Noiembrie 1981
Trebuie să ne luptăm corp la corp, pentru că diavolului nu-i place rugăciunea și vrea să-l depărteze pe om de Dumnezeu și răstoarnă lumea pe dos acolo unde vede rugăciune. De aceea aduce nepăsarea, somnul, moleșeala. Somnul pe care ni-l aduce în biserică este cel mai mare păcat, este considerat desfrânare. Și spune diavolul: „Tu rostești Rugăciunea? Îl vrei pe Dumnezeu? O să-ți aduc o mie de gânduri, ca să nu te poți ruga”. Însă Dumnezeu ne păzește și Îngerul nostru se bucură. De aceea, atunci când unii oameni se roagă, simt o bună mireasmă. Aceasta pentru că Îngerul este aproape de ei. Însă atunci când noi nu-i dăm importanță și ne trece vremea în nesimțire, pentru ce să ne mai păzească? Când simțim că Îngerul păzitor ne păzește și ne acoperă toată ziua, vom avea multă rugăciune și respect. Ce mare lucru este să luăm aminte la păzitorul sufletului nostru! Ne va păzi de gânduri viclene și hulitoare. Când rostim mereu Rugăciunea, Îngerul se bucură și ne tămâiază.
Sfinții au grijă de noi, suferă, pătimesc împreună cu noi, aleargă mereu, cu toate că ochii noștri sunt închiși și nu văd. La tribunale punem avocați, alergăm să punem mijlocitori, cu toate că orice ni se întâmplă este vremelnic. Noi ne ostenim pentru vreun Sfânt, astfel încât să-l punem mijlocitor pentru noi în ziua Judecății? De aceea trebuie să spunem cu multă evlavie: „Sfinților Îngeri și toți Sfinții, rugați-vă pentru noi!” și să ne închinăm la icoane. Sfinții Îngeri își acoperă fețele din pricina strălucirii Dumnezeirii, nu pot privi mărețiile lui Dumnezeu. Iar mintea noastră, vagaboanda, toată ziua umblă la toate patimile și nu lasă nimic în care să nu se bage. De aceea să ne rugăm stăruitor Sfinților. Trebuie să avem frică dumnezeiască. Dumnezeu vrea evlavie. Avem de-a face cu diavolul, care urlă, care caută în fiecare clipă să ne dea pierzării. Strălucirea feței lui Dumnezeu se răspândește în tot Raiul.
Să ne gândim câte cuvinte am spus astăzi. Vorbăria deșartă, văicăreala, cuvintele, discuțiile, pe toate ni le măsurăm atunci când vânăm Numele lui Dumnezeu. Când stăruim în Rugăciune, ne păzește Harul lui Dumnezeu; vine ca roua care însuflețește iarba. Așa vine și la rădăcinile inimii noastre și ne însuflețește. Noi să folosim limba la doxologia lui Dumnezeu, iar Rugăciunea să iasă cu vioiciune, cu credință, cu dragoste de Dumnezeu, iar nu cu moleșeală și superficial. Când omul rostește Rugăciunea cu atenție, simte focul Dumnezeirii și o dulceață. Simte Harul Preasfântului Duh, ca o pânză de păianjen.
Dumnezeu! Ce ne-a pregătit! Să ne gândim la frumusețile Raiului și cât de mult trebuie să-I fim recunoscători și să-L iubim. Dar mintea noastră este preocupată de cele pământești, de râsete, de discuții. Când mintea omului este Cer, nu-l interesează nimic. Atunci spune: „Cine-mi va da aripi ca de porumbel…” sau: „Cine-mi va da mie vreme să-I slujesc lui Hristos?” Și pe cele de aici și pe cele din Rai, pe toate aur le vede. Însă trebuie silire și puțină osteneală ca să aflăm acest Mărgăritar, care este în întregime dulceață, lumină, foc, răcoare. Fericit este cel care se silește să afle această măreție. Fie ca Dumnezeu să ne dea răbdare și silire de sine ca să ajungem la această măreție. Să vânăm rugăciunea. Și ea se va face comoară de mare preț în sufletul nostru. Vom avea trăiri cerești, vom vedea Raiul peste tot. Ne vor ocărî și nu vom vorbi. Fie ca Dumnezeu să ne învrednicească ca ceasul morții să ne găsească în această stare. Să-i implorăm pe Îngerii noștri, pe Sfinții noștri și pe Maica Domnului nostru. Cel care nu se nevoiește în rugăciune, nu-L are pe Dumnezeu înlăuntrul său și este nestatornic. Pe toate să le facem cu frica lui Dumnezeu și cu multă dragoste.
Decembrie 1981
Vă voi povesti despre un bătrân care avea un corb în chilia sa. Bătrânul rostea mereu Rugăciunea, iar corbul auzind toată ziua: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, i s-a făcut obicei și spunea și el. Într-o zi a rămas fereastra deschisă și corbul a zburat afară. Zbura, iar bătrânul îl auzea cum rostea Rugăciunea. La un moment dat s-a năpustit asupra lui un șoim, dar auzind de la corb: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, s-a depărtat. Pasărea nu avea nici o simțire a Harului lui Dumnezeu înlăuntrul ei, dar fiindcă rostea Numele lui Dumnezeu, șoimul s-a temut să se apropie ca s-o mănânce. Cu atât mai mult pe noi ne va apăra și ne va sfinți Harul lui Dumnezeu, când rostim Rugăciunea. Pentru că noi avem Harul Sfântului Duh înlăuntrul nostru și poate lucra. Și chiar dacă nu înțelegem, el își face treaba sa. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Noi să rostim Rugăciunea și Dumnezeu cândva ne va umbri. Dumnezeu este răsplătitor, nu se poate să ne lase așa. Ci va veni și blândețe și smerenie și dumnezeiască mângâiere de la Dumnezeu, precum și dumnezeiasca fericire și-l vor ajuta pe om. Și orice ar avea, fie ispite, fie epuizat de va fi, oricum ar fi, este cu neputință ca Harul lui Dumnezeu să nu-l umbrească, pentru că Numele lui Dumnezeu, când îl rostește cineva, le binecuvintează pe toate.
