Sofica, ieşi afară!

(sau un denunț al curajului)

Pe lângă fiecare parohie există un grup de femei care se ocupă cu curățenia bisericii, cu aranjatul florilor, cu împodobitul icoanelor, cu tot ce-i nevăzut, dar atât de important. La ele apelezi, fără frica de a fi refuzat, când ai vreun invitat pe nepusă masă și ai nevoie urgent de o prăjitură sau de o farfurie cu plăcinte. Sunt mereu pe fază, mereu atente, slujind cu atâta dragoste și devotament Biserica, încât pot fi numite pe drept cuvânt ca fiind niște diaconițe nehirotonite. Ostenitoarele de la biserica noastră își spun „femeile mironosițe”.

Era mijlocul lui martie. Bisericile erau deja închise, iar credincioșii nu mai aveau dreptul de a participa la slujbele Postului Mare. Sofica, una dintre membrele grupului de „mironosițe”, se încăpățâna să stea afară în zăpadă și să asculte slujba (ninsese puțin în zilele acelea). Am tot văzut-o aburind cu suflarea-i caldă sticla înghețată a ușilor ferecate de la biserică, ori stând ascunsă pe sub streșinile altarului.

Ce să vă spun, ți-e inima cioburi, când ești pus în situația de a le spune credincioșilor să nu mai vină la Sfânta Liturghie, să nu mai intre în biserică, când ți-e interzis să le astâmperi setea de Potir. Vă amintiți momentele alea din copilărie, când, părinții sau dascălii, după ce făceai o boacănă, te puneau să-ți dai singur o palmă? Așa m-am simțit în toată perioada aceasta, că sunt forțat să mă bat cu propriile-mi mâini; încurajat să mă lovesc suficient de tare, ca nu cumva să vină altul și să mă lovească cum știe el. Să-mi calc singur cu bocancul pe suflet. N-aveam ce face. La început, i-am dat pace Soficăi, fiind convins că până la urmă va renunța singură să mai vină pe la ușile bisericii.

Într-o dimineață, la câteva zile, vine domnul Viorel, omul de la lumânări, și-mi spune că trebuie să facem ceva cu Sofica, că nu o poate lămuri nicicum să nu mai vină la biserică, că îi nelipsită zilnic de la Vecernie și de la Liturghie, că stă pe la uși și poate o vede vreun pârâcios. Ba, a mai abordat-o și un polițist de la Locală, care a întrebat-o ce caută prin curtea bisericii. Eu, curajosul, l-am întrerupt în acel moment și l-am întrebat cum a scos-o la capăt cu polițistul. I-a răspuns, îmi zice domnul Viorel, să facă bine s-o lase în pace că ea a venit la biserică să-și cumpere pâine, lucru care nu-i interzis. I-a arătat în plasă și colțul de prescură întors din darul lăsat la altar. Isteață, Sofica, i-a mai spus polițistului că ea în fiecare zi are nevoie de un colț de prescură proaspătă. Un colț. Pâinea cea de toate zilele.

– Părinte, încerca să mă înduplece domnul Viorel, haideți să facem ceva cu ea, oricum nu ascultă să meargă acasă! Hai, părinte, s-o lăsăm în biserică și s-o ascundem undeva prin camerele de spovedanie sau prin balcoane.

– Domnu’ Viorel, nu putem să riscăm ca pentru încăpățânarea cuiva să nu ne mai lase ăștia să slujim deloc Liturghia. Chemați-o aici, că-i explic eu cum stă treaba.

Mi s-a pus un nod în gât când am privit-o. Eu o chemasem s-o rog să nu ne mai facă greutăți și să înțeleagă să stea acasă. Ea, intrată în sfârșit în biserică după câteva zile de pribegit prin curte, zâmbea fericită. Gândea că a primit deja binecuvântarea de a participa la slujbe. N-am mai apucat să-i spun ceva, nici nu mai aveam ce să-i spun. A fugit glonț să-și caute un loc al ei și să nu mă deranjeze. Și bine a făcut că nu m-a deranjat, că am avut de plâns atunci. Plâns de ciudă, plâns de nervi, plâns de rușine, plâns de emoție, plâns de bucurie. De bucuria ei și de rușinea mea.

De atunci, Sofica a stat și stă ascunsă prin biserică la toate slujbele. Cu toate că i-am făcut între timp o hârtie acoperitoare (clopotărița Mănășturului), tot ascunsă stă la slujbe. Acolo a fost de Florii, în Săptămâna Mare, de Paști și-n fiecare dimineață și seară. Ea a fost cea care ne-a răspuns: Adevărat a înviat!

Altceva voiam să vă spun. După fiecare otpust (final) al slujbelor, priveam înfiorat scaunele goale și biserica pustie. Ce imagine tristă și împovărătoare! N-o vedeam nici pe Sofica, dar știam că este acolo, că nu suntem singuri. Obișnuiam, astfel, s-o strig pe mironosița noastră ascunsă:

SOFICA, IEȘI AFARĂ

La câteva secunde, timid, se zărea chipul unei femei în vârstă, ieșind din camera de spovedanie sau de la balcoane, arătându-se de după vreun stâlp rece sau de după vreo perdea uitată. Împlinită, ne saluta de la distanță, și pleca în treaba ei. Îi urmăream cu atenție pașii, înțelegând că prin curajul ei și treaba noastră are un rost.

Astăzi, doamna Sofica, vreau să vă mulțumesc pentru curajul dumneavoastră, care a alinat durerea noastră!

La mulți ani, doamna Sofica!

La mulți ani, femei și mame curajoase, fără de care viața ar sta în loc!

Sursa: Facebook- Dan Cismas

Total
150
Shares
Previous Post

Rugăciune către Sfânta Mare Muceniţă Irina, ocrotitoarea căsătoriţilor şi a celor care vor să se căsătorească

Next Post

Heruvic glas 5, Petru Lampadarie – Chilia Buna Vestire

Related Posts