După moartea lui Teofil, urătorul de Hristos și iubitorul de aur, a rămas ca moștenitoare a împărăției dreptcredincioasa și preaiubitoarea de Hristos, Teodora, soția lui. Ea a întărit dreapta credință și astfel Biserica noastră și-a luat iarăși, ca mai înainte, buna cuviință a sfintelor icoane. Deci, câtă vreme fiul ei, Mihail, a fost nevârstnic, ea, pururea fericita, a cârmuit împărăția; iar când el a ajuns la vârsta de doisprezece ani, a voit să-l însoare și a trimis oameni în felurite părți, ca să afle vreo fecioară frumoasă, de neam bun și îmbunătățită, ca astfel să fie vrednică de împărăție.
În vremea aceea în partea Capadociei se afla o fecioară foarte frumoasă și îmbunătățită, născută din părinți de neam bun, cu numele Irina. Pe aceea au luat-o oamenii împărătești, bucurându-se și nădăjduind că ea are să se facă împărăteasă, pentru că era foarte împodobită și cu bună rânduială. Ea avea și o soră, care a mers împreună cu dânsa. Pe aceea a luat-o de femeie fratele împărătesei Teodora, care se numea Varda. Deci mergând la Vizantia, când treceau muntele Olimp, Irina a auzit de marele Ioanichie, care pustnicea în acel munte, că era om sfânt și cei ce erau vrednici îl vedeau, iar pentru ceilalți era nevăzut. Deci a rugat mult pe oamenii cei împărătești s-o ducă la cuviosul, ca să ia binecuvântare de la el, dar aceia abia au primit. Și ducându-se la munte, cuviosul i-a văzut de departe și, ca un mai înaintevăzător ce era, a cunoscut sporirea fecioarei ce urma să fie și i-a zis ei: „Bine ai venit, Irina, roaba lui Dumnezeu! Du-te în cetatea împărătească, bucurându-te, că locașul Hrisovalantului are trebuință de tine, să păstorești fecioarele ce se află într-însul”. Acestea auzindu-le fecioara, s-a minunat de mai înainte-vederea bărbatului, că i-a cunoscut numele ei și starea ce avea să fie. De aceea, căzând la picioarele lui, i-a cerut binecuvântarea. Și, sculând-o pe dânsa cuviosul, a întărit-o cu cuvinte duhovnicești și cu rugăciuni și a petrecut-o cu binecuvântări, bucurându-se.
Deci, ajungând la împărăteasca cetate, au ieșit rudele ei care locuiau acolo în cetate, având felurite slujbe la curtea împărătească, unul patriciu, altul altă cinste în sfat. Cu aceia au ieșit și alți boieri prieteni ai lor și i-au primit cu multă cinste, după cum li se cuvenea. Iar împăratul celor ce împărătesc, Care cheamă pe cele ce nu sunt ca și cum ar fi, și pe cele nenăscute ca pe niște făcute, a rânduit ca împăratul cel pământesc să ia altă fecioară de femeie, cu puține zile mai înainte de a ajunge Irina la împărăție; pentru ca pe ea să o ia Cel veșnic și fără de moarte în cereasca Lui cămară.
De aceea și minunata fecioară nu s-a întristat de aceasta nicidecum, ci mai vârtos mulțumea lui Dumnezeu, Făcătorul de bine, că a luminat pe împăratul de și-a luat altă soție. Deci mulți alți boieri mari ai cetății și cei dintâi din sfat și prea bogați din cetate o cereau pe dânsa de soție pentru marea ei frumusețe și pentru strălucirea neamului ei; dar ea nicidecum n-a voit, ci a dorit numai pe cerescul Mire, defăimând toate cele vremelnice și pământești. De aceea, totdeauna socotea și căuta loc potrivit să-și petreacă viața fără tulburare și cu plăcere de Dumnezeu.
Iar odată, târziu, și-a adus aminte de profeția Marelui Ioanichie și a trimis oameni să vadă cum se află locașul Hrisovalantului. Iar aceia, văzând așezarea locului, buna întocmire a văzduhului, minunata petrecere a fecioarelor și altele asemenea, s-au întors la stăpâna lor, povestind lucrurile cele preaalese ale mănăstirii și mai ales că era după dorința ei, la loc liniștit și bineplăcut. Iar ea, cum a auzit acestea, s-a bucurat și a împărțit săracilor cele ce avea, nu numai haine și scumpe podoabe, pe care le moștenise de la părinți, ci și multe lucruri neprețuite, pe care i le dăruise cu mărinimie împărăteasa.
Apoi, eliberând pe slugile și pe robii ei, s-a apropiat cu osârdie de zisa mănăstire și și-a tăiat părul capului, care era ca niște fir de aur galben și frumos, cu care împreună a lepădat toată deșertăciunea cea lumească și tot cugetul pământesc, și s-a îmbrăcat cu rasă de păr, ea care era gingașă, de bun neam și preafrumoasă, ridicând cu osârdie jugul cel ușor, cel bun și prea dulce al lui Hristos. Și se supunea prea înțeleapta tuturor surorilor cu minunată smerenie, slujind cu osârdie și fără pregetare la toate treburile mănăstirii, fără nici o împotrivă cuvântare, căci nicidecum nu socotea mărirea neamului său, ci făcea slujbele cele mai proaste fără cârtire. Deci avea în față multă veselie și în suflet umilință și bucurie; iar egumena, ca o îmbunătățită ce era și iscusită în duhovniceștile nevoințe, o sfătuia și o îndemna totdeauna la cele bune.