În vremea ascultării sau orice altceva de facem, în loc să vorbim în deșert, în loc să discutăm, în loc să spunem povești, în loc să spunem lucruri duhovnicești, mai bine să rostim Rugăciunea. Căci chiar și în cele duhovnicești va exista o osândire, o clevetire, un cuvânt deșert, o văicăreală, vor exista glume, de toate. Când ne vine dispoziția pentru discuții, când ne cuprinde plictiseala, întristarea, să știți că asta se întâmplă pentru că nu vânăm Rugăciunea. S-o vânăm, așadar, așa cum o urmăreau Părinții cei sfinți, așa cum au vânat-o oamenii duhovnicești din lume și au simțit Harul lui Dumnezeu. În Sărbători și în Duminici, atunci când avem mai mult timp liber, să rostim Rugăciunea; să exploatăm timpul.
Așa cum nu uităm să mâncăm dimineața, la amiază și seara, tot astfel să facem și în îndatoririle noastre duhovnicești. Rânduiala, tipicul Mănăstirii are har. Pentru aceasta Părinții au dat Tipicele. Pentru aceasta orice întreprindere are regulamentul ei, fiecare meserie are orarul ei; cu zece minute mai târziu de merge cineva la munca sa, își pierde o parte din salariu. Noi, ca monahii, care trebuie să dăm atâtea lui Dumnezeu, Care ne cere acrivie, și care trebuie să dăm seamă în ziua Judecății, nu trebuie oare să avem acrivie și statornicie în îndeplinirea îndatoririlor noastre? Dumnezeu vrea ca în toate să avem acrivie și ne-o va cere în ziua Judecății. Orice lucru bun pe care îl facem, merge la Dumnezeu, iar celelalte, neascultările și neorânduielile, merg la diavolul. Și în ceasul în care vom trece vămile, ne vor arăta ce păcate avem. Vor desfășura viața noastră ca un film și vom vedea orice greșeală a noastră, oricât de mică ar fi.
Când omul rostește mereu Rugăciunea, are comuniune cu Dumnezeu. Nu se poate exprima necuviincios, căci Dumnezeu îl „subțiază”. Așa cum este aerul subțire, tot astfel se subțiază cugetarea, simțămintele și purtarea omului, mersul, vorbirea, orice lucru, cât de mic ar fi, pe toate le subțiază Dumnezeu. Omul face aripi și zboară. Și la lucrul de mână și la îndatoririle duhovnicești există rânduială. Când vom avea unirea cu Dumnezeu, atunci toate lucrurile vor fi liniștite, aranjate. Așa cum luăm medicamente tonice, așa cum mâncăm o mâncare întăritoare, ca să ne ajute, tot astfel lucrează și Numele lui Dumnezeu în sufletul nostru. De aceea trebuie să luăm aminte la acestea și să facem multă ascultare de Starețul nostru. Să avem credință în Stareț și să-l iubim. Acestea ni le spune pentru mântuirea noastră, pentru că el a trecut prin toate, iar noi trebuie să respectăm aceste sfaturi pe care ni le lasă. Dacă le vom pune adânc în inima noastră și le vom pune și în lucrare, atunci când va veni Starețul, va avea posibilitatea să ne spună cuvinte mai duhovnicești, ca să urcăm mai sus. Să ne silim pe noi înșine. Dacă s-ar fi întâmplat o mare catastrofă, un război, ce ai fi făcut? Nu ai fi fost în picioare? Este trebuință de silire, să ne silim pe noi înșine. De aceea, să facem pregătire, să facem voia lui Dumnezeu, să facem ascultare de Stareț. Între noi să existe respect, sfială, dragoste, „te rog” să meargă înainte. „Maică, te rog…”, „este binecuvântat…”, „te implor…”. Ce frumos! Ce frumusețe au aceste cuvinte! În felul acesta vom avea Harul lui Dumnezeu înlăuntrul sufletului nostru, vom răspândi bună mireasmă de la Har, pentru că va exista bună cuviință, noblețe. Dumnezeu ne va cere socoteală pentru o purtare necuviincioasă. Suntem monahii, trebuie să avem cuviință, să avem noblețe în suflet, să respectăm chiar și o furnică.
Cele care sunteți bolnave, veți spune Rugăciunea toată ziua și Dumnezeu va completa îndatoririle voastre duhovnicești. Dacă Dumnezeu aude Rugăciunea, „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, ne va avea sub acoperământul Său, ne va păzi și nu-l va lăsa pe ispititorul să se atingă de noi.
