Murind Arcadie, împăratul grecilor (395-408), iar Teodosie, fiul lui, fiind de opt ani, şi deci nedestoinic pentru ocârmuirea împărăţiei, Honoriu, împăratul Romei (395-423), fratele lui Arcadie, a încredinţat învăţătura tânărului împărat, precum şi ocârmuirea a toată împărăţia grecească unui nobil dintre cei de frunte, anume Antemie, bărbat înţelept şi drept-credincios.
Acesta, până la venirea în vârstă a lui Teodosie, era socotit de toţi împărat, pentru aceea şi Sfântul Simeon Metafrast, începând a descrie viaţa aceasta, zice: “Împărăţind drept-credinciosul împărat Antemie”. Acest Antemie avea două fiice: una din ele, mai mică, avea duh necurat încă din scutece, iar cea mai mare, din tinereţe se îndeletnicea cu rugăciuni pe la sfintele biserici; iar numele ei era Apolinaria. Venind în vârsta cea desăvârşită, părinţii ei voiau s-o însoţească cu bărbat, dar ea se lepăda, zicându-le: “Voiesc să merg la mănăstire, să ascult dumnezeieştile Scripturi şi să învăţ rânduiala monahală”. Părinţii ei îi ziceau: “Noi voim să te căsătorim”. Iar ea le răspundea: “Nu voi să am bărbat, ci nădăjduiesc că pe mine mă va păzi Dumnezeu curată întru frica Sa, precum a păzit neprihănite pe sfintele Sale fecioare”.
Deci, se părea părinţilor un lucru nou şi minunat că în anii tinereţelor ei grăia unele ca acestea, fiind cuprinsă de o asemenea dumnezeiască dorire. Apoi Apolinaria a rugat pe părinţii ei să-i aducă o monahie care s-o poată învăţa Psaltirea şi citirea sfintelor Scripturi.
Împăratul Antemie se mâhnea mult de dorirea ei, pentru că voia s-o însoţească cu bărbat. Văzând că fecioara a rămas neschimbată în hotărârea sa şi nu voia să primească darurile ce-i aduceau tinerii cei de neam mare, care doreau s-o ia de soţie, părinţii au zis: “Ce voieşti, fiică?” Iar ea a răspuns: “Mă rog vouă ca să mă daţi lui Dumnezeu, că veţi lua răsplată pentru a mea feciorie”. Deci, văzând gândul ei neschimbat, tare şi iubitor de Dumnezeu, a zis: “Voia Domnului să fie”. I-au adus, deci, o monahie iscusită, care a învăţat-o a citi dumnezeieştile cărţi.
După aceasta, a zis către părinţi: “Rogu-mă vouă, să mă lăsaţi ca să văd Sfintele Locuri de la Ierusalim, să mă rog acolo şi să mă închin cinstitei Cruci şi Sfintei Învieri a lui Hristos”. Dar ei n-au vrut s-o lase, de vreme ce pe dânsa singură o aveau mângâiere în casa lor. Apoi o iubeau mai mult decât pe sora ei cea chinuită de duhul necurat. Însă, după ce i-a rugat multă vreme, ei s-au învoit s-o lase.
Deci, i-au dat slugi şi slujnice multe, aur şi argint destul şi i-au zis: “Primeşte, fiică, acestea şi să mergi să-ţi împlineşti făgăduinţa ta, pentru că Dumnezeu voieşte să-I slujeşti Lui ca roabă”. Apoi, suind-o într-o corabie, au sărutat-o şi i-au zis: “Pomeneşte-ne şi pe noi, fiică, la Sfintele Locuri”. Ea le-a răspuns: “Precum voi împliniţi dorinţa inimii mele, aşa să împlinească şi Dumnezeu cererea voastră, iar în ziua răutăţii să vă izbăvească”. Astfel, despărţindu-se de părinţi, a plecat cu corabia.
Ajungând la Ascalon, a rămas câteva zile, din pricina furtunii de pe mare şi a înconjurat toate bisericile şi mănăstirile de acolo, rugându-se Domnului şi dându-le ajutoare. Apoi, aflând împreună călători, a mers în Sfânta Cetate a Ierusalimului şi s-a închinat Învierii Domnului şi cinstitei Cruci, făcând rugăciune cu dinadinsul pentru părinţii săi. După aceea mergea în toate zilele la mănăstirile de fecioare, dând acolo multă milostenie; apoi a început a libera slugile şi slujnicele cele de prisos, milostivindu-se spre dânsele şi încredinţându-se în rugăciunile acestora.
