lumească. Altul mai sporit se va stăpâni, ca să nu riposteze. Iar cel desăvârșit, cel nepătimaș, se bucură când este ocărât.
*
Ticăloșia ascunde egoism, pentru că cel ticălos este și nemulțumitor. Ticălosul cârtește, se mânie, este iubitor de sine, are încăpățânare. Cel virtuos de toate se bucură.
*
Cele mai bune le oferim întotdeauna lui Dumnezeu.
*
Monahul primește putere de la Hristos prin rugăciune. Conducătorii însă gândesc lumește și spun: „Cine ne va ajuta? America sau Rusia?”.
*
Hristos nu Se gândește la cel care se gândește la sine.
*
Faptul că cineva își schimbă mereu locul în biserică, vădește că are neliniște lăuntrică.
*
Străpungerea este schimbarea duhovnicească în vremea rugăciunii. Trebuie să trăiești prezența lui Dumnezeu. Atunci ești inundat de recunoștință, pentru că toate le vezi ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu.
*
De multe ori îndreptățirea noastră le strică pe toate și pleacă Harul lui Dumnezeu. Dacă monahul nu se îndreptățește pe sine și se smerește, atunci Harul lui Dumnezeu vine din nou.
*
Odată spuneam ceva cuiva, și asta destulă vreme, iar acela mi-a spus: „da, dar…”. Ei, acel dar le-a răsturnat pe toate. Acest dar (îndreptățirea de sine) nu are deloc sare (har, gust bun). Le strică pe toate.
*
Ca să-l vezi pe celălalt ca pe un înger, trebuie să devii și tu înger.
*
Cel care greșește, dar primește observația, primește folos și se îndreaptă. Însă atunci când se îndreptățește pe sine, cade în înșelare.
*
Să luați aminte cum vă comportați față de oamenii din lume, deoarece astăzi unii pe toate le interpretează greșit. Mi-au adus o lanternă cu dinam care se încarcă singură. O țineam sub pernă. Cineva care a văzut-o, a spus: „Părintele Paisie are armă”.
*
Când omul ajunge în stare să se bucure că moare, iubirea de sine a murit.
*
Nevoința duhovnicească nu cere multe. O fire neputincioasă, care nu poate face multă nevoință, poate însă să se smerească, să arate dragoste, să ia asupra sa greșeala celuilalt. Dacă are o boală și o primește cu mulțumire, primește mult folos și se smerește datorită bolii. Toți au circumstanțe atenuante, în afară de diavolul, fiindcă toți primim înrâurirea lui. Oamenii duhovnicești ridică greutatea celuilalt. Aceasta este cea mai mare dragoste, iar nu faptul de a-l ajuta la slujirea sa. Să ridici ceea ce este mai greu. Este desigur dragoste, dar se poate să te fure mândria.
*
Nepăsare[1] înseamnă că lipsește mierea. Înseamnă că monahul nu s-a îndulcit de cele duhovnicești. Când sufletul nu are dispoziție pentru rugăciune, este trebuință de silire de sine. Și astfel, încet-încet, vine pofta și sufletul se îndulcește. Precum un bolnav care mănâncă supe, dulciuri și toate i se par fără gust, dar se silește pe sine și le mănâncă cu forța. Atunci prinde putere și starea sănătății lui se îmbunătățește, se deschide pofta de mâncare și simte gustul mâncării.
*
Atunci când cineva postește cu smerenie, i se justifică ajutorul dumnezeiesc. Dacă însă va spune: Prorocul Moise a postit 40 de zile. Acel Sfânt a făcut acea nevoinţă, o voi face și eu, atunci nu face nimic. Fiindcă se îndepărtează Harul dumnezeiesc și tot ce face, o face omul, care se mișcă cu egoism. Nevoința trupească ajută atunci când se face cu mărime de suflet.
*
Când citiți, să citiți puțin și să aplicați în viața voastră. Nu să citim, să citim, precum copilul care suge suzeta în loc de sânul mamei. Să nu citim pentru că aceasta ne aduce o mulțumire în plus. Unii mireni citesc cărți duhovnicești cu orele, fiindcă simt o plăcere, mai cred pe deasupra că au și o stare duhovnicească înaltă, că sunt buni. Învață multe, le spun și altora pentru a ieși în evidență și cred că sunt cineva. Dacă însă merg la mănăstire, nu pot să stea, ci pleacă. În lume credeau că erau mai buni, deoarece citeau fără să le pună în practică, mai auzeau și laude pe deasupra. Aici însă sunt ultimii, nimeni nu-i laudă. Occidentalii au acest duh. Citesc, citesc, și fiecare are părerea lui proprie. Toți sunt ca niște teologi instruiți și se străduiesc să le tâlcuiască pe toate.
*
Chinovia ajută mult să ne vedem pe noi înșine. Fiecare frate este o oglindă pentru noi. Vezi virtuțile lui (Dumnezeu a dat la toți copiii Săi și câte o virtute, pe toți i-a îmbrăcat cu câte o virtute) și te străduiești să-l urmezi. Vezi și neajunsurile lui, te uiți apoi la tine și vezi că același neajuns îl ai și tu, și încă într-o măsură mai mare. Astfel, te smerești și primești folos.
[1] Joc de cuvinte. În limba greacă nepăsare=αμελεια (amelia), miere=μελι (meli).
Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016.