Și, mai înainte de toate, avea darul lui Dumnezeu, care o acoperea tăinuit și o învăța cele folositoare și fără de care omul nu poate săvârși nici un bine, după cum Însuși Domnul a zis: Fără de Mine nu puteți să faceți nimic! Și: Cel ce petrece întru Mine și Eu întru dânsul, acesta aduce mult rod…
Deci acestea a rodit întru Hristos de-a pururea pomenita Irina, ca un pământ bun și de bună treabă. Ea atât de mult a bineplăcut lui Dumnezeu și la toate surorile, încât toate se minunau de dânsa. Căci, ca și cum ar fi fost roabă cumpărată cu bani, așa se supunea tuturor cu smerenie neasemuită și pe nici una n-a smintit și n-a întristat vreodată. De aceea toate o iubeau și o aveau după cuviință întru multă evlavie, căci nu numai la slujbele cele trupești era fără pregetare, ci și la cele duhovnicești și mai mult, nelipsind niciodată de la obșteasca slujbă. Iar la chilie ea citea viețile cuvioșilor celor îmbunătățiți, ca să urmeze petrecerii lor și să învețe pe surori, îndemnându-le la isprăvile cele asemenea. Deci, într-o zi, citind viața marelui Arsenie și văzând cum stătea de multe ori rugându-se de seara până dimineața, a râvnit acelei minunate fapte bune – ca o următoare a îngerilor – și a cerut binecuvântare de la egumenă să săvârșească o nevoință ostenitoare ca aceea. Iar egumena întâi pregeta să-i dea binecuvântare, căci se temea ca nu cumva să se îmbolnăvească de multa osteneală a nevoinței; dar pe urmă, văzând-o că are neasemănată osârdie pentru aceasta, i-a dat voie, cunoscând multa ei smerenie și măsură.
Deci Sfânta Irina a început această nevoință ostenitoare și mai presus de om, neavând nici un an întreg de când venise în mănăstire, dar dumnezeiescul dar a împuternicit-o și atât a sporit în această nevoință, încât stătea de multe ori de seara până dimineața, având mâinile ridicate în sus ca Moise, și toată noaptea se ruga, și de multe ori de dimineață până la apusul soarelui. Altădată stătea toată ziua și toată noaptea și nicidecum nu se mișca, iar egumena și mai mult se minuna. Și au trecut trei ani din ziua în care a început o nevoință ca aceasta, și văzând-o diavolul, urătorul binelui, se scârbea prea mult și se amăra. Deci se silea s-o prindă pe ea în cursă cu vreo cădere sufletească; dar, ca un neputincios ce era, nu putea, pentru că toate patimile le biruise pururea pomenita și atât a supus pe trup duhului, încât defăima toate cele trupești – desfătarea, slava, banii și îmbrăcămintea -, și le ura desăvârșit. Ea nu avea două haine, ci numai una pe care o îmbrăca la Paști, fiind nouă. Pe aceea o purta un an, fără a o scoate nicidecum, nici nu o spăla, ci numai iarăși la Sfintele Paști lua alta nouă; iar pe cea veche o dăruia la vreun sărac.
Desfătarea ei era numai pâine și apă o dată pe zi, și puține verdețuri. Iar slava atât a defăimat-o, încât primea să curețe ieșitorile, și nu socotea câtuși de puțin mărirea neamului său. Deci, neputând diavolul s-o biruiască pe ea cu lucrul, ca să săvârșească vreun păcat, semăna în mintea ei neghine, aducându-i aminte de desfătarea cea de mai înainte și îndemnând-o la dezmierdările trupești; dar în deșert se muncea neputinciosul, căci ea cunoștea bântuirea, ca o iscusită, și mărturisea egumenei asuprirea, și astfel se izbăvea de ispita diavolului, nevoindu-se ca și mai înainte.
Iar într-o noapte, rugându-se lui Dumnezeu după obicei, diavolul s-a închipuit și s-a făcut ca un arap negru și slut și o certa de departe, înfricoșând-o că-i va face rău, el, slabul și neputinciosul. El îi zicea fericitei Irina, fălindu-se: „Cu mine intri în război, femeie nenorocită și vrăjitoare? Așteaptă puțin ca să cunoști cine sunt eu și puterea mea cea mare!” Acestea și multe alte vorbe a zis diavolul, iar ea și-a făcut Sfânta Cruce și îndată cel văzut s-a făcut nevăzut. Iar în ziua următoare, i-au venit mai cumplite gânduri, tulburând-o foarte tare, și dușmanul i-a dat atâta război, încât a pus-o într-o mare nedumerire.
De aceea, căzând la pământ, se ruga cu lacrimi către Domnul, chemând în ajutor pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și pe Arhanghelii Mihail și Gavriil, în al căror nume se zidise biserica acelui sfânt locaș. Și îi chema în ajutor nu numai pe aceștia, dar și pe toți sfinții, ca s-o izbăvească de diavoleștile bântuieli și de necuratele asupriri. Deci se ruga către Dumnezeu, zicând: „Intru tot Sfântă Treime, Atotputernice, cu mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și cu solirea Arhanghelilor Mihail și Gavriil, a tuturor cereștilor puteri și a tuturor sfinților, ajută roabei Tale și mă izbăvește de bântuirea diavolului”.
