Mai demult în Chinovii exista multă râvnă pentru nevoință, evlavie, înfrățire. Când venea cineva ca frate începător, părinții îndată se străduiau să-l odihnească, mișcați fiind de căldura inimii lor, și umpleau chilia lui; unul îi aducea o brichetă, altul un ceas, altul un scăunel, altul o lampă etc., lucruri pe care le păstrau de la bătrâneii care mureau. Domnea pe atunci dorința de a-l odihni pe fratele.
Simțeau evlavie și respect pentru nevoitorii care iubeau biserica și nu pentru leneși sau pentru cei iubitori de răspândire. Mâncau o dată la douăzeci și patru de ore o supă, ce avea mai multă zeamă. Foc în chilie nu aprindeau. Exista o libertate ce izvora din ascultarea lăuntrică. Și într-un astfel de mediu și atmosferă duhovnicească se integra noul monah. Acesta, care era un boboc, găsea climatul duhovnicesc pentru a înflori și a rodi; nu era precum astăzi, când în multe mănăstiri există un duh milităresc și o ascultare bolnăvicioasă, motiv pentru care bobocul este lovit mereu de ploi și înghețuri și nu poate rodi. Pe atunci existau stareți evlavioși care dădeau pilda cea bună.
*
Astăzi (1976) din nefericire pentru mulți (athoniți) toată duhovnicia se reduce la câți părinți are mănăstirea și cât de des se împărtășesc.
*
Femeile sunt neputincioase. Mănăstirile de femei au nevoie de umbra unui bărbat, de un duhovnic.
*
Cel care vorbește sau scrie despre Sfinții Părinți și nu s-a curățit de patimi, seamănă cu o tinichea care are în ea miere, dar miroase a motorină.
*
Omul pricopsit, oriunde s-ar afla, fie în căsnicie, fie în monahism, va fi încununat de reușită, chiar dacă apucă pe un drum greșit, din pricina diagnosticului greșit al duhovnicului său.
*
Dumnezeu nu îngăduie începătorului, copilului mic și celui foarte sensibil, să-și vadă bine sinea lor, căci altfel ar cădea în deznădejde.
*
Mai demult creștinii aveau multă evlavie pentru anafură, mai multă decât o au mulți monahi astăzi pentru dumnezeiasca Împărtășanie.
*
Atunci când în rugăciunea noastră nu simțim mângâiere și bucurie, precum copilul cel mic când merge la sânul mamei lui, atunci fie am rănit pe cineva cu purtarea noastră și cu asprimea, fie există mândrie.
*
Mult îl ajută pe monah pustia, deoarece evită astfel răspândirea. Viața în pustie este simplă și atunci monahul poate să se dăruiască cu totul nevoințelor duhovnicești.
*
Omul care are smerenie, chiar dacă se va abate cândva, Harul lui Dumnezeu îl acoperă, pe când cel mândru este ca o mașină cu direcția stricată care mereu se abate de la cale sau ca un ferăstrău ascuțit numai pe o parte.
*
Când se îndulcește cineva de rugăciune, nu mai vrea să iasă din chilia sa. Atunci rugăciunea nu obosește, ci odihnește. Când noi nu vrem să ieșim din chilia noastră, însă din dragoste ieșim și ne jertfim liniștea de dragul unui frate, atunci Dumnezeu, văzând dragostea noastră, completează.
*
Despre drumurile din Sfântul Munte, Sfântul Nil a profețit că va veni timpul când Muntele se va încinge cu o pânză (drumuri) și că Sfântul Munte va rămâne de la Sfântul Pavel încolo. (Adică până la Vigla, fiindcă numai această regiune a rămas fără drumuri).
*
Să ne purtăm cu simplitate față de ceilalți și să primim observațiile simplu. Dacă cineva se mișcă cu simplitate și cu gânduri bune, se bucură când este ocărât.
*
Să ai întotdeauna o carte deschisă pe masă, ca să nu găsească diavolul prilej să aducă gânduri.
*
În călugărie lucrul bun este că se curăță gândurile, fiindcă acolo auzi și vezi lucruri bune.
Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016.
