După potop

(Facerea 9, 20-29, 11, 1-9)

Am cercetat destul de amănunțit istoria lui Noe și a potopului. Istoria lui Noe însă nu se termină aici. Facerea ne povestește încă un episod din viața sa de după potop, o întâmplare care nu-i face deloc cinste, pentru că este vorba despre o cădere de-a sa. Scriptura însă nu trece sub tăcere neputințele și căderile persoanelor despre care vorbește, chiar și ale drepților, pentru că și din acestea avem multe de învățat. Care este așadar această întâmplare?

Noe, care și înainte cultivase pământul, după potop a început iarăși să-l cultive. De altfel acest lucru era necesar pentru asigurarea hranei pentru el și familia sa. Printre altele a cultivat și vie. Din roada ei a făcut vin, a băut și s-a îmbătat. Și în beția sa și-a pierdut stăpânirea de sine și a făcut ceva foarte înjositor pentru el. „S-a dezvelit în cortul său”[1]. În casa lui și-a scos toate hainele și a rămas cu desăvârșire gol. Această faptă necuviincioasă a lui Noe ne arată foarte limpede cât de ridicol îl face beția pe om. Îl duce la cuvinte și fapte care îl înjosesc și îl fac vrednic de râs, pentru care el însuși simte mai apoi rușine și vinovăție. Însă dacă Noe în beția lui s-a dezgolit în casa sa, ce vom spune despre cei care astăzi se dezgolesc, fără să fie beți și nu în casele lor, ci în locuri publice pline de oameni? Și dacă Noe a avut oarecum circumstanțe atenuante, fiindcă probabil nu știa că vinul îmbată și pentru că a făcut ceea ce a făcut în beția sa, ce circumstanță atenuantă pot avea cei care, cunoscând bine urmările foarte rele ale beției, se dedau foarte des la aceasta și încă mai mult cei care, fără să fie beți, săvârșesc fapte care îi compromit și îi fac de râs înaintea celorlalți oameni?

Însă și la modul general căderea lui Noe ne arată neputința omului de a izbuti ceva bun de unul singur. Cu propriile sale puteri omul poate săvârși numai greșeli și păcate. Vedem aceasta din primii pași ai protopărinților în Rai. De îndată ce au fost lăsați cu propriile lor puteri, au căzut. Același lucru s-a întâmplat mai târziu și cu Cain și seminția lui, dar și cu urmașii lui Set, când s-au îndepărtat de legea lui Dumnezeu. Și poporul ales al lui Dumnezeu, Israil, de multe ori a dat greș în strădaniile sale și a căzut. Chiar și astăzi, după întruparea Domnului, în vremea Harului, omul nu poate face nimic bun cu propriile sale puteri și se adeverește în fiecare zi cuvântul Domnului: „Fără Mine nu puteţi face nimic”[2]. Numai aproape de Dumnezeu, întărit de Harul Său, omul poate să spună: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte”[3].

În ciuda acestei căderi, Noe „a aflat har” înaintea lui Dumnezeu, pentru că El nu-l judecă pe om după o faptă izolată a sa, ci după întreaga sa purtare și mai ales după pocăința sa. Iar Noe în mod sigur s-a întristat și s-a pocăit pentru greșeala sa.

Continuarea acestei întâmplări este foarte interesantă. Unul dintre cei trei fii ai lui Noe, Ham, a văzut ceea ce a făcut tatăl său. L-a văzut beat și gol și a alergat îndată să le spună fraților săi, făcând astfel cunoscută greșeala tatălui său și astfel defăimându-l. Ei însă s-au purtat foarte diferit. Au alergat și au luat o cămașă, au aruncat-o pe umerii lor și mergând cu spatele s-au apropiat de tatăl lor și l-au acoperit, fără să vadă deloc goliciunea lui. Set și Iafet sunt de aceeași fire și obârșie cu Ham, însă nu și de aceeași dispoziție sufletească. Acela a arătat lipsă de respect față de tatăl său, însă ei au dat dovadă de respect. Nu au râs de greșeala tatălui lor și nu l-au luat în batjocură, ci l-au acoperit și păzit de o și mai mare înjosire. Prin pilda lor ne învață cum trebuie să înfruntăm neputințele și greșelile semenilor noștri. Nu să le facem cunoscute și să provocăm astfel impresii neplăcute și interpretări nefavorabile la adresa lor, ci, atât cât depinde de noi, să le acoperim, ajutându-i, dacă este cu putință, să înțeleagă și ei înșiși greșelile și să se îndrepte. De altfel aceasta cere dragostea către aproapele, care „Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”[4].