După câteva zile, împlinindu-şi rugăciunile la Sfintele Locuri şi fiind la Iordan, ea a zis către cei ce erau cu dânsa: “Fraţii mei, voiesc să vă liberez şi pe voi; dar să mergem mai întâi în Alexandria, să ne închinăm Sfântului Mina”. Ei au răspuns: “Fie precum voieşti, stăpână”.
Deci, când s-a apropiat de Alexandria, antipatul s-a înştiinţat de venirea ei şi a trimis oameni cinstiţi ca s-o întâmpine şi să se închine ei ca unei fiice împărăteşti; iar ei, neplăcându-i cinstea ce i se făcea, a venit noaptea în cetate şi, intrând singură în casa antipatului, i s-a închinat lui şi femeii lui. Iar antipatul cu femeia sa au căzut la picioarele ei, zicându-i: “De ce ai făcut aşa, stăpână? Noi am trimis la tine ca să ne închinăm ţie, iar tu, fiind stăpâna noastră, ai venit la noi plecându-te”. Fericita Apolinaria a zis către dânşii: “Voiţi să-mi faceţi un lucru plăcut?” Ei au răspuns: “Da, stăpână”. Sfânta zise către dânşii: “Lăsaţi-mă, nu mă supăraţi cu cinstea, pentru că vreau să mă duc să mă închin Sfântului Mucenic Mina”.
Deci, cinstind-o cum se cădea, au liberat-o cu daruri. Fericita a împărţit acele daruri la săraci, însă a zăbovit în Alexandria, înconjurând bisericile şi mănăstirile. Apoi a aflat în casa în care găzduia o bătrână, pe care miluind-o cu daruri, a rugat-o să-i cumpere în taină o mantie, paraman, camilafcă, brâu de curea şi toată îmbrăcămintea bărbătească a rânduielii monahiceşti. Bătrâna, cumpărându-le şi aducându-le fericitei, a zis: “Dumnezeu să-ţi ajute, maica mea”.
Apolinaria, luând acele haine, le-a ascuns, ca să nu ştie despre ele cei ce erau cu dânsa; apoi a liberat pe celelalte slugi şi slujnice, oprindu-şi numai o slugă bătrână şi un eunuc. După aceea, suindu-se în corabie, a mers la Lemmos; iar de acolo, luând patru dobitoace, s-a dus la mănăstirea Sfântului Mucenic Mina, căruia închinându-se şi împlinindu-şi rugăciunea, a mers la schit ca să se închine sfinţilor părinţi care erau acolo.
Era seară când a pornit în cale şi a poruncit eunucului să stea înapoia căruţei; iar sluga cealaltă fiind înainte, cârmuia dobitoacele; însă fericita, şezând înăuntru acoperământului şi având cu sine îmbrăcămintea monahală, se ruga în sine, cerând ajutor de la Dumnezeu, pentru scopul său. Căruţa a ajuns într-o vale mlăştinoasă, ce avea lângă dânsa un izvor, care mai pe urmă s-a numit “izvorul Apolinariei”. Fericita Apolinaria, ridicând acoperământul căruţei şi văzând pe amândouă slugile dormind, pe eunuc şi pe vizitiu, s-a dezbrăcat de hainele mireneşti şi s-a îmbrăcat cu hainele monahiceşti, cele bărbăteşti, şi a zis către Dumnezeu: “Cel ce mi-ai dat începutul acestui chip, învredniceşte-mă să-l port până la sfârşit, după voia Ta cea sfântă, Doamne”. Apoi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, s-a pogorât încet din căruţă, pe când dormeau slugile amândouă şi intrând în luncă, s-a ascuns, până ce s-a dus căruţa mai departe; şi astfel s-a sălăşluit sfînta în pustiul acela, vieţuind singură cu Dumnezeu, pe care L-a iubit. Dumnezeu, văzându-i dragostea cea osârdnică, o acoperea cu mâna Sa, ajutându-i asupra nevăzuţilor luptători şi dându-i trupească hrană din pomii finicului.
