Cuvinte și istorisiri ale Starețului Paisie (V)

De vreme ce Părinții aveau atâta evlavie față de Agheasma Mare, cu cât mai mult față de Sfânta Împărtășanie. Posteau trei zile fără untdelemn miercuri, joi și vineri și apoi se împărtășeau.

*

Dacă vrei să te bucuri în toată viața ta, să devii călugăr.

*

Oamenii păcătoși în cealaltă viață vor suferi din pricina dorințelor lor.

*

Ceea ce este pentru un motor benzina, la fel este inima pentru viața duhovnicească. Tot ceea ce face omul cu inima sa, nu-l obosește. De aceea celor care mă întreabă ce să studieze, le spun să studieze ceea ce le place. Mai ales unele profesii, precum cea de medic, de învățător, trebuie să le iubească mult, ca să le aleagă. Și în viața duhovnicească, la rugăciune trebuie să participe inima.

*

Viața duhovnicească are nevoie de multă lepădare de sine și mărime de suflet.

*

Când cineva are moralul căzut, trebuie să-i dăm curaj și să i-l ridicăm. Însă atunci când este la înălțime și are egoism, trebuie să-l smerim.

*

Când aprindem o lumânare pentru sufletul unui adormit, acela se folosește mult.

*

De multe ori noi monahii devenim aspri prin faptul că nu trăim, deoarece nu vedem durerea celorlalți, pe când mirenii sunt sensibili la durerea celorlalți, pentru că trăiesc lângă oameni îndurerați. De aceea trebuie să facem din durerea celorlalți durerea noastră și să ne rugăm pentru ei.

*

Există oameni care sunt legați de persoanele din familie și vor să devină călugări. Sunt împărțiți. Cântarul dragostei lor atârnă când într-o parte, când în alta. Aceștia, dacă reușesc să se desprindă de dragostea lor trupească, sporesc mult, pentru că au dragoste înlăuntrul lor.

*

Atunci când în rugăciune nu simțim mângâiere, înseamnă că ceva se întâmplă; va trebui să ne pocăim și să ne îndreptăm. Nu este așa cum spun unii că din invidia diavolului se petrece, ci este ca și cum ne-ar spune Dumnezeu „nu te înțeleg, așa cum îmi vorbești”. Rugăciunea, precum Sfânta Împărtășanie, este o hrană tainică. De aceea este nevoie de pregătire, de o conștiință curată.

*

A venit cineva și mi-a spus că a citit unele cărți despre Rugăciunea lui Iisus și apoi s-a silit pe sine să le pună în aplicare. Dar rezultatul a fost că îl durea inima. „Dacă nu ai material pentru smerenie (adică păcate), i-am spus, atunci smerește-te! Astfel vei simți mila lui Dumnezeu ca pe o necesitate, iar Rugăciunea lui Iisus va curge de la sine, fără silire”.

*

De multe ori curăția (trupească, adică lipsa păcatelor trupești) este masca tuturor patimilor.

*

Nu mă înspăimântă faptul că cineva are multe patimi, ci atunci când nu intră înlăuntrul lui neliniștea cea bună, ca să înceapă nevoința și să ia aminte să se îndrepte. Din clipa în care cineva se va cunoaște pe sine și își va vedea patimile sale, s-a terminat. Se obișnuiește cineva cu un mod de viață și acela i se face a doua fire. Apoi îi vine greu să se schimbe. Se poate ca unul să îmbătrânească lângă un om sfânt și să nu se îndrepte.

*

Dumnezeu vrea să-L rugăm, pentru a interveni, deoarece respectă libertatea voinței noastre.

*

Omul sporit duhovnicește înțelege stările celorlalți. Cum ar fi de pildă atunci când vor să-l exploateze, să-l fure. El însă pune gândul cel bun, că celălalt are nevoie, și astfel nu se îndreptățește pe sine. Sfântul are o intuiție care îl ajută să înțeleagă stările celorlalți.

*

Dacă nu există pocăință sinceră și smerenie, pentru ca omul să simtă mila lui Dumnezeu ca pe o necesitate, doar nevoințele exterioare și silirea de sine (fără discernământ) duc la înșelare.

*

Mintea noastră, pe cât se poate, să se afle mereu lângă Dumnezeu și să cugete mereu cele bune.

*

Când semănăm un pumn de grâu, vom culege, să spunem, zece kilograme. Tot astfel și atunci când semănăm spini, vom culege spini. Tot cel care săvârșește fapte bune, acelea vor naște și alte fapte bune, iar cel care face păcate, acelea vor naște și alte păcate.

*

Trupul îmbătrânește, dar inima (adică dorințele bune sau rele) nu îmbătrânește.

*

De obicei, când cineva este la începutul călugăriei, mintea lui merge la lucruri lumești, la lucruri hulitoare și rușinoase. Când (monahul) înaintează în viața duhovnicească, mintea lui merge la lucruri indiferente, nici la cele bune, care folosesc, nici la cele păcătoase. Apoi însă, când sporește și mai mult, mintea lui se ocupă în vremea rugăciunii cu discuții duhovnicești și crede că este un lucru bun, în timp ce aceasta se face ca să-i răpească mintea de la rugăciune. Este ca și cum cineva ar merge să se împărtășească și apucă procovățul, dar chiar atunci vine cineva și-l întreabă ceva. Spunea și bătrânul Petru că intră ispititorul la mijloc și se face discuție duhovnicească.

*

În pustie omul se simte mic, iar atunci când întâlnește un alt om, îi arată dragoste, chiar dacă este necunoscut.

*

Mândria este în esență lipsa dragostei, iubire de sine.

Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016.

Total
0
Shares
Previous Post

Moartea spune mult despre om

Next Post

După potop

Related Posts