Să aveți multă modestie în purtarea voastră și orice vă va spune cel mai mare s-o faceți. Se poate să vă încerce ca să vadă dacă aveți smerenie, dacă puteți face ascultare. Deși ați făcut vreo greșeală, totuși, când spun „Dumnezeu să te ierte, te poți împărtăși”, să ascultați. Cea care se împotrivește și spune „Nu sunt vrednică”, face neascultare și își va păgubi sufletul. Urâtorul binelui își pune în lucrare toată arta și măiestria ca să ne convingă să nu spunem tot Stareței și să nu ne mărturisim cum se cuvine la Stareț. Dacă facem pogorământ la acest gând, va veni întunecarea, un întuneric foarte mare în suflet, și vor veni „mai rele decât cele dintâi”[1]. Însă atunci când sufletul aleargă cu smerenie la duhovnic și spune: „Iertați-mă, că am greșit. Patimile mele, neajunsurile mele, orbirea, egoismul, neorânduiala și murdăria sufletului meu mă despart de Dumnezeul meu, Care a binevoit să vină în inima mea ca să-L cunosc. Iertați-mă, eu sunt de vină. Cu ochii mândriei mele, ai voinței mele rele, ai răutății mele, nu văd. Sufletul meu este orb și rămân în această stare. Iertați-mă!”, atunci vine iertarea în suflet și începe să sporească. Știți că ne spunea Starețul că avea un ucenic, care îi răspundea împotrivă. Într-o seara când s-a dus să se roage, s-a aflat la Golgota și L-a văzut pe Mântuitorul răstignit, iar de-a dreapta Sa pe Starețul său. Și rugându-se Mântuitorului să-l ierte, Hristos a privit spre Stareț și a spus: „Starețul să te ierte, fiindcă pentru rugăciunile Starețului te mântuiești”. Atunci a întrerupt rugăciunea și a mers la Stareț și i-a spus:
– Gheronda, iartă-mă, am văzut ceva foarte viu. Am aflat că prin Sfinția Ta este mântuirea mea.
Ascultarea îl mântuiește pe om, îl întărește și-l ajută. Smerenia! Temelia vieții noastre este smerenia. Să spuneți: „Maică Stareță, eu sunt de vină, eu văd strâmb lucrurile”. Necontenit să aveți prihănirea de sine, prin care vine smerenia în suflet și atunci omul se vede pe sine și pe Dumnezeu. În Ierusalimul de Sus omul va vedea multe, însă va fi prea târziu. Acum punem înainte îndreptățiri: „nu sunt eu vinovată”, „ea este de vină”, „așa mi-a făcut”, „așa mi-a răspuns”. Orice ți-ar face celălalt, trebuie să-l ierți. Unde mergi să te ascunzi de ochiul neprihănit al lui Dumnezeu? Unde mergi? La mare? Este acolo. Pe pământ? Și acolo este. Oriunde te vei ascunde, el este de față. Nu putem înșela ochiul lui Dumnezeu, care le vede pe toate, și mișcările noastre, și gândurile noastre, toate.
Să știți că pentru trei lucruri se depărtează Harul lui Dumnezeu, pentru mândrie, egoism și patima trupească. Dacă Dumnezeu ne dăruiește ceva, El vrea să ne dăruiască fără să știm noi pentru ce. Însă nu pentru silințele noastre, nici pentru ostenelile noastre, ci ne-o dăruiește numai și numai pentru că așa vrea El; dar ne-o și ia fără să ne dăm seama. Vine egoismul, cel mai mare demon. Acest demon lipsit de smerenie care vine în sufletul nostru și care ne îmboldește să ne considerăm pe noi înșine mai presus decât toți și să-i vrem pe toți oamenii fără cusur, desăvârșiți. Și se întinde înlăuntrul nostru o întunecare care acoperă propriile noastre patimi și le vedem pe ale altora. Când însă avem smerenie în suflet, le vedem numai pe ale noastre. Aceasta este temelia, să le vedem pe ale noastre, chiar și pe cele mai mici. În felul acesta vine Harul lui Dumnezeu, astfel se comportă cel smerit. Vede căderile sale și în ce stare se află el, iar despre altul spune: „Nu știu ce face”. Însă atunci când vedem greșelile celuilalt, asta înseamnă egoism și mândrie. Este trebuință de multă luare aminte. Vicleanul are astfel de meșteșugiri, ridică astfel de războaie, aduce astfel de întunecare, ca atunci când se ridică un uragan. Exact așa vine cu tot regimentul său. Este trebuință de multă rugăciune și luare-aminte, este trebuință de smerenie.
Așa cum cineva care s-a îndulcit cu ceva, nu suferă să-l piardă, iar dacă îl pierde, ajunge ca un nebun, la fel devine și cel căruia Dumnezeu i-a îndulcit inima. Luați aminte la ceea ce ne dăruiește Dumnezeu și cu multă smerenie să primim darul Său, să-l ascundem, să-l păzim, astfel încât să nu-l pierdem. L-am pierdut? Suntem fără mângâiere. De aceea trebuie să luăm aminte, să punem înainte numai smerenia, să mergem cu sufletul nostru din întuneric la foc, și de la foc la scrâșnirea dinților. Să ne gândim cum vom urca scara, cum o vom urca, alături stând demonii care vor să ne răpească și să ne arunce în abis; lucruri pe care le-am văzut cu Harul lui Dumnezeu. Dumnezeu arată unele ca acestea nu pentru că cel mai mare ar fi vrednic, ci datorită poverii pe care o ridică, spre cunoaștere și îndreptare, atât a sa, cât și a fiilor săi duhovnicești. Am văzut că mă aflam într-o mănăstire cu o poartă de fier, așa cum este a noastră, iar acolo era o iconiță. Tot acolo am aflat trei monede de aur ca lirele și le-am luat. Mă minunam privindu-le ce frumoase erau și mă jucam cu ele săltându-le în mână. Și mi-a venit un gând, care-mi spunea că acestea sunt talanții. Am luat și iconița în mâini, care, ca și televizorul s-a mărit, s-a mărit și s-a făcut o icoană mare. Era Tronul lui Dumnezeu, care atârna în aer. Nu vedeam prea bine, însă era foarte frumos. Pe de o parte erau toții Drepții și Sfinții, de cealaltă parte era o gură de foc, iar jos haos. În acea clipă treceau arhierei și preoți pentru a fi judecați. Și de îndată ce se făcea judecata de către Hristos, veneau fiarele care ieșeau din întuneric, îi apucau și-i aruncau în acel haos. Multă vreme a durat aceasta. Apoi i-am văzut pe demoni încărcați pe umeri cu saci și „în clipeala ochiului” aruncau mii de suflete în acea gură. Era înfricoșător! Vedeai – ca și cum îi văd acum – cum se umplea acea gură de sufletele pe care le aruncau înăuntru. Luau sacii iarăși pe umeri și alergau să-i umple. Din când în când se arăta câte un arhiereu sau preot, iar Domnul le spunea cu multă duioșie: „Mergi de-a dreapta Mea!”. Dar nu voi uita acea frică. Toată noaptea aceea nu m-am putut liniști și zile întregi nu a plecat din memoria mea. Și-mi ziceam: „Ia te uită, preoți, arhierei, monahi, mireni, prăpădul lumii…”. Mi-a arătat Dumnezeu asta ca să mă smeresc, să-mi văd sufletul. Iadul nu este un lucru mic; „în clipeala ochiului” să te arunce în întuneric, în focul cel veșnic. Așadar, acolo s-a aflat sufletul meu pentru puțină vreme, iar inima mi s-a cutremurat și nu aveam stare. Fiarele să sară dinăuntru, să-i apuce de picioare și să-i arunce în haos. M-a cuprins o frică cumplită și i-am spus Starețului:
– Gheronda, nu mă pot liniști.