Cei din căruţa aceea, din care sfânta s-a pogorât în taină, adică eunucul şi bătrânul, după ce au mers mai departe, s-au deşteptat tocmai când se lumina de ziuă. Văzând căruţa deşartă, s-au înspăimântat foarte, pentru că vedeau numai hainele stăpânei, iar pe dânsa nu. Se mirau, neştiind unde s-a dat jos, unde s-a dus şi pentru ce şi încă dezbrăcându-se de toate hainele. Căutând-o mult şi strigând-o cu mare glas, după ce n-au putut s-o găsească, nu se pricepeau ce să facă, decât numai să se întoarcă înapoi. Astfel, întorcându-se în Alexandria, au spus toate antipatului. El, minunându-se de lucrul ce i s-a spus, îndată a anunţat prin scrisoare pe împăratul Antemie, tatăl Apolinariei, despre toate, cu de-amănuntul, iar hainele fiicei lui, care rămăseseră în căruţă, le-a trimis cu eunucul şi bătrânul.
Împăratul, citind scrisoarea nobilului, a plâns foarte mult; iar mai ales, privind spre hainele iubitei lor fiice, amândoi, tatăl şi mama, se tânguiau cu nemângâiere, şi împreună cu dânşii plângeau toţi boierii. După aceea, Antemie mulţumind lui Dumnezeu, a zis: “Dumnezeule, Tu ai ales-o, întăreşte-o cu puterea Ta”. Plângând toţi iarăşi, unii boieri mângâiau pe împăratul, zicându-i: “Apolinaria s-a făcut adevărata fiică a bunului Tată, ea acum este adevărata ramură a Împăratului Cel dreptcredincios”. Acestea şi mai multe grăind, s-a potolit puţin tânguirea lui amară. Toţi se rugau lui Dumnezeu pentru dânsa, ca s-o întărească la o viaţă ca aceea, căci au înţeles că la o viaţă aspră s-a dus în pustie, după cum era şi adevărat.
Deci, această sfântă fecioară a petrecut câţiva ani în acel loc, unde s-a coborât din căruţă, sălăşluindu-se în pustietatea din luncă, din care ieşeau mulţime de ţânţari cumpliţi, ca un nor. Acolo se lupta cu diavolul şi cu trupul său, care la început era molatec, fiind crescută în casele împărăteşti; iar mai pe urmă se slăbise de osteneli, de posturi şi de privegheri. Era dogorită de zăduful zilei şi chinuită în tot felul de neîncetatele muşcături ale ţânţarilor. Când a voit Domnul ca ea să fie rânduită în ceata Sfinţilor Părinţi celor din pustie şi să fie ştiută de oameni, spre folosul multora, a făcut-o să plece din locul acela; căci îngerul Domnului arătându-i-se în vis, i-a poruncit să meargă în schit şi Dorotei să se numească. Deci, a ieşit în astfel de chip, că nimeni nu putea să cunoască ce fel de trup este, bărbătesc sau femeiesc.
Umblând ea prin pustie, într-o dimineaţă a întâmpinat-o Sfântul Macarie şi i-a zis ei: “Binecuvântează, părinte”. Iar ea încă cerea binecuvântare de la dânsul şi, binecuvântându-se unul pe altul, au mers la schit. A întrebat sfânta pe stareţul acela: “Părinte, cine eşti tu?” El i-a răspuns: “Eu sunt Macarie”. Apoi ea a zis: “Să faci dragoste, părinte, ca să mă laşi să locuiesc între fraţii tăi”. Îndată stareţul a dus-o în schit, i-a dat chilie, neştiind că este femeie, ci socotind că este un famen. Pentru că Dumnezeu nu i-a arătat lui acea taină, pentru cel mai mare folos ce avea să fie mai pe urmă la toţi şi pentru slava Sfântului Său nume.
Apoi a întrebat-o cum o cheamă, iar ea a răspuns: “Dorotei îmi este numele şi, auzind despre Sfinţii Părinţi care petrec aici, am venit să mă fac părtaş al vieţii lor, de mă voi afla vrednic”. Stareţul iarăşi a întrebat-o: “Ce fel de meşteşug ai, frate?” Dorotei răspunse: “Ce-mi vei porunci, părinte, aceea voi lucra”. Deci i-a arătat ei să lucreze la împletituri din rogojini. Acea sfântă fecioară trăia acolo, având chilie în mijlocul bărbaţilor, ca un bărbat şi ca unul din părinţii schitului, apărând-o Dumnezeu ca să nu i se afle firea; apoi se silea să fie neîncetat ziua şi noaptea la rugăciune şi la lucrul rogojinilor.