Astfel s-a rugat ea cu lacrimi prea fierbinți multe zile și nopți, până ce i-a venit de sus o strălucire dumnezeiască, care a umbrit sufletul ei și a gonit gândurile cele viclene. Deci, rămânând de atunci nesupărată, mai mult se nevoia și slujea lui Dumnezeu cu osârdie. Iar Domnul, văzând dorul ei cel mare, i-a răsplătit cu bogate daruri, că s-a făcut cu totul vas al alegerii ca marele Pavel și încăpere a Sfântului Duh, având în sufletul ei pe Hristos, viețuind și petrecând. Și nu mai trăia după trup, cu Hristos întru duhul și Hristos într-însa, după cum spune apostolul. Deci s-a făcut toată luminată, sau mai bine zis luminătoare. Și a povățuit multe suflete către lumina adevărului, aducând ca gura lui Dumnezeu pe cei nevrednici către Domnul. Și s-a făcut vestită la toți, dar mai ales femeilor și fecioarelor care alergau fără de număr la dânsa în fiecare zi, iar ea le învăța cu atâta plăcere și dulceață, încât multe s-au lepădat de lume și s-au trimis în acea sfântă mănăstire. Iar de atunci nici diavolii n-au mai îndrăznit a se apropia, ci fugeau de dânsa, fiind goniți ca de foc.
In vremea aceea s-a îmbolnăvit egumena și s-au adunat toate la chilia ei plângând, căci au cunoscut că îi venise sfârșitul și, fiind ea îmbunătățită, se întristau de pierderea ei. Iar mai mult decât celelalte se tânguia și plângea smerita cugetătoare Irina și toate plângeau nemângâiate. Dar bolnava a zis către dânsele cu blândețe: „Nu vă întristați pentru mine, că aveți bună egumenă, mai vrednică decât mine și mai pricepută, pe sora noastră, Irina; acesteia să vă supuneți din tot sufletul. Ea este fiica luminii, mielușeaua lui Hristos, vasul Sfântului Duh și cu hotărâre să nu faceți altă proiestoasă”. Poruncind aceasta în ceasul cel mai de pe urmă, a zis către Stăpânul Hristos: „Slavă, Doamne, milei Tale!” și așa și-a dat sufletul în mâinile sfinților îngeri care stăteau de față.
Iar Cuvioasa Irina nu era acolo când egumena a zis despre dânsa acele cuvinte. Dar nici monahiile nu i-au spus nimic, ca să nu fugă ca o smerită cugetătoare și fără slavă deșartă, că toate îi știau buna socoteală și multa smerenie. Deci numai după ce au îngropat pe cea răposată după cum se cuvenea, s-au adunat toate în biserică și s-au rugat să le lumineze Domnul, să aleagă pe cea care îi va plăcea împărăției Sale. Și după rugăciune, cele mai bătrâne au poruncit să meargă toate la patriarh, ca el să hotărască după cum îl va lumina Domnul.
Pe atunci era patriarh Sfântul Metodie Mărturisitorul, care pentru dreapta credință suferise multe chinuri de la luptătorii de icoane și purta pe sfințitul său trup rănile Domnului, făcând minuni, căci avea Duh Sfânt și cunoștea cele viitoare. Deci, când celelalte surori au purces să se ducă, Irina nu voia să le urmeze, punând fel de fel de pricini și de împiedicări; dar ele au luat-o cu sila. Și ajungând la patriarh și închinându-se, le-a întrebat: „Pe care din toate ați ales să fie egumenă?” Ele au răspuns: „Pe nici una, stăpâne sfinte; ci nădăjduim întâi la Dumnezeu, și al doilea la prea sfinția ta, care ai Duh Sfânt, să hotărăști pe care te va lumina darul Lui”. Iar purtătorul de Dumnezeu le-a zis: „Eu știu că toate doriți și voiți pe cinstita și încuviințata Irina; deci aveți socoteală bună și plăcută înaintea lui Dumnezeu. Fie slavă Domnului, Care mi-a arătat faptele cele îmbunătățite ale roabei Sale”.
Iar ele, auzind acestea, s-au minunat și i s-au închinat, zicându-i: „Cu adevărat, Dumnezeu locuiește în fericitul suflet al preasfinției tale și te luminează și-ți arată cele ascunse!” Atunci sfântul s-a sculat îndată de pe scaun, a luat cădelnița și, binecuvântând pe Domnul cu cuviincioasă cântare de laudă, a hirotesit pe Irina diaconiță a bisericii celei mari, știind prin Duhul Sfânt că era curată și fără prihană. Apoi a așezat-o egumenă și, învățând-o cum să umble, cum să se poarte și cum să povățuiască pe surori la pășunea mântuirii, a liberat în pace pe Irina și pe celelalte surori. Deci ele au plecat bucurându-se, iar Irina plângea, socotind, pentru marea ei smerenie, că a luat vrednicia cu nevrednicie. Iar celelalte se minunau și o mângâiau, zicând: „Stăpână, nu te întrista pentru această stăpânire, că noi nu vom ieși din ascultarea ta niciodată, și-ți vom ajuta după Dumnezeu, cât vom putea”.