– Da, fiica mea, acestea ni le arată Dumnezeu ca să ne smerim. Și asta numai pentru responsabilitatea sufletelor ce ne-am asumat-o”.
Eu vi le spun vouă, ca să vă îndreptați și voi, și eu.
1981[2]
Vreau să păstrați liniștea, să spuneți Rugăciunea, să vă rugați, să faceți pentru mine un șirag de rugăciuni cu semnul Crucii și un Paraclis, care-mi va fi o întărire. Să nu vorbiți în deșert, nici să discutați și să vă văicăriți. Să rostim Rugăciunea, ca să-L aflăm pe Dumnezeu. Trebuie să-L vânăm pe Dumnezeu și să nu lăsăm nici un minut să se piardă în zadar. Pe cât este cu putință, să ne străduim să-L ajungem pe Dumnezeu, pentru că aceste zile care trec le vom căuta, dar nu le vom afla în viitor. Să vorbim cu dragoste și bunătate. Este dureros să ne lipsim de fericire, de dulceața lui Dumnezeu și de dragostea Lui, trăind aici în mănăstire. Să nu fim nepăsătoare, să nu facem întreruperi în rugăciunea noastră, ca să ne desfătăm de ea. Iar ea va aduce odihna sufletului și dumnezeiasca fericire.
Să rostim mereu Rugăciunea. Să nu o lăsăm din mintea noastră. Să fim cu luare-aminte, căutând cum să plăcem Maicii Domnului. Când ne deșteaptă Îngerul păzitor al sufletului nostru, să facem rugăciune în acea vreme, să nu ne lăsăm pe noi înșine biruiți. Iar când gândul ne spunem să dormim mai mult, să nu dormim. Noaptea când ne vom scula să ne rugăm, să ne însemnăm păcatele. Este trebuință de multă răbdare în viața noastră. Fiecare are neajunsurile lui, patimile lui. De aceea pentru fiecare suflet care suferă, care nu știe să se poarte, să facem o rugăciune pentru mântuirea lui și astfel va veni și dumnezeiasca îndelungă-răbdare în sufletul nostru. Să vânăm rugăciunea, ca să ne îndreptăm patimile și neputințele. Rugăciunea liniștește. Să ne adunăm bine gândurile și să cugetăm la Dumnezeu. Toate celelalte sunt gunoaie, pe care trebuie să le aruncăm. Să nu dăm importanță curselor diavolului. Să privim în noi înșine și să vedem: L-am mâniat pe Dumnezeu? L-am mulțumit? Atunci vom merge înainte. Altfel ne abatem. Cât mai multă smerenie cu putință. Ultimul om să ne facem. Cel care va ajunge la aceasta, va merge înainte. Când omul își va face rugăciunea sa, atunci Dumnezeu îi va da putere în ascultarea sa și nu o va face ca pe o corvoadă. Să evităm cuvintele, văicărelile. Pe noi ne luptă mai mult văicăreala și de multe ori, credeți-mă, văd gloate de demoni trecând cât ai clipi din ochi pe dinaintea mea. Dar dacă mănăstirea este înarmată cu rugăciunea, nu pot face nici un rău, ci vor sta și vor privi de departe. Trebuie să avem vigoare în noi înșine. Să stăm bine înaintea lui Dumnezeu.
Mintea s-o avem ca pe o carte deschisă și să cugetăm la moarte, la iad și la Rai, dar mai întâi să ne încredințăm în cugetul nostru că moartea noastră este judecata lui Dumnezeu. Adică să cugetăm unde vom merge, unde vom sta, fie în iad, fie în Rai. Puțin de vom cugeta la iadul cel veșnic, ni se va cutremura tot lăuntrul nostru. Ia cugetă la focul cel veșnic! La viermele cel neadormit, la scrâșnirea dinților. Dacă va cugeta cineva la iad, nu-și va putea ține lacrimile. Când omul are în amintirea sa iadul, patimile i se micșorează, sufletul devine sensibil, moale ca vata, suferă, compătimește, se milostivește.