După o vreme a început a fi slăvită de părinţi pentru asprimea vieţii sale cu care întrecea pe alţii. Ba, ceva mai mult, i se dăduse de la Dumnezeu darul de a tămădui neputinţele, încât numele lui Dorotei era în gurile tuturor. Pentru că toţi îl iubeau pe acest părut Dorotei şi ca pe un mare părinte îl cinsteau. Trecând vreme îndelungată, diavolul care se afla în fiica cea mai mică a împăratului Antemie, sora Apolinariei, a început mai grozav a o chinui şi a striga: “De nu mă veţi duce în pustie, nu voi ieşi dintr-însa”. Dar aceasta cu vicleşug a meşteşugit-o diavolul, ca să dea pe faţă pe Apolinaria, care locuia în mijlocul bărbaţilor şi s-o izgonească din schit. Dar Dumnezeu nu-l lăsa ca să zică ceva de Apolinaria. Deci, chinuia diavolul mereu pe fecioară ca să fie dusă în pustie.
Atunci boierii au sfătuit pe împărat ca s-o trimită la sfinţii părinţi din schit, ca să se roage pentru dânsa. Astfel a făcut tatăl ei, adică pe fiica sa cea îndrăcită a trimis-o cu mulţime de slugi la părinţii pustnici. Venind ei în schit, a ieşit întru întâmpinarea lor Sfântul Macarie şi i-a întrebat: “Pentru ce aţi venit aici, fiilor?” Iar ei ziseră: “Dreptcredinciosul nostru împărat Antemie a trimis pe fiica sa, ca voi, rugându-vă lui Dumnezeu, s-o tămăduiţi de boală”.
Luând-o stareţul de la postelnic, a dus-o la părintele Dorotei- care era Apolinaria, sora celei îndrăcite-, şi i-a zis: “Să faci dragoste, frate, de vreme ce este fiica împăratului, căci are nevoie de rugăciunile părinţilor care sunt aici, precum şi de ale sfinţiei tale, să te rogi pentru dânsa şi s-o tămăduieşti; pentru că ţie s-a pregătit de la Dumnezeu această faptă bună”. Dorotei auzind aceasta, a început a plânge şi a zice: “Cine sunt eu, păcătosul, ca să gândiţi astfel de mine, ca şi cum eu aş avea putere să izgonesc diavolii?” Îngenunchind, ruga pe stareţul, zicând: “Lăsaţi-mă, părinte, ca să-mi plâng păcatele mele cele multe, pentru că eu sunt neputincios, prea simplu şi neiscusit la un lucru ca acesta”.
Macarie i-a zis: “Oare nu sunt alţi părinţi făcători de semne întru Dumnezeu? Însă acest lucru, ţie ţi s-a dat”. Iar Dorotei a zis: “Fie voia Domnului”. Deci, milostivindu-se spre cea îndrăcită, a luat-o în chilia sa şi a cunoscut-o că este sora ei; apoi plângând pentru dânsa şi îmbrăţişând-o, îi zicea: “Bine ai venit la noi, soro”. Dar Dumnezeu a astupat gura diavolului ca să nu vădească pe roaba lui Dumnezeu Apolinaria, ce era în chipul cel bărbătesc; căci îşi tăinuia numele firii femeieşti în mijlocul bărbaţilor şi se lupta cu diavolul prin rugăciune.
Într-una din zile, începând diavolul a chinui mai mult pe fecioară, s-a sculat fericita Apolinaria ridicându-şi mâinile spre Dumnezeu şi se ruga cu lacrimi pentru sora sa. Atunci, diavolul nesuferind mai mult puterea rugăciunii, a răcnit cu glas mare: “Tu izgonindu-mă, ies de aici”. Deci, aruncând pe fecioară, a ieşit. Atunci Sfânta Apolinaria, luând pe sora sa sănătoasă, a dus-o în biserică şi, căzând la picioarele sfinţilor părinţi, a zis: “Iertaţi-mă pe mine, păcătosul, cel ce am greşit mult între voi”. Iar ei chemând pe oamenii împărăteşti, le-a dat pe fiica împăratului, tămăduită prin rugăciunea şi cu binecuvântarea lui Dorotei.
Deci s-a făcut bucurie mare părinţilor pentru fiica cea tămăduită. Atunci toată suita se bucura cu împăratul, slăvind pe Dumnezeu de atâta milă, pentru că vedeau pe fecioară sănătoasă şi cu faţa frumoasă. Sfânta Apolinaria mai mult se smerea între părinţi şi se nevoia peste măsură, apoi s-a făcut purtătoare de semne desăvârşită.