Deci după ce au ajuns la mănăstire, au mulțumit Domnului și s-au ospătat, apoi au dus-o la chiliile egumenești, bucurându-se. Iar ea a încuiat ușa plângând, și, căzând la pământ, se ruga cu lacrimi și zicea: „Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Păstorul cel bun, ușa oilor, Povățuitorul și Învățătorul nostru, ajută mie, roabei Tale, și acestei mici turme a Ta, și ne izbăvește de răpirea lupului cel gândit, căci știi neputința noastră, că noi nu avem putere de la noi să săvârșim bunătatea, fără darul și ajutorul Tău”.
Așa s-a rugat multă vreme către Domnul, apoi a întors cuvântul către sine, zicând: „Smerită Irino, cunoști oare sarcina pe care a pus-o Hristos pe umerii tăi? Ție ți s-au încredințat suflete, pentru care Dumnezeu S-a întrupat și S-a făcut om și Și-a vărsat preacuratul și preascumpul Său Sânge. Deci dacă are să dea fiecare răspuns și pentru un cuvânt deșert și vătămător de suflet, lui Dumnezeu Cuvântul, în ziua judecății, câte chinuri vei lua tu, care ai luat grija și purtarea de grijă a atâtor suflete, dacă din neluarea ta aminte se va chinui vreun suflet, căruia nu-i este vrednică toată lumea, precum a zis Domnul. Deci priveghează, postește, roagă-te și ia aminte de astăzi mai mult, să nu se facă greșeala ta pricină de pierzare a vreunei surori. Căci se va împlini cuvântul lui Dumnezeu care zice: „Orb pe orb dacă se va povățui, amândoi cad în groapă”.
Deci așa se nevoia prea mult, postind și rugându-se multe zile. Și făcea atâtea plecări de genunchi și metanii, încât de multe ori petrecea toată noaptea, nedând trupului nici cât de puțină odihnă, ca Domnul să se milostivească spre multele ei osteneli și să-i dea pricepere să cârmuiască păstoria cu plăcerea lui Dumnezeu. Astfel Domnul o înțelepțea după dorința ei și cârmuia pe surori preaminunat și le învăța cu atâta înțelepciune, încât covârșea la vorbă pe dascăli și pe ritori. Spre încredințarea acestui lucru, ascultați câteva din multele porunci și dojeniri care le spunea:
„O, surori în Hristos și cinstite afierosiri ale lui Dumnezeu, știți bine că nu era cu cuviință și cu cale să vă învăț eu, nevrednica și necărturărița. Dar, fiindcă judecățile lui Dumnezeu sunt neîncercate și neînțelese, și darul Lui a rânduit să vă fiu egumenă, eu, proasta roabă a voastră, vă rog să vă supuneți mie și să ascultați cuvintele smereniei mele. Căci dacă nu vom păzi legile și rânduielile acestui chip care îl purtăm și nu vom face câte am făgăduit înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor, nimic nu ne folosim; precum și credința fără de fapte este moartă, după cum am auzit.
Domnul S-a făgăduit să ne dea, pentru puțina osteneală vremelnică, pe care vom răbda-o aici, împărăția cerurilor și viață fără de sfârșit, desfătare nestricăcioasă și bucurie veșnică. Noi am crezut Lui precum se cuvenea și am lăsat pe cele înveselitoare ale lumii, ca pe niște lucruri mincinoase și vremelnice, ca să moștenim pe cele adevărate și veșnice. Deci dacă nu vom păzi poruncile Domnului, noi, ticăloasele, apoi și pe cele vremelnice le-am pierdut și de cele veșnice ne lipsim, împreună cu fecioarele cele nebune, ca niște nebune și nevrednice!
Deci, fiindcă sufletul nu se poate împărți în două părți, adică să avem desfătare și înfrânare, înaltă cugetare și smerenie, nici celelalte fapte bune nu le câștigăm, dacă nu vom lăsa și nu vom urî cu totul greșelile cele potrivnice, pe care să ne ostenim a le goni din sufletul nostru, asemenea și toată pofta lumească, ca să fie și cele dinlăuntru ale noastre, ca și cele din afară. Căci faptele bune ale sufletului sunt cinstite mai întâi decât cele trupești. Postirea și privegherea și alte rele pătimiri ale trupului nu ne folosesc la nimic dacă vor lipsi faptele bune ale duhului, adică smerita cugetare, întreaga înțelepciune, dragostea, milostivirea, milostenia către săraci și alte asemenea lucruri bune și plăcute lui Dumnezeu; iar după acestea să ne ostenim și la faptele bune cele trupești și să postim după putere”.