În scurt timp Noe s-a trezit din beție și i s-a spus ce a făcut Ham și cum s-au comportat Sem și Iafet. Atunci a spus cuvinte grele despre Ham și urmașii săi și cuvinte de laudă pentru ceilalți doi și urmașii lor. Îl blestemă pe Ham și îi binecuvântează pe Sem și Iafet.

Despre Ham spune: „Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la fraţii săi”[5]. Canaan era fiul lui Ham. Oricât de ciudat ar părea, nu este o nedreptate, fiindcă Noe vorbea în acel ceas cu dumnezeiască insuflare și cuvintele sale erau profetice. A văzut mai înainte ce aveau să facă Canaan și urmașii lui, că vor fi vrednici de blestemul lui Dumnezeu și că o să fie robi ai urmașilor celorlalți fii ai lui Noe. Și, într-adevăr, după opt sute de ani, israeliții, care erau urmașii lui Sem, popor nou și destul de mic, au venit din Egipt și i-au stăpânit pe canaanei, care erau mai puternici și mai pricepuți în război.

Să ascultăm însă și cuvintele lui Noe despre Sem: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem; iar Canaan să-i fie rob!”[6]. Și aici, la prima vedere pare că Noe nu-l binecuvântează pe Sem, ci pe Dumnezeu. Cât de mare cinste însă este pentru Sem să fie numit Dumnezeu, „Dumnezeul lui Sem”, așa cum mai târziu Dumnezeu va fi numit al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov! Cei care au această cinste sunt în mod sigur vrednici de binecuvântarea lui Dumnezeu. Spune aceasta foarte frumos psalmistul: „Fericit este poporul acela care are pe Domnul ca Dumnezeu al său”[7] și „Fericit cel ce are ajutor pe Dumnezeul lui Iacob, nădejdea lui, în Domnul Dumnezeul lui”[8]. Binecuvântarea lui Sem are însă și pentru un alt motiv mare însemnătate. Din Sem se trage Avraam, strămoșul evreilor, iar din poporul evreiesc se trage Hristos ca om. Așadar Sem a devenit purtătorul făgăduințelor lui Dumnezeu pentru venirea lui Mesia, izbăvitorul omenirii.

În cele din urmă, despre Iafet Noe spune: „Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să se sălăşluiască acesta în corturile lui Sem, iar Canaan să-i fie slugă”[9]. Această binecuvântare este mai mare decât cea a lui Sem. Este și aceasta profetică și s-a împlinit după multe veacuri. Într-adevăr, urmașii lui Iafet s-au înmulțit foarte mult și s-au răspândit în multe locuri, în Europa, în America și într-o parte din Asia. Mai târziu, odată cu cuceririle lui Alexandru cel mare și ale romanilor, a fost supusă lor și Iudeea, și astfel s-au sălășluit cu adevărat în locașurile lui Sim. Pe lângă aceasta, când s-au întors la Hristos, au devenit „Biserica din neamuri”, noul Israil, care a luat locul celui vechi și s-a făcut moștenitor al făgăduințelor lui Dumnezeu.

La sfârșit Scriptura ne spune că după potop Noe a mai trăit trei sute cincizeci de ani iar în total nouă sute cincizeci. Așadar este al doilea în privința longevității dintre oamenii dinainte de potop. Dumnezeu i-a dat atât de mulți ani pe de o parte pentru a răsplăti evlavia lui, iar pe de alta ca să fie propovăduitor al dreptății vreme de mulți ani într-o lume care avea nevoie de conducător și povățuitor. După ce și-a împlinit misiunea, Dumnezeu la luat din această viață, ca să cunoască o altă lume, mult mai înaltă decât cele două lumi pe care le cunoscuse aici pe pământ.