După aceasta, diavolul a aflat un alt meşteşug prin care să mâhnească pe împărat şi casa lui s-o necinstească şi s-o ocărască, apoi să facă rău şi părutului Dorotei. Deci, a intrat iarăşi în fiica împăratului cea tămăduită; dar, tăinuindu-se, nu părea a fi îndrăcită, ci o făcea ca şi cum a zămislit, încât din zi în zi i se mărea pântecele şi, văzând-o părinţii, s-au tulburat foarte. Aceştia întrebau pe fecioară cu cine a greşit şi cine a îngreunat-o. Iar ea, curată fiind cu trupul şi cu sufletul, le zicea: “Nu ştiu nimic şi nu cunosc de unde îmi este aceasta”. Dar părinţii, stăruind cu asprime şi cu bătaie silind-o să spună cu cine a păcătuit, diavolul a zis prin gura ei: “Monahul acela din schit, într-a cărui chilie am găzduit, acela m-a silit şi am zămislit de la dânsul”.
Atunci împăratul s-a mâniat foarte şi a trimis să piardă schitul. Mergând voievodul cu oastea la schit, a zis cu mânie: “Daţi-ne pe monahul care a silit şi a îngreunat pe fiica împăratului, daţi-l nouă pe acela degrabă, mai înainte de a nu vă pierde pe voi toţi”. Aceasta auzind-o toţi părinţii, s-au înfricoşat foarte. Iar fericitul Dorotei stând în mijloc, a zis: “Eu sunt, despre care voi întrebaţi, pe mine să mă prindeţi, eu sunt singur vinovat; iar pe ceilalţi părinţi, ca pe nişte nevinovaţi să-i lăsaţi în pace”. Acestea auzindu-le părinţii, s-au mâhnit şi ziceau către Dorotei: “Să mergem şi noi cu tine”. Pentru că nu-l credeau pe dânsul a fi vinovat. Fericitul Dorotei zicea către dânşii: “Stăpânii mei, rugaţi-vă numai pentru mine; căci eu nădăjduind la Dumnezeu şi în rugăciunile voastre, degrabă mă voi întoarce sănătos la voi”.
Deci, l-au dus pe el cu tot soborul în biserică, făcând pentru dânsul rugăciune şi, încredinţându-l lui Dumnezeu, l-au dat voievozilor împărăteşti, care erau trimişi, pentru că avva Macarie şi ceilalţi părinţi ştiau că Dorotei nu este părtaş la nicio răutate. Ducând pe Dorotei la împărat, a căzut la picioarele lui, zicând: “Rogu-mă dreptei voastre credinţe ca să-mi îngăduiţi şi în tăcere să mă ascultaţi, a grăi despre fiica voastră; să mergem numai la un loc deosebit, că eu voi spune vouă toate; căci fecioara nu este prihănită şi nici nu s-a făcut curăţiei ei vreo silă”.
Deci, împăratul şi împărăteasa luară pe Dorotei şi, fiind singuri, ea a zis către dânşii: “În numele lui Dumnezeu, mă rog vouă, să-mi făgăduiţi, că după ce veţi cunoaşte adevărul, aveţi să mă lăsaţi la locul meu”. Deci, după ce i-au făgăduit şi au întărit cuvântul împărătesc, atunci fericita Apolinaria le-a zis: “Cel ce a tămăduit în numele lui Dumnezeu pe fiica voastră, cu rugăciunile sfinţilor părinţi, eu sunt, smeritul”. Aceasta auzind-o împăratul şi împărăteasa, s-au mirat şi au rămas ca muţi, tăcând; apoi, luând aminte la ea, sfânta a grăit: “Eu voi adeveri vouă lucrul acesta, iar taina cea neştiută până acum, o voi descoperi pentru preamărirea numelui lui Dumnezeu şi spre ruşinarea diavolului, care cleveteşte pe cei nevinovaţi”.
Aceasta zicând-o, şi-a descoperit pieptul şi s-a arătat că nu este fire bărbătească, ci femeiască. Apoi a zis: “Tată, eu sunt fiica Apolinaria”. Acestea auzindu-le părinţii, s-au făcut ca morţii, de spaimă şi de mirare. Cunoscând că este fiica lor, s-au bucurat nespus şi multe lacrimi de bucurie au vărsat în ziua aceea. Apoi au adus la fericita Apolinaria pe sora ei, care părea îngreunată, şi i-au zis ei: “Cunoşti pe acest monah?” Ea a răspuns: “Cu adevărat acesta este părintele care m-a făcut sănătoasă în numele lui Dumnezeu”.