Pe toate le poate suferi omul, însă milostivirea lui Dumnezeu nu o poate, ci arde, se topește și zice: „Ajunge, Dumnezeul meu, nu mai pot, micșoreaz-o!”. Și flacăra, și dragostea le suportă. Dacă omul, atunci când vine înlăuntrul său dragostea lui Dumnezeu, îl doare pentru toată lumea cu păcatele și patimile ei și nu poate suporta asta, ia gândiți-vă, ce va fi când va veni milostivirea lui Dumnezeu! „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.
Ia gândește-te, să desfrâneze, să omoare, iar tu să-l iubești! Dacă am ști ce pierdem în fiecare secundă, nu am mai privi la dreapta și la stânga, ci am căuta să ne dăruim în întregime lui Dumnezeu. Tăcerea – ce lucru mare este ea! Dacă ați tăcea și ați avea mintea voastră la rugăciunea neîncetată o săptămână, ați vedea o mare deosebire în sufletul vostru. Atunci veți căuta singurătate, liniște, căci sufletul vostru va simți din plin măreția lui Dumnezeu. Iar de toate acestea ne putem desfăta și în „chivotul” nostru. Când se îngrădește cineva pe sine, simte dumnezeiasca fericire și este liniștit, fără responsabilități, fără probleme, iar duhul său este în Cer și gustă mărețiile lui Dumnezeu. Însă noi căutăm la una și la alta și de aceea nu putem spori. Nu ne-am smerit? Nu ne vom mântui.
1982
Când avem credință și facem voia lui Dumnezeu, rostim Rugăciunea și nu lăsăm să treacă timpul fără scop, în neorânduială, atunci vom găsi timp să facem rugăciune și pentru o soră care nu poate să facă ceea ce trebuie. Am avut o mătușă foarte nervoasă. Mă prindea de păr, mă trântea jos și mă bătea, dar eu nu vorbeam deloc. Odată un cretan a venit acasă la mătușa mea. Și cum ședea, deodată s-a ridicat și-a scos bocancii și a vrut s-o bată pe mătușa, deoarece mă vedea cum mâncam bătaie și nu vorbeam. Din respect nu voiam să-i spun vreun cuvânt, să o contrazic, să mă lupt cu ea. Deși eram orfană, aveam aceste principii. Nu știu, de la Dumnezeu erau? Așa m-au învățat tata și mama, cu toate că eram copilă mică. Și deși mâncam multă bătaie, nu deschideam gura. Mătușa îmi spunea: „Vino și mănâncă!”. Iar eu îi răspundeam: „Dacă nu încetezi să hulești și să-l asculți pe satana, eu nu voi mai mânca, ci voi sta flămândă”. În felul acesta a încetat să mai hulească. Și s-a învrednicit să se spovedească și să se împărtășească. Am ajutat-o prin ceea ce am făcut, adică prin faptul că nu mâncam. Nu mâncam, iar ea s-a izbăvit de toate obiceiurile cele rele. De aceea, multă rugăciune, multă rugăciune, multă rugăciune. O, de L-am simți pe Hristos! Trebuie să-L simțim pe Hristos, să-L vedem pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, să vedem Harul lui Dumnezeu în sufletul nostru.
Fiecare dintre voi să se îndeletnicească cu ascultarea ei. Cu maicile mai bătrâne să vă purtați cu mult respect, deoarece s-au nevoit și duhovnicește și trupește. Și toate acestea pe care le vedeți au fost cărate cu spatele lor. Au săpat, au cărat, numai eu nu am făcut nimic. De aceea este trebuință de respect. Odată am mers la o mănăstire și când ieșeau maicile mai bătrâne, cele tinere le sărutau rasele. Atât de multă evlavie aveau! De aceea, este trebuință de mult respect, sfială și multă dragoste. Cu maicile bolnave să vă purtați cu multă dragoste. Pe cât este cu putință să avem multă afecțiune, multă dragoste, pentru a putea trece greutățile și neplăcerile care ne întâmpină. Cea care face ascultare, să fie iertată și dezlegată din adâncul inimii mele. Și Dumnezeu să vă învrednicească să deveniți locașuri ale Preasfântului Duh și vase ale alegerii. Ceea ce vă accentuez din nou este purtarea bună, cuvântul bun și noblețea. Oricâtă mânie am avea, să nu aruncăm cuvintele. Ca acela care scuipa sânge, ca să nu-l jignească pe fratele său, să nu vorbească de rău pe fratele său[3]. Și dacă ne cuprinde mânia, să ieșim puțin afară, să ne liniștim și să se retragă mânia, ca să nu ne certăm.
Să rostiți Rugăciunea și vă vor pleca gândurile, vor pleca toate. Să spuneți în șoaptă: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Veți vedea o măreție, îi veți vedea pe demoni afară făcând nespusă tulburare, iar noi înăuntru vom spune fără tulburare Rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Aceasta este. Măreții cerești și contemplații duhovnicești vor veni în sufletul vostru. Le veți vedea pe toate îmbrăcate în aur. Frunzele nu le veți vedea verzi, ci le veți vedea ca aurul și ca diamantul. Contemplații și stări duhovnicești veți avea de dimineața până seara, atunci când Rugăciunea vi se va face obișnuință.