Din cei trei fii ai lui Noe, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, au ieșit mulțime de urmași. Primul loc unde s-au așezat trebuie să fi fost muntele Ararat, unde se oprise corabia. În scurt timp însă au căutat un loc mai bun pentru locuit, mai neted și mai roditor, dar și mai spațios, unde să se așeze și să ducă o viață mai ușoară. Astfel au găsit câmpia Senaar, adică Mesopotamia de astăzi, care se află între râurile Tigru și Eufrat. Așadar acolo s-au așezat și au trăit vreme de mulți ani, poate câteva veacuri. În tot acest timp au avut o minunată unire între ei. Vorbeau aceeași limbă și astfel puteau cu ușurință să se înțeleagă și să lucreze împreună. Din nefericire această unire, care era un mare dar al lui Dumnezeu, nu au folosit-o spre bine, ci spre rău și din această pricină Dumnezeu a stricat-o. Să urmărim pe scurt această istorie, cea a turnului Babel.

Urmașii lui Noe se înmulțeau mereu. A venit astfel vremea când nici Mesopotamia cea roditoare nu-i mai încăpea. Despărțirea și împrăștierea în alte locuri era inevitabilă. Însă, cu toate acestea, ar fi putut, deși locuiau în locuri diferite, să păstreze unirea și împreună lucrarea. Limba comună i-ar fi ajutat mult la aceasta. Acei oameni însă au gândit și au lucrat în chip egoist. Au spus între ei: „Haidem să ne facem o cetate şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!”[10]. Desigur, a zidi cetate și turn nu era un lucru rău; rea era dispoziția luciferică cu care au început acea lucrare. În cuvintele lor vedem slavă deșartă (veniți să facem cetate și turn pentru noi înșine), obrăznicie neînfrânată și lipsă de evlavie față de Dumnezeu (să zidim turn al cărui vârf să ajungă la cer), dorința de a-și face faimă (să lăsăm nume, să ne facem faimă). Această dispoziție însă i-a făcut potrivnici ai lui Dumnezeu, i-a dus la apostazie. Așadar putem spune cu încredințare că acea hotărâre și acea faptă a lor a fost începutul îndepărtării lor de Dumnezeul cel adevărat și al căderii oamenilor în înșelarea politeismului și idolatriei.

Își pun hotărârea îndată în lucrare și se îndeamnă cu sârguință unul pe altul: „Haidem să facem cărămizi şi să le ardem cu foc!”[11]. Și își încep cu hotărâre lucrarea. Încep să zidească cu cărămizi, pentru că pietrele sunt rare în acea regiune, și cu smoală în loc de lut. Se mobilizează și lucrează ca un singur om, pentru că are mare putere îndemnul unui om către altul. Ar fi foarte frumos dacă ne-am îndemna unul pe altul spre bine, spre virtute, spre dragoste și unire, spre sporire și bunăstare duhovnicească. Din nefericire însă foarte adesea folosim îndemnul spre rău. Prin cuvintele noastre și prin exemplul nostru ne îndemnăm unul pe altul spre păcat, spre apostazie și stricăciune. Tocmai aceasta au făcut și urmașii lui Noe și pentru aceasta Dumnezeu a hotărât să-i lipsească de darul unității, pe care nu l-au folosit corect. Desigur, nu a făcut aceasta ca să se răzbune pe ei, ci pentru a-i disciplina și a-i înfrâna de la fapte mai rele și mai nesăbuite. Aceasta se vede din cuvintele pe care Scriptura le pune în gura lui Dumnezeu: „Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă”[12]. Acești oameni sunt hotărâți și orice își pun în minte vor face. Trebuie așadar să se pună capăt trufiei lor și faptei celei rele.

Și Dumnezeu continuă: „Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul”[13]. Aici Dumnezeu Tatăl se adresează Fiului și Sfântului Duh. Așadar întreaga Sfântă Treime hotărăște pedepsirea egoismului și slavei deșarte a oamenilor, pentru că între persoanele Sfintei Treimi există o desăvârșită și nedespărțită unitate și împreună lucrare, care este folosită totdeauna spre bine. Această unire și armonie trebuie să o avem ca pildă, iar nu unirea urmașilor lui Noe și a celor asemănători lor din fiecare epocă.

