Chiar și plecările întâmplătoare din lume nu sunt cu totul de lepădat. Pe tot cel care vine la chinovie și cere fierbinte să viețuiască împreună cu frații nu trebuie să-l alungăm dintr-odată, cu totul, înainte de a cerceta în amănunțime cele ce îl privesc; ci doar să-l îndepărtăm într-o oarecare măsură și să-l încercăm după cele mai înainte scrise. Dacă și după încercare stăruie în hotărâre, trebuie primit, afară doar de nu se întâmplă mai apoi altceva neîngăduit de legile Dumnezeiești.

  1. A lui Paladie

Un oarecare tânăr de optsprezece ani, pe nume Macarie, a săvârşit un omor fără voie, în vreme ce se juca cu cei de o vârstă cu el, şi, înfricoşându-se, a plecat în pustie. Acolo a ajuns la atâta frică de Dumnezeu şi de oameni, încât trei ani de zile a trăit lipsit de acoperiş, fără să simtă [vitregiile locului]; iar în ţinuturile acelea pământul este cu desăvârşire uscat. Pe urmă şi-a zidit acolo o chilie şi, vieţuind în ea alţi douăzeci şi cinci de ani, s-a învrednicit de darul de a se desfăta de singurătate şi de a-i dispreţui desăvârşit pe draci.

Alături de el am rămas şi eu pentru multă vreme şi, aflându-i povestea, precum şi pricina plecării din lume, l-am întrebat într-o bună zi ce-i în cuge­tul lui atunci când se gândeşte la păcatul uciderii. Mi-a răspuns că este atât de departe de a se întrista pentru acesta, încât şi mulţumeşte pentru omor; fiindcă – spunea el – „omorul fără de voie mi s-a făcut pricină de mântuire”. Aducea şi mărturie din Scriptură, zicând despre Moise că, de nu fugea şi el pe ascuns de la Faraon, din pricina fricii pentru omorul din Egipt, şi nu se adăpostea la Madianiţi, ajungând la muntele Sinai, nu s-ar fi învrednicit de vederea lui Dumnezeu, nici de atâtea daruri şi nici de scrierea cuvintelor Duhului.

De aici se vădeşte că uneori se întâmplă ca cineva să se apropie de bine fără să vrea şi mai apoi să se învrednicească de multă sporire [duhovnicească].

  1. A Sfântului Efrem

Dacă vreun frate vine în obşte silit de vreo împrejurare, să se păzea­scă bine, ca nu cumva să ajungă să-l stăpânească vrăjmaşul, chipurile cu în­dreptăţire. Căci vicleanul îi strecoară în minte unele ca acestea: „Ce cauţi de te osteneşti pentru virtuţi şi te chinui, de vreme ce nu este răsplată pentru tine? Oare de bună voie ai venit la viaţa călugărească? Căci de nu ţi se în­tâmpla lucrul acela, ca să ajungi monah de nevoie, nu ai fi vrut nicicând aşa ceva. Acum, deci, nu te mai osteni în deşert. Nu vei găsi în acest chip har de la Dumnezeu”. Astfel de gânduri şi asemenea lor strecoară vrăjmaşul în mintea fratelui, vrând să-l arunce în prăpastia deznădejdii. Iar dacă fratele nu are trezvie şi nu-i stă împotrivă tare în credinţă, gândindu-se la facerea de bine a Domnului, mintea i se orbeşte şi se predă deznădejdii. începe atunci a trăi cu delăsare, lipsă de frică şi toată nepăsarea, sfârşind aşa în pierzanie desăvârşită.

Aşadar, fratele nu trebuie să se lase înduplecat de vrăjmaş, care-i şop­teşte unele ca acestea, ci mai mult să se ostenească pentru virtuţi, aducându-şi aminte de binefacerile Domnului şi zicând: „Suflete, câţi alţii n-au făcut mulţime de postiri şi milostenii pentru a se învrednici să se apropie de asemenea petrecere? Iar pe mine, care am vieţuit tot timpul vieţii mele în nepăsare, bunătatea lui Dumnezeu m-a învrednicit să vin la asemenea rânduială a vieţuirii cuvioase şi lipsite de griji, fără să-mi socotească Stăpânul iubitor de oameni multele şi nenumăratele păcate. Aşa că şi noi, suflete, să ne sârguim să săvârşim fapte vrednice de pocăinţă, ca să nu fim osândiţi îndoit: pentru nesocotirea harului lui Dumnezeu şi pentru călcarea făgăduinţei călugăreşti”.