Când monahul se închide în chilia sa, se va ruga, va citi, îi vor veni lacrimile, va veni pocăința, va medita. Așa se va face, dacă noi monahii vom iubi chilia. Pentru mireni este casa. Nu se vor folosi atâta dacă vor merge în dreapta și-n stânga, pe cât se vor folosi dacă vor sta la casa lor. Să-și termine treburile, apoi să meargă la casele lor să-și împlinească îndatoririle duhovnicești și vor avea pace în sufletele lor. De aceea Părinții fericeau mult chilia. Pentru că atunci când omul se închide în chiliuța sa și face cele necesare, cele pe care le cere Dumnezeu, vine pricopseala în viața sa. Să ne facem rugăciunea, să ne facem metaniile, să ne facem socoteala, adică să ne gândim pe cine am mâhnit, pe cine am amărât, dacă ne-am purtat bine sau rău. Acestea să le însemnăm, ca să le spunem la spovedanie. Pentru că ispititorul toată ziua ne războiește dintr-o parte sau din alta, fie ne va face să ne mâniem, să strigăm, să discutăm, să ne depărtăm de voia lui Dumnezeu. Prin urmare seara trebuie să ne adunăm mintea și să vedem cum am petrecut ziua, ca să nu se facă consimțire vreunui atac înlăuntrul nostru, să nu rămână nimic rău. De aceea închide-te în chilia ta și roagă-te! Metanii, cercetarea Legii dumnezeiești, toate cele pe care le vrea Dumnezeu. Câtă pace va exista dacă vom avea această rânduială; nu vom ști ce mulțumire să aducem lui Dumnezeu. Atât de mult ne vom odihni sufletește. A merge în dreapta și-n stânga, a umbla dintr-o parte în alta, a face ceea ce nu vrea Dumnezeu, acestea vor aduce întotdeauna în sufletul nostru neorânduială; mereu vom avea mustrări de conștiință și ziua nu o vom petrece cu mulțumire. Dar dacă vom avea program și ordine, atât în mănăstire, cât și acasă, vom spune: „Aceasta este vremea de rugăciune, de aceea voi face Vecernia, voi face Paraclisul, îmi voi împlini îndatoririle”. Atunci vom simți mângâiere în sufletul nostru, pentru că I-am făcut pe plac lui Dumnezeu.
De aceea omul trebuie să aibă multă luare-aminte asupra sa; cu ceasul să călătorească. Să privească la ceas și să spună: „Această oră este pentru această treabă. Această oră este pentru rugăciune. Această oră este pentru lucru de mână. În această oră mă voi îndeletnici cu cutare treabă”. Căci dacă vom căsca gura, ne va prinde diavolul și se va juca cu noi. Ne duce când colo, când dincolo, și ne spune „Stai aici!” și stăm; „Fă aceea!” și facem. Adică ne pune să facem ceea ce nu vrea Dumnezeu, ca să-L amărâm. Este foarte important ca cineva să împlinească voia lui Dumnezeu cu minutul, cu ora, având un program frumos. Atunci Îl va vedea pe Dumnezeu înlăuntrul sufletului său. Creștinii buni o astfel de trăire au. Și orice slavă și cinste de vor avea, într-o clipă le părăsesc și pleacă. Când facem ceva după voia lui Dumnezeu, aceea rămâne. Astfel ne pregătim bagajele, ne pregătim valizele, iar când vine ceasul morții, suntem gata cu toate și plecăm la Hristos. Cel care va izbuti aceasta, va merge în Rai. Să facem tot ceea ce putem, să ne nevoim cât de mult putem pentru mântuirea noastră. Pentru că subiectul mântuirii sufletului nostru nu este un lucru mic, ci unul mare, iar cine o va dobândi, în Rai va merge.
Sfântul Grigorie Palama, tatăl lui și întreaga sa familie au fost personalități duhovnicești foarte rare. Pentru noi ei reprezintă o pildă însemnată pentru modul cum trebuie să ne lucrăm mântuirea, cum să ne păzim gura, cum să ne păzim mintea, cum să ne păzim sufletul. Oameni au fost și aceia. Trăiau în multă slavă, în palate și purtau haine ponosite și proaste, deși erau oameni cu funcții înalte. Rosteau neîncetat Rugăciunea. Mulți dintre cei din palate se sminteau de tatăl Sfântului Grigorie Palama, pentru că din multa Rugăciune pe care o rostea, izbutise unirea cu Dumnezeu și era absent la cele din jurul lui. Și spuneau: „Pe acest indiferent l-a pus împăratul administrator să ne îndrume și să administreze toată averea?”. Gândiți-vă, cum aveau atunci oamenii cugetare cerească, cum aveau dumnezeiasca frică și dragostea lui Hristos în sufletele lor și conștientizau importanța mântuirii lor? Acum noi suntem foarte slabi și pentru aceasta cugetăm cu superficialitate la mântuirea noastră și nu ne afundăm în cugetarea la ceea ce vom întâlni și au să vadă ochii noștri. Și trece vremea, trec ceasurile, trec zilele noastre; trec, trec mereu și nimic nu ne străduim să facem. Când sufletul omului nu se îndulcește de dumnezeiescul Har, nu poate lucra ceea ce simte sufletul acela care s-a îndulcit. De aceea este nevoie de nevoință; să ne nevoim, iar pe Sfântul Grigorie Palama să-l avem ca ocrotitor, să ne rugăm lui cu metanierul, pentru că are multă îndrăznire la Hristos.