Rezultatul intervenției lui Dumnezeu a fost imediat. Oamenii au uitat limba pe care o vorbiseră până atunci și au început să vorbească limbi noi. Probabil că numărul acestor limbi era același cu numărul de seminții care se formaseră. Astfel, membrii aceleiași seminții se puteau înțelege între ei, însă acest lucru nu era cu putință între diferite seminții. Așa au fost siliți să oprească lucrarea zidirii cetății și a turnului și s-au răspândit în diferite regiuni ale pământului, fără a izbuti să-și împlinească planurile lor ambițioase. Au pătimit aceasta pentru planurile lor erau întemeiate pe propriile dorințe și puteri, nesocotind și disprețuind voia lui Dumnezeu. Nu au luat în seamă atotputernicia lui Dumnezeu, Care cu singură voia Sa răstoarnă planurile oamenilor. Și, așa cum spune David, „Domnul risipeşte sfaturile neamurilor, leapădă gândurile popoarelor şi defaimă sfaturile căpeteniilor”[14]. Prin urmare să ne îngrijim ca ceea ce plănuim și hotărâm să nu fie potrivnic voii lui Dumnezeu. Să ne sprijinim străduințele pe ajutorul lui Dumnezeu, astfel încât să nu-L avem potrivnic, ci aliat al nostru. Numai atunci faptele noastre vor avea rezultat bun și ostenelile noastre vor da roade.

Nume mare voiau să-și lase acei oameni egoiști și și-au lăsat cu adevărat nume, însă nu bun și vrednic de cinste. Cetatea pe care au zidit-o s-a numit Babel, care înseamnă confuzie, ca să aducă aminte de modul în care Dumnezeu a zădărnicit planurile lor egoiste și trufașe. Așadar pentru cel ce vrea să-și lase nume bun, există un singur mod sigur pe care poate să-l folosească: să trăiască și să lucreze potrivit legii lui Dumnezeu. Atunci va dobândi nume de om credincios, evlavios, virtuos și acesta este numele despre care spune Scriptura: „Un nume bun este mai de preţ decât bogăţia”[15].

Mare nenorocire a fost pentru omenire acea despărțire. Neputința oamenilor de a se înțelege între ei s-a făcut început și pricină a certurilor, ciocnirilor și războaielor sângeroase. Consecințele le încearcă omenirea până astăzi și, cu toate străduințele care se fac, nu izbutește să le biruie. Însă această nenorocire a fost îndreptată de Dumnezeu prin întemeierea Bisericii Sale în ziua Cincizecimii. Atunci Duhul Sfânt le-a dat Apostolilor harisma vorbirii în limbi, ca să se poată înțelege cu cei ce vorbeau alte limbi, care se aflau în Ierusalim și să le transmită vestea mântuirii. Și aceasta a fost o chemare către toate neamurile să intre în Biserica Sa, ca să redobândească unitatea pierdută. Pentru aceasta, la praznicul Cincizecimii cântăm: „Când Cel Preaînalt, pogorându-Se, a amestecat limbile, a despărțit neamurile; iar când a împărțit limbile cele de foc, la o unire pe toți a chemat; și cu un glas slăvim pe Duhul cel Preasfânt”[16]. Să slăvim și noi pe Duhul cel Preasfânt, Care dărâmă îngrăditurile pe care le-a ridicat nebunia oamenilor și să trăim astfel încât să fim biserici și lăcașuri ale Sfântului Duh, ca să gustăm bucuria unității duhovnicești pe care El o dăruiește.

[1] Facerea 9, 21.

[2] Ioan 15, 5.

[3] Filipeni 4, 13.

[4] 1Corinteni 13, 7.

[5] Facerea 9, 25.

[6] Facerea 9, 26.

[7] Psalm 143, 15.

[8] Psalm 145, 5.

[9] Facerea 9, 27.

[10] Facerea 11, 4.

[11] Facerea 11, 3.

[12] Facerea 11, 6.

[13] Facerea 11, 7.

[14] Psalm 32, 10.

[15] Pilde 22, 1.

[16] Condacul praznicului Cincizecimii.