Acestea și altele asemenea le zicea preaînțeleapta, învățând de multe ori cu milostivire de maică pe fiicele sale duhovnicești, care primeau cu osârdie cuvântul și dădeau rod preaminunat. Iar cuvioasa, văzând că făcea rod mult în sufletele lor cu sfătuirile sale, se bucura și mulțumea Domnului, pe care Il iubea din tot sufletul și puterea. Deci, având credință către Hristos, fără vicleșug, și către surori dragoste mai presus de măsură, a îndrăznit de a cerut un dar mare și mai presus de fire, adică s-o învrednicească darului mai înainte-vederii, ca să cunoască cu adeverire greșelile cele ascunse ale tuturor surorilor. Iar aceasta nu pentru lauda omenească, ci ca să le îndrepteze și să nu fie date la chinuri.
De aceea și Domnul, văzând că scopul ei era bun, a ascultat-o degrab și i-a trimis din cer un înger purtător de lumină, care a venit la dânsa în haine albe, fulgerând. Iar ea când l-a văzut, nu s-a tulburat, nici nu s-a înfricoșat deloc de preaslăvirea chipului, ci mai vârtos s-a bucurat. Iar îngerul a fericit-o, zicând: „Bucură-te, roaba Domnului preacredincioasă și adevărată. Domnul ne-a trimis spre slujba ta, după cererea ce i-ai făcut, pentru cei ce vor a se mântui prin tine. El mi-a poruncit să stau lângă tine totdeauna și în fiecare zi să-ți descopăr luminos cele ascunse”. Zicând acestea, îngerul s-a făcut nevăzut; iar cuvioasa a căzut la pământ, mulțumind Domnului cu veselie. Și de atunci îngerul n-a lipsit de la dânsa, ci i se arăta în fiecare zi – o, îndrăznire minunată a cuvioasei către Domnul! -, vorbind ca un prieten cu prietenul său. El îi descoperea lucrurile cele ascunse ale fiecăruia, nu numai ale celor călugărițe, ci și ale celorlalți oameni care veneau s-o vadă și să audă cuvintele ei cele de aur.
Deci, dacă ar fi văzut pe cineva că a făcut vreun lucru nelegiuit, îl învăța și îi spunea despre munca cea veșnică, în care se osândesc cei ce mor nepocăiți și mai vârtos câți cad în cutare păcat, fie femeie, fie monahie, spunând păcatul în care era căzut cel ce vorbea cu dânsa. Dar nu mustra pe om la arătare, ca să nu-l rușineze către ceilalți, ci în chip iscusit îl aducea la pocăință. Și se ruga de seara până la vremea Utreniei și după Utreme dormea puțin până în zori. Apoi se ducea în biserică și chema pe surori una câte una la mărturisire. Și când se întâmpla vreuna de nu mărturisea păcatul său, i-l spunea cuvioasa cum o sfătuia îngerul mai înainte. De aceea, toate i se supuneau ca unei sfinte și mai presus de om. Deci a ieșit vestea despre ea în toată cetatea, și fiecare alerga să vadă fața ei cea cinstită și vrednică de cucernicie. Acolo se adunau în fiecare zi boieri, sfetnici, femei, fecioare, tineri și bătrâni, și îi învăța preaînțeleapta cu atâta pricepere și umilință, încât se pocăiau de păcatele lor și se mântuiau; și așa pretutindeni se auzea numele minunatei Irina.
Iar ea nu lipsea niciodată de la rugăciune și mulțumire către Domnul. Deci diavolii s-au supărat asupra sa și într-o noapte s-au adunat în chilia ei, unde se ruga stând drept, cu mâinile ridicate în sus. Și strigau cu glas tulburat și urât, încercând prea viclenii s-o oprească de la rugăciune, dar n-au putut. Iar unul din ei, mai obraznic decât ceilalți, s-a dus mai aproape și-și bătea joc de dânsa ca o maimuță, zicând: „Irino de lemn, pe care te țin picioare de lemn, până când vei necăji neamul nostru? Până când ne vei arde cu rugăciunile tale și ne vei face atâta întristare și răutate?” Asemenea și ceilalți se arătau că se tânguiau de primejdia lor și se băteau. Iar cuvioasa stătea fără de frică la locul său și nu se clintea deloc.
Atunci acel nerușinos diavol a aprins lumânare din candelă și i-a ars acoperământul sfintei și culionul, apoi, ajungând focul până jos, i-a ars nu numai hainele, ci și multe părți ale trupul ei, adică umerii, pieptul și spinarea. Și câte puțin ar fi ars tot trupul ei, dacă nu ar fi alergat o soră, care se întâmplase de se ruga și ea asemenea în chilia sa și, cum a simțit miros de carne și de haine care ardeau, a alergat la chilia sfintei și – o, minune! – a văzut-o arzând toată, dar din locul său nu se clintea, ci stătea nemișcată ca un stâlp.
Deci sora a stins îndată văpaia și a mișcat pe sfânta puțin, care, pogorând mâinile târziu, a zis: „De ce mi-ai pricinuit atâta răutate, fiica mea, și m-ai lipsit de atâtea bunătăți? Nu se cade a cugeta cele ale oamenilor, ci cele ale lui Dumnezeu. Până în ceasul acesta stătea înaintea mea un sfânt înger și-mi împletea o cunună din tot felul de flori, atât de prea mirositoare și minunate, încât unele ca acestea niciodată nu s-au văzut. Și când își întindea mâna ca să pună pe capul meu acea cunună de mult preț și frumoasă, ai venit tu și ai purtat grijă de mine cu socoteală bună mai rea decât socoteala Cea rea; drept aceea îngerul a fugit, văzându-te pe tine, și mi-ai dat această întristare și pagubă neasemănată”.