Ascultarea este cel mai mare dar pentru om. Din pricina neascultării, Adam a pierdut Raiul și mărețiile lui Dumnezeu, precum a pătimit diavolul și alții. Pentru monah nu au atâta valoare toate celelalte fapte, precum are ascultarea. Monahul dacă nu are ascultare și face lucruri fără binecuvântare și nu spune „să fie binecuvântat”, și „am greșit”, nu este monah. Cum citim? Părinții și atunci când voiau să bea apă, întrebau dacă este binecuvântare. Să știți că „să fie binecuvântat” și „iartă-mă” înseamnă pocăință. De acestea se teme și se cutremură diavolul, pentru că el nu poate spune „să fie binecuvântat”, se teme foarte tare și se cutremură de aceste cuvinte. Dacă cândva se va ivi între noi o neînțelegere, îndată fiecare să-și spună în sinea sa: „Ia stai! Tu ești nepătimaș, tu nu ai patimi, nu ai vicii? Cum este corectă părerea ta și judeci pe celălalt, de vreme ce nu-l ierți și nu-l compătimești pe celălalt?”. Și îndată se risipește neînțelegerea. De aceea este trebuință de compătimire, este trebuință de durere. V-am spus și altădată că cel care are Harul lui Dumnezeu în sufletul său, nu poate sta pe picioarele sale din pricina intensității simțirii milostivirii lui Dumnezeu și a dragostei față de aproapele. Aceste lucruri nu le poate suferi nimeni. Pe toate le poate suferi omul, flacăra, dragostea, iubirea, însă bogăția milostivirii lui Dumnezeu nu o poate suferi. De aceea și Dumnezeu, din multa Sa milostivire și din marea Sa dragoste, ne ridică. Ia gândiți-vă, ce se întâmplă afară, așa cum auzim, ni se spune sau vedem pe drum diferite urâțenii. Să ne gândim la Dumnezeu, ce vede, ce aude, ce întâlnește și cu toate acestea Se milostivește de noi, ne iubește, Îl doare și se face „ascultător până la moarte, și încă moarte de Cruce”[4]. De aceea și noi trebuie să compătimim. Fiecare om trebuie să cultive propria sa lume, s-o instruiască, s-o facă precum vata. Între noi „cuvântul să vină uns cu miere, mâna să se atingă de soră ca vata…”. Și acestea unul ca Sfântul Nectarie le-a spus. Fiecare om vrea dragoste și fiindcă noi cerem să ne respecte și să ne vorbească cu dragoste, la fel să ne purtăm și noi.
Atenție la purtarea vorbelor. Acest păcat are trebuință de un canon foarte mare. Adică a auzi cineva ceva și a o spune altuia așa cum și-o închipuie el. Așa cum are lumea sa lăuntrică în neorânduială și neinstruită și o percepe cu propria sa cugetare, cu propria sa înțelegere, cu propria sa concepție și cu propriul său mod, tot astfel o transmite și celuilalt. Ei, acest lucru nici nu se poate scrie, nici nu se poate spune, ci are trebuință de depărtare de la dumnezeiasca Împărtășire, deoarece lucrul acesta a destrămat mari mănăstiri și lavre. Ați auzit că era un monah care credea că a văzut pe un frate că fura smochine și le mânca dis-de-dimineață. Și merge la egumen și-i spune că fratele cutare a mâncat înainte de vremea rânduită și pentru aceasta să nu-i îngăduie să se împărtășească. Atunci egumenul îl cheamă pe fratele și-l întreabă:
– Ce înseamnă ceea ce ai făcut astăzi, frate?
– Care, Gheronda?
– Ce ai făcut astăzi în grădină?
Și-i răspunde fratele:
– Gheronda, astăzi am lipsit din mănăstire, pentru că m-a trimis economul la o treabă.
Și încredințându-se egumenul de adevăr, l-a lăsat să se împărtășească. Vedeți cât de mult greșește ochiul? Vedeți ce meșteșugește gândul? Atâtea lucruri care nu sunt adevărate înaintea lui Dumnezeu. Gândiți-vă cu cine avem de-a face și cu ce fel de demoni trebuie să ne luptăm. Eu când aud despre demoni, mă tem. Oamenii duhovnicești când auzeau despre demoni, se temeau. Pe Sfântul Marcu Atenianul l-au oprit un ceas demonii când urca la Cer. Sfântului Macarie îi spuneau că este fericit. Iar acela a spus:
– Dacă voi ajunge la destinația mea, atunci voi fi fericit.
Avem de-a face cu diavolul care ne va batjocori pentru greșalele noastre înaintea Îngerilor și a Arhanghelilor. Acum le privim cu superficialitate, însă când va veni ceasul morții și vom urca scara, atunci ne vom cutremura. Cum ar trebui să petrecem viața noastră, nu numai noi în viața monahală, dar și mirenii în viața lumească? De aceea trebuie să avem puțintică frică de Dumnezeu în sufletul nostru, pentru că spune: „Blestemați sunt cei care săvârșesc lucrurile lui Dumnezeu cu lenevire”[5]. Când va veni frica lui Dumnezeu și vom avea și pomenirea iadului și vom cugeta la el, atunci vom fi mai interiorizați, mai înfrânați, nu vom mai avea răspândirile minții și clevetirile. Ne vine să osândim o soră, să ne rugăm ca să alungăm osândirea. Așa cum atunci când avem niște lămâi sau portocale într-o cameră și se strică și ne întrebăm ce miroase de nu putem sta în acel loc și trebuie să facem o curățenie generală, alegându-le și aruncând pe cele putrede, tot astfel să procedăm și în privința mântuirii noastre, care nu este un lucru mic, ca să-l abordăm cu superficialitate. Toate acestea se scriu în fiecare zi în zapisele diavolului, pe care le ia în spate și le duce la lucifer, spunându-i:
– Ia-le! Acestea sunt de la cutare și de la cutare.