Îţi voi istorisi, iubite, o pildă despre aceasta, ca să ai mai multă râvnă şi cugetul să nu-ţi stea la îndoială.

În oarece ţinut era un om bogat care şi-a cumpărat o moşie dincolo de un râu şi îndată a plecat departe. Mai înainte însă şi-a chemat robii, le-a îm­părţit lor moşia şi le-a spus: „Să meargă fiecare la partea lui şi să o lucreze până când mă voi întoarce şi voi vedea lucrul fiecăruia”.

Unii dintre ei, credincioşi şi cu dragoste de stăpân, n-au nesocotit po­runca domnului lor, ci s-au dus şi au început să lucreze. Alţii, neascultători şi îndărătnici, s-au împotrivit stăpânului, zicând: „Noi nu vom da ascultare gla­sului tău şi nu vom trece râul, nici nu ne vom osteni pe moşia ta”. Domnul lor nu s-a mâniat de toate acestea, ci a poruncit slujitorilor săi să pregătească un ospăţ; şi după ce i-a îmbătat pe robii cei neascultători, a poruncit altor slujitori să-i ia, să-i treacă râul şi să-l ducă pe fiecare în partea dată lui de stăpân. Aceştia au făcut după poruncă şi i-au dus pe robi la locurile lor.

După aceea unul dintre ei, trezindu-se din beţie şi văzându-se dincolo de râu, în locul pe care i-l dăduse domnul lui, s-a minunat, zicându-şi în sinea sa: „Dacă într-atât m-a iubit domnul meu, încât nu s-a mâniat pe mine, necredinciosul, ci m-a răbdat cu multă îngăduinţă, m-a trecut fără osteneală, ca prin vis, râul acesta mare şi năvalnic şi m-a pus în partea mea, atunci şi eu voi trudi cu sârg pe moşia lui, aducându-mi aminte de îngăduinţa, de bunătatea şi de binefacerile ce le-a arătat către mine”. Şi robul acela s-a apucat să muncească cu râvnă, aşa încât i-a ajuns şi pe cei care începuseră mai înainte.

Apoi s-a trezit al doilea rob şi, văzându-se dincolo de râu, pe moşia stăpânului, fiind viclean şi leneş, şi-a spus: „Iată, m-a trecut ca prin vis râul acesta mare şi năvalnic; îi voi lăsa nelucrată ţarina şi să vedem ce va face”. Apoi, culcându-se iarăşi, a adormit. Şi aşa, dormind el vreme îndelungată, au crescut mărăcinii şi buruienile, până l-au acoperit.

După mai mult timp a venit domnul acelor robi să vadă lucrul fiecăruia. Şi văzând lucrarea celor ce începuseră din vreme, i-a binecuvântat. Venind spre robul [dintâi], pe care îl trecuse râul ca prin vis, i-a văzut lucrarea bună, s-a bucurat şi l-a binecuvântat. Vine apoi şi către robul cel leneş să-i vadă lucrarea; şi îl găseşte dormind, acoperit din toate părţile de mărăcini. Strigându-l ameninţător îi zise: „Rob viclean şi trândav, de ce mi-ai lăsat nelucrată ţarina? Au nu ştii cum te-am trecut râul ca prin vis şi te-am pus în partea pe care ţi-am hărăzit-o, fără să ţin minte nesupunerea ta dinainte? Nu trebuia să urmezi robului celui dimpreună cu tine, pe care în acelaşi chip l-am trecut râul?” Acela a amuţit şi nu a găsit nici măcar un cuvânt de apărare. Iar domnul lor le-a răsplătit după fapta fiecăruia.

Cunoaşte, deci, că omul bogat este Hristos; moşia este credinţa; be­ţia, împrejurarea; râul năvalnic, bogăţia acestui veac şi înşelăciunea ei; robii vrednici, cei care pentru iubirea lui Dumnezeu se leapădă de viaţă; cel trezit din beţie este bărbatul iubitor de plăceri, care a ajuns la petrecerea călugă­rească în urma unei întâmplări oarecare şi a lucrat voia lui Dumnezeu; iar robul leneş, omul care, la fel, a luat schima dintr-o întâmplare şi de nevoie, însă a nesocotit harul Domnului şi nu s-a îngrijit de mântuirea lui.