Iar ea auzind acestea, a plâns. Apoi, cum desprindea bucățile de haine, care erau jumătate arse și lipite de carnea ei, ieșea atâta miros, încât covârșea toate mirurile și aromatele cele scumpe. Mirosul acela a umplut toată biserica și toți miroseau și se minunau. Dar, deoarece cuvioasa nu mai avea altă haină, ucenița i-a adus una și a îmbrăcat-o. Și după câteva zile, Doctorul sufletelor și al trupurilor i-a vindecat rănile ce i se făcuseră, crescându-i și darul proorociei.
Venind odată la ea un famen al surorii sale, care era femeia chesarului Varda, l-a chemat sfânta în taină și i-a zis: „Chirile, spune surorii mele să-și gătească lucrurile, pentru că în puține zile îi va muri bărbatul, de bântuirea împăratului Mihail, iar după puțin timp și împăratul va fi bântuit de alții pe dreptate, pentru necuviincioasele lui fapte, ca astfel să-și piardă viața și împărăția. Să vă păziți însă de a spune aceasta cuiva și nici cineva din rudeniile noastre să nu îndrăznească a se împotrivi împăratului ce va să fie și să nu-l oprească cât de puțin, căci, deși este pricinuitor de ucideri, Dumnezeu l-a iubit ca pe un binecredincios și a binevoit întru el. Drept aceea, nu se va folosi vrăjmașul la dânsul”.
Auzind acestea sora cuvioasei, s-a biruit de dragostea bărbatului său și i le-a arătat. Iar el, ca un mândru și nepriceput, n-a înțeles și nici n-a alergat către Domnul cu lacrimi, ca să ceară milă; ci a rămas fără grijă, vrând numai să știe numele celui ce avea să împărătească. Și de multe ori a trimis vestitori la cuvioasa ca să i-l arate, dar nu a voit, până ce l-a ucis oastea după câteva zile. Asemenea și împăratul Mihail, fiind tăiat, și-a lepădat viața, iar după el a împărățit Vasile Machedon. Acestea ajung spre a arăta darul cel proorocesc al Cuvioasei Irina. Deci să venim la celelalte minuni ale ei.
O femeie frumoasă și de neam bun din cetatea cuvioasei, adică din Capadochia, era logodită cu un bărbat; dar, schimbându-și scopul, nu l-a mai voit și, ca să nu o mai supere, a fugit de acolo și s-a călugărit în mănăstirea sfintei. Iar diavolul a zavistuit-o și i-a înfierbântat logodnicul cu multă dragoste spre dânsa. Și neputând acela s-o scoată din mănăstire, s-a îmbătat atâta de dragoste rea, încât, aflând un fermecător, slujitor preaiscusit al diavolului, i-a făgăduit mulți bani dacă prin farmece va aduce pe acea femeie la voia lui, ca să-l ia de bărbat.
Deci, fermecătorul făcându-și meșteșugul în Capadochia, femeia și-a ieșit din minte și înconjura toată mănăstirea răcnind și strigând numele logodnicului său. Și se jura cu înfricoșate jurăminte că dacă nu-i vor deschide ușa să se ducă să-l afle, se va sugruma. Auzind Cuvioasa Irina acestea, plângea și, bătându-se peste obraz, zicea: „Vai mie, ticăloasa, pentru că din negrija păstorilor, lupii răpesc oile! Dar în deșert te ostenești, vicleanule diavol, că Hristos nu te va lăsa să înghiți pe mielușeaua Lui”. Atunci a adunat toată obștea și, învățându-le să se păzească mai dinainte de vicleșugurile diavolului, le-a sfătuit să postească toată săptămâna, rugându-se către Dumnezeu, și toate să facă pentru acea soră câte o mie de metanii cu lacrimi în fiecare zi. Deci astfel se ruga fiecare în chilia sa.
Iar a treia zi, acolo unde se ruga la miezul nopții, sfânta a văzut pe Marele Vasile, stând înaintea sa și zicându-i: „Pentru ce ne prihănești, Irino, că lăsăm să se facă în patria noastră urâciuni și necuviințe? Când se va lumina de ziuă, să iei pe ucenița ta cea bolnavă și să o duci la Vlaherna. Acolo va veni să o vindece Maica Stăpânului nostru Hristos, care are putere!” Zicând sfântul aceasta, s-a făcut nevăzut. Iar sfânta a luat pe aceea ce pătimea, împreună cu alte două surori mai alese și, ducându-se la numita biserică a Vlahernei, s-au rugat toată ziua cu lacrimi. Iar la miezul nopții sfânta a adormit de osteneală și a văzut în vis popor mult, care gătea drumurile cu haine aurite și prea luminoase, stropind cu flori prea mirositoare și tămâind. Deci sfânta i-a întrebat pe ei pentru ce fac atâta pregătire. Iar ei au zis: „Vine Maica lui Dumnezeu; deci pregătește-te a i te închina”. Atunci a venit și împărăteasa tuturor, urmându-i mulțime nenumărată de purtători de lumină, iar dumnezeiasca și cinstita ei față scotea atâta strălucire, încât omul nu putea să o vadă.