Așadar, să cugetăm puțin la iad, pe care nu vrem să-l băgăm deloc în mintea noastră. Căci de vom băga iadul în mintea noastră, vom lua aminte foarte mult la subiectul clevetirii. Dacă auzim vreun cuvânt, nu spunem: „Ia stai, nu cumva nu am auzit bine? Nu cumva nu este corect? Nu cumva a greșit mintea mea? Nu cumva din pricina mândriei și a egoismului meu dau atenție la ce se petrece în jurul meu? Pentru că nu l-am războit, nu l-am călcat în picioare, ca să nu-l mai am acum”. Toate patimile sunt înlăuntrul nostru și vezi că, atunci când nu ne facem rugăciunea noastră la vreme, nu avem luare-aminte, sare egoismul, sar toate patimile și facem lucruri care nu se cuvin. Este mare păcat și vom da răspuns lui Dumnezeu pentru faptele noastre.
Ce mare lucru este mântuirea! Există iad veșnic și Rai veșnic. Iad veșnic. Iată, îl văd, acolo este scrâșnirea dinților. Toată ziua văd iadul și plâng, și-mi zic: „De ce plângi?”. Să fim în acel foc, în lacul cel înghețat, să fim cu viermii cei neadormiți! De aceea trebuie să avem puțintică pomenire a morții, pentru a putea ca acum, în Postul Mare, să petrecem zilele în pace și cât se poate mai duhovnicește. Ați văzut, Părinții pe lângă înfrânare și asceză, aveau și tăcerea și căutau modul în care să se lupte împotriva patimilor. La spovedanie spuneau: „S-a sădit această patimă, a răsărit îndată acest război, această fiară neîmblânzită, mă luptă egoismul și nu-l pot birui, mă luptă pizma, invidia, judecarea, bănuiala, văicăreala. Ce să fac cu acești demoni, cum să-i războiesc? Gheronda, în ce fel să războiesc aceste patimi care mult mă războiesc?”. Noi facem astfel de spovedanie? Iar acestea sunt cele mai mari pe care trebuie să le spovedim. Sau mergem cum a mers cineva la duhovnic și i-a spus:
- Gheronda, cutare mi-a făcut aceasta și aceea.
După ce le-a spus toate, duhovnicul i-a spus:
– Îngenunchează să citesc rugăciunea de dezlegare.
Dar în loc să rostească numele lui, a rostit numele celuilalt pe care-l clevetise. Atunci acela i-a spus duhovnicului:
– Părinte, de ce ați spus numele aceluia și nu al meu?
– Pe acela l-am spovedit astăzi. Tu nu ai spus nici un păcat de-al tău, nu te-ai smerit, ci ai spus că acela este vinovat, acela îți face nu știu ce.
Este trebuință de îngăduință, de răbdare. Orice fel de viață am urma, avem trebuință de răbdare. Nu avem răbdare? Nu avem mântuire.
De aceea vă spun că nu mai există nici căsătorie. Astăzi se despart, nu rabdă nici bărbatul pe femeie, nici femeia pe bărbat și în fiecare zi sunt divorțuri, s-a sfârșit cu căsătoria. La fel și în viața monahală toate sunt superficiale. Suntem monahii veacului al optulea, dar cel puțin să păstrăm rugăciunea, adică să ne ostenim să nu plece Rugăciunea din gura noastră. Când facem o rucodelie, oare nu ne ostenim? Facem ceva, de pildă, o mâncare, oare nu stăm ore întregi lângă ea până ce se face? Nu ne ostenim, nu stăm în picioare? Ca să mâncăm, nu avem trebuință de o jumătate de oră sau de trei sferturi de oră, nu ne dor maxilarele când mâncăm? Toate acestea nu sunt îndeletniciri? Toate acestea sunt îndeletniciri, pentru că îți trebuie un ceas ca să mănânci. Tot astfel și în rugăciunea noastră, să ne silim, să spunem că trebuie să ne facem rugăciunea, să ne silim pe noi înșine și să facem ceea ce trebuie. Voi îngenunchea și voi spune: „Hristoase al meu, pentru dragostea Ta să spun două cuvințele, să nu dorm așa, să nu plec așa”. Și vei vedea cum Harul lui Dumnezeu va veni în suflet. Dar noi pe toate acestea le trecem cu vederea și căutăm să vedem ce face una și cealaltă. Fiecare dintre voi să se îndeletnicească cu ascultărica sa. Să-și pună de dimineață șorțul, să-și facă semnul Crucii și să spună: „Hristoase al meu, astăzi voi sluji Îngerilor și Arhanghelilor”. Fiecare dintre voi trebuie să trezească în sine însăși această silire, pentru că această silire este unul din darurile cele mai mari ale lui Dumnezeu. Câtă vreme lucrează cineva, își umple valizele. A venit ceasul morții, a venit un război, s-a făcut un cutremur pe neașteptate? Își ia valizele și le duce pline la Dumnezeu. Când sunt goale, fără rugăciune, fără păzirea poruncilor, fără cercetarea Sfintelor Scripturi, fără nimic, atunci ce vom arăta lui Dumnezeu? Suntem musafiri, suntem străini și pribegi, foarte repede vom pleca, de aceea spun: „Nu este păcat să ne despărțim în Cer? Una să meargă într-o parte, iar alta în altă parte, una să meargă la dreapta, iar alta la stânga și să nu fim toate unite și să facem o ceată, o ceată de îngeri și să-L slavoslovim pe Dumnezeu, să-L lăudăm și să avem bucurii și desfătări?”. Ia gândește-te ce frumos va fi.
[1] Matei 12, 45.
[2] S-a spus cu puțin înainte de plecarea Stareței din Mănăstire pentru a se interna la un spital din Atena în vederea reglării glicemiei.
[3] Vezi Pateric, Avva Ahile (4).
[4] Filipeni 2, 8.
[5] Ieremia 31, 10.