Căzând la picioarele sfintei, se ruga să-i tămăduiască şi pântecele cel umflat. Iar Apolinaria, ridicând de la pământ pe sora sa, şi-a pus palma pe pântecele ei şi îndată a fugit diavolul; apoi pântecele s-a tămăduit şi s-a aşezat în măsura sa cea mai dinainte. Aceasta văzând-o părinţii, au preamărit pe Dumnezeu şi au zis: “Cu adevărat aceasta este fiica noastră, Apolinaria”.
Atunci s-a făcut plângere cu bucurie în casa împăratului, despre două lucruri: întâi, că Apolinaria, fiica cea mai mare, de care până atunci nu aveau înştiinţare, fără nădejde, s-a aflat; şi, al doilea, că cealaltă fiică s-a izbăvit de ruşine. Apoi Sfânta Apolinaria a petrecut la părinţii ei câteva zile, povestind cu amănuntul toate cele despre ea şi slăvea pe Dumnezeu pentru toată rânduiala Sa.
Apoi sfânta, voind să se ducă la locul ei, părinţii o rugau ca să rămână la dînşii, dar n-au putut s-o înduplece, nici să-şi schimbe cuvântul lor dat ei, căci mai înainte de descoperirea tainei, se făgăduiseră ca împăraţi s-o lase la locul ei. Deci, chiar nevrând, au liberat pe fiica lor cea iubită, plângând şi tânguindu-se; apoi în urmă veselindu-se cu duhul, pentru o fiică bună ca aceea, care s-a dat spre slujba lui Dumnezeu.
Apolinaria a rugat pe părinţii ei ca să îi ajute cu rugăciunile lor. Ei au zis: “Dumnezeu, Căruia te-ai făcut mireasă, să te păzească întru dragostea Sa şi să te acopere cu mila Sa. Apoi să ne pomeneşti şi pe noi, iubită fiică, în sfintele tale rugăciuni”. Ei voiau să-i dea mulţime de aur ca să-l ducă în schit, spre trebuinţa sfinţilor părinţi, dar ea n-a voit să ia, zicând: “Părinţii mei n-au trebuinţă de bogăţiile acestei lumi, ca să nu cadă din bunătăţile cele cereşti”. Deci, făcând rugăciune, mult plângând, şi sărutând pe fiica cea iubită, au lăsat-o să meargă la locul ei, bucurându-se şi veselindu-se întru Dumnezeu.
După ce a ajuns în schit, s-au bucurat de dânsa părinţii şi fraţii, că fratele lor Dorotei s-a întors la dânşii întreg şi sănătos; de aceea au făcut în ziua aceea praznic, mulţumind lui Dumnezeu. Însă în schit nu ştia nimeni ce i s-a întâmplat ei la împărat; nici despre firea ei cea femeiască n-a ştiut nimeni. Deci, vieţuia Sfânta Apolinaria, adică părutul Dorotei, în mijlocul fraţilor, ca şi mai înainte, în a sa chilie. Iar cu puţine zile mai înainte, văzând ducerea sa către Dumnezeu, a zis către avva Macarie: “Să faci dragoste, părinte, de mi se va întâmpla a mă duce din viaţa aceasta, să nu mă spele, nici să îngrijească fraţii trupul meu”. Iar stareţul i-a zis: “Cum se poate una ca asta?”
Mutându-se ea către Domnul, au mers fraţii să-i spele trupul şi, văzând că este cu firea femeiască, au strigat, zicând: “Slavă Ţie, Hristoase, că ai mulţi sfinţi ascunşi!” Apoi, minunându-se Sfântul Macarie că nu i s-a descoperit lui taina aceasta, a văzut în vis pe cineva, zicându-i: “Să nu te mâhneşti că s-a ascuns de tine acea taină; căci se cade şi ţie ca să fii încununat cu Sfinţii Părinţi cei din veac”. Cel ce se arătase i-a spus lui numele, viaţa şi neamul fericitei Apolinaria.
Deşteptându-se din somn stareţul şi chemând pe fraţi, le-a spus vedenia şi toţi, mirându-se, au slăvit pe Dumnezeu cel minunat între sfinţii Săi. Apoi îngrijind de trupul sfintei, l-au îngropat cu cinste în partea dinspre răsărit a bisericii, în mormântul Sfântului Macarie şi se făceau multe tămăduiri de la sfintele ei moaşte, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.
Extras din Vieţile Sfinţilor– Editura Sihăstria.