După ce Stăpâna a văzut pe toți bolnavii, a venit și la ucenița Irinei. Atunci sfânta, înfricoșată și cutremurată, a căzut la prea curatele picioare ale Intru tot sfintei Stăpâne și a auzit cum a strigat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pe Marele Vasile, și l-a întrebat de Irina, ce-i trebuie. Iar el a spus toată pricina precum este mai sus. Atunci Stăpâna a zis: „Chemați pe Anastasia!” Și când a venit, a zis către dânsa: „Duceți-vă cu Vasile în Cezareea, cercetați cu sârguință, ca să vindecați această fiică, că Fiul și Dumnezeul meu v-a dăruit vouă darul acesta”. Atunci Anastasia și cu Vasile, închinându-se Născătoarei de Dumnezeu, s-au dus degrab să săvârșească cele poruncite. Apoi s-a făcut un glas către Cuvioasa Irina, zicându-i: „Du-te la mănăstirea ta și acolo se va vindeca!”
Deci deșteptându-se, a spus vedenia celorlalte, și au plecat bucurându-se. Și era Vineri, iar la ceasul Vecerniei s-au adunat toate în biserică. Și spunându-le cuvioasa vedenia sa, a poruncit ca toate să ridice mâinile și ochii spre cer și cu lacrimi să grăiască din toată inima: „Doamne miluiește”. Deci, după multă vreme, când s-a udat toată fața bisericii de lacrimi, s-a arătat în văzduh zburând – o, minunile Tale, Hristoase, Împărate Atotputernice! – Marea Muceniță Anastasia și Marele Vasile. Atunci s-a auzit un glas de la ei, zicând: „Irino, întinde mâinile tale și primește acestea, și nu ne mai prihăni pe nedreptate”.
Deci sfânta, întinzând sfintele sale mâini, a primit din văzduh o legătură care cântărea trei litre. Și dezlegând-o, a aflat într-însa fel de fel de farmece și lucruri rele, ață, păr, plumb, noduri și nume diavolești scrise. Și erau mai ales doi idoli mici de plumb, unul în asemănarea bărbatului, iar celălalt în al monahiei, și erau lipiți unul de altul, ca și cum păcătuiau. Iar monahiile s-au minunat și au petrecut toată noaptea mulțumind împărătesei celei Atotputernice. Apoi, de dimineață, sfânta a trimis la Vlaherna două monahii, împreună cu ceea ce pătimea și împreună cu lucrurile cele rele care s-au zis mai sus, încă și cu untdelemn și cu prescuri, ca preotul să slujească Sfânta Liturghie. Deci acela, după Sfânta Liturghie a miruit pe bolnavă cu untdelemn din candelă, apoi a pus farmecele pe jăratec, și acelea arzând, s-au dezlegat și nevăzutele legături ale monahiei, și așa și-a venit în minte, slăvind pe Dumnezeu, Care a izbăvit-o. Iar când idolii s-au topit desăvârșit, ieșeau niște glasuri mari de pe jăratec, precum răcnesc porcii când îi înjunghie; iar cei de față, văzând și auzind acestea, au fugit cutremurați, slăvind pe Dumnezeu, Care face niște lucruri prea slăvite ca acestea. După aceasta, monahiile s-au întors în mănăstire, povestind către celelalte și aceste minuni de pe urmă.
Iar smerita cugetătoare Irina, când vedea pe alții că i se plecau ei pentru sfintele sale fapte, atât se osândea pe sine, încât nu lipseau niciodată lacrimile din ochii ei, dar mai ales la Sfânta Liturghie, când preotul aducea jertfa cea fără de sânge; căci socotind ea, cum că Dumnezeu Cel nevăzut și fără de moarte a primit a se face om și a se răstigni pentru dragostea noastră și a pregătit aceste dumnezeiești Taine ca să ne împărtășim cu Dânsul, atât se umilea, încât nu putea să-și țină plânsul; deci își acoperea fața ca să nu o vadă celelalte și plângea, ca și cum ar fi fost un tâlhar sau un făcător de rele, care a făcut toate nelegiuirile.
Și petrecea nevoindu-se ca și mai înainte și de multe ori se ruga o zi și o noapte necurmat, altădată și două sau trei zile și chiar o săptămână întreagă. Iar când voia să-și lase mâinile în jos nu putea, că, de mult ce le ținea în sus, se înțepeneau din umeri și din coate; de aceea chema pe câte o soră de-i ajuta; și, când le cobora, încheieturile scrâșneau atât de tare, încât sunetul se auzea de departe.
Iar în Sfântul și Marele Post dânsa nu mânca pâine, nici altă mâncare până la Sfintele Paști, decât numai puține verdețuri o dată pe săptămână și bea puțină apă. De aceea, de multa ei înfrânare, rămăsese numai pielea și oasele. La praznicele împărătești priveghea toată noaptea și nu dormea nicidecum, ci se ruga deosebi și cânta. Și de multe ori ieșea în ogradă la miezul nopții și se ruga cu multă umilință, căci, văzând stelele, frumusețea cerului și mărimea lui, se bucura, slăvind pe Ziditorul, Care le-a făcut cu atâta înțelepciune.