Pe lângă acestea, cugetă şi la Saul care, luând înscrisuri de la arhierei, mergea către Damasc să-i lege pe cei care cred în Domnul. Şi cel care se por­nise să răstoarne credinţa s-a aflat propovăduitor al credinţei. Căci multe sunt milostivirile Domnului către toţi cei care II cheamă întru adevăr.

  1. Din Pateric

Un tânăr care voia să se lepede de lume se ducea în pustie. Văzând un turn, adică o chilie zidită aidoma unui turn, şi-a zis în sine: „Pe oricine voi găsi în turn, îl voi sluji până la moarte”. Când a ajuns acolo, a bătut şi a ieşit un călugăr bătrân, care-i zice: „Ce vrei?” „Am venit să mă închin”, răspun­se. Bătrânul l-a primit şi, după ce l-a odihnit, îi zice: „Nu ai nici o treabă, pe niciunde?” Iar el a spus: „Nu am, ci vreau să rămân aici”. Şi auzind aceasta, l-a lăsat. Bătrânul trăia în curvie şi avea femeia cu el. Îi spune, deci, fratelui: „Dacă vrei să te foloseşti, mergi la mănăstire; eu am femeie”. Fratele, însă, i-a zis: „De ai femeie sau soră, nu ştiu; eu am să vă slujesc oricum până la moarte”.

După ce trecu vreme destulă, iar fratele slujea în toate fără de iscodire, aceia şi-au spus: „Nu ne ajunge povara ce purtăm, ci vom da socoteală şi pentru sufletul acestuia? Să plecăm de aici şi să-i lăsăm lui chilia”. Şi-au luat, deci, cât au putut din lucruri şi i-au spus fratelui: „Noi mergem închinători; tu păzeşte-ne chilia”. După ce-au străbătut puţină cale, fratele le-a priceput gândul şi a pornit în fugă după ei. Iar când l-au văzut, s-au tulburat şi i-au spus: „Până când ne vei osândi? Ai chilia; şezi şi ia aminte la tine”. Fratele le-a răspuns: „N-am venit pentru chilie, ci ca să vă slujesc”. Auzindu-l, s-au străpuns la inimă şi au socotit să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu. Atunci femeia s-a dus la mănăstire, iar Bătrânul s-a întors la chilia lui. Şi aşa, prin răbdarea fratelui, s-au mântuit amândoi.

Vezi[i] cum Bătrânului, care avea cunoştinţă duhovnicească, nu-i era ne­cunoscută legea duhului, măcar că alunecase ca om? De aceea nici nu l-a iz­gonit cu totul pe fratele care venise la dânsul, chiar dacă nu voia să primească pe altcineva să locuiască împreună. Ci, încercând pentru puţin să-l împiedice şi văzând că acesta nu se învoieşte să plece, l-a primit apoi, fie şi fără de voie, ca pe unul care-i mişcat de Dumnezeu spre aceasta; căci se temea să nu păcătuiască înaintea lui Dumnezeu, Cel care-l insuflase pe tânăr şi care a spus: Pe cel care vine la Mine nu îl scot afară (In6,37). Din aceeaşi pricină, după ce fratele a stăruit vreme îndelungată slujind fără şovăire, [Bătrânul] n-a îndrăznit să-l alunge, ci a ales să plece mai degrabă el din chilie, decât să-l izgonească pe nedrept pe cel care venise şi rămăsese prin pronia dumnezeiască. Iar pronia era cea care născuse într-însul încredinţarea că trebuie să facă aşa. Această lege să fie păzită şi de noi fără schimbare

  1. A Sfântului Efrem

Nu dispreţui pe omul bătrân care vrea să vină la osteneala vieţii mona­hale, căci nici Domnul nu i-a lepădat pe cei din ceasul al unsprezecelea. De altminteri nu ştii de nu cumva este vas ales unul ca acesta.

[i] Paragraful următor este foarte probabil o scolie a lui Pavel Everghetinos, notată ca atare (A Sfântului Părinte sau A Părintelui) în manuscrisele P (m2), Ambrosianus 84, Serdicensis 183.

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediție Bilingva 2010  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. II, Tema 27

 

Total
16
Shares
Previous Post

Despre lumea nevăzută

Next Post

Despre lumea văzută

Related Posts