După dumnezeiasca rânduială, ca să nu rămână nemărturisită o minune mare, care de multe ori se făcea în ogradă, s-a întâmplat că o soră a ieșit încetinel într-o noapte din chilia sa și a văzut pe sfânta că se ruga, fără a i se atinge picioarele de pământ, ci stătea în văzduh înălțată ca la doi coți; iar lângă dânsa erau doi chiparoși foarte înalți, care și-au plecat vârfurile până la pământ și au stat așa – o, preaslăvită minune! -, câtă vreme s-a rugat sfânta!
Iar după ce și-a săvârșit rugăciunea, s-a dus la amândoi și, atingându-se de vârfurile lor, i-a binecuvântat cruciș, și atunci ei, înălțându-se, iarăși s-au întors la starea lor. Deci văzând monahia o minunată vedenie ca aceasta, s-a înfricoșat și tremura, socotind nălucire cele văzute, de vreme ce trecuseră trei ceasuri de când o vedea. De aceea, ca să se încredințeze, a alergat la chilia sfintei și, văzând că este adevărată, s-a încredințat că n-a văzut nălucire, ci adevărată minune; însă atunci s-a temut și n-a arătat nimănui.
După câteva zile, monahiile au văzut în vârfurile acelor chiparoși două basmale spânzurate, pe care, spre slava lui Dumnezeu, fericita Irina le spânzurase, fiindcă de multe ori își plecau vârfurile, închinându-i-se ei. Deci se întrebau una pe alta care, când și cum a putut să se suie la atâta înălțime ca să lege basmalele acolo. Atunci monahia care a văzut minunea a povestit celorlalte, care s-au înfricoșat și au lăcrimat de bucuria lor, și au certat-o că nu le-a deșteptat și pe dânsele să vadă o minune ca aceea. Iar sfânta, înștiințându-se că numita monahie a descoperit-o, s-a tulburat și a canonisit-o, zicând: „Dacă m-ai fi văzut păcătuind ca un om, ai fi arătat și păcatul meu?” Atunci ea a căzut înfricoșată la pământ, cerând iertare. Iar sfânta a zis cu grea certare Către dânsa și către celelalte, ca să nu mai îndrăznească altădată vreuna din ele să arate cuiva vreo minune, câtă vreme va trăi sfânta în această lume. Deci, ea săvârșind multe asemenea semne, nimeni nu le arăta, temându-se de certare.
In prima zi a lunii ianuarie, dânsa avea obicei să prăznuiască pe Marele Vasile, pentru că îl avea pe el spre mare evlavie, ca pe unul ce era dintr-o patrie cu ea. Într-acea zi, la a patra strajă a nopții, a venit un glas nevăzut, zicând către sfânta: „Primește pe corăbierul care îți aduce astăzi poame și mănâncă-le bucurându-te, că sufletul tău se va veseli!” Deci, când cântau Utrenia, a trimis două monahii, zicând: „Duceți-vă la poartă și băgați înăuntru pe corăbierul care se află afară”. Deci, venind omul acela la cuvioasa, s-au închinat unul altuia și, rugându-se, au șezut. Apoi l-a întrebat cum a venit acolo și el a zis către dânsa: „Doamna mea, eu sunt corăbier din insula Patmosului și am plecat cu corabia să vin aici în Constantinopol pentru oarecare trebuință a mea. Și călătorind pe lângă marginea insulei noastre, am văzut pe mal un bătrân frumos și cu chip dumnezeiesc, care ne-a strigat să-l așteptăm. Iar noi, neputând sta, fiind aproape de pământ și de stânci și vântul fiind bun, alergam. De aceea omul acela a strigat mai tare, poruncind să stea corabia. Atunci îndată – o, minune! – corabia a stat până ce bătrânul acela a venit umblând peste valuri și ajungând la corabie, a scos trei mere din sânul său și mi le-a dat mie, zicându-mi: «Cum vei ajunge în cetatea împărătească, să le dai patriarhului și spune-i că i le-a trimis din Rai Atotbunul Dumnezeu și robul Lui, Ioan!» Apoi, scoțând din sân alte trei mere asemenea, mi-a zis: «Acestea să le dai egumenei Hrisovalantului, cea cu numele Irina, și spune-i ei: „Mănâncă din acestea, pe care sufletul tău le-a poftit”. Căci acum am venit din rai și i le-am adus!» Așa zicând, ne-a binecuvântat și îndată corabia a plecat, iar el s-a făcut nevăzut. Deci am dat cele trei mere patriarhului, iar pe acestea le-am adus sfinției tale”. Acestea auzindu-le cuvioasa, a lăcrimat de bucurie și multe mulțumiri a dat Sfântului Ioan, iubitul ucenic și apostol al lui Hristos.
Atunci corăbierul a scos merele dintr-o basma de mătase țesută cu aur, căci le avea păzite cu cinste ca pe niște lucruri dumnezeiești, și i le-a dat cuvioasei cu multă evlavie. Iar merele acestea atâta covârșeau merele cele pământești și vremelnice prin aceste trei daruri: cu frumusețea, cu mirosul și cu mărimea, încât erau vedere de mirare. Și acesta nu este lucru de necrezut, fiindcă erau din Rai. Deci corăbierul acela, luând binecuvântare și iertare de la sfânta, s-a dus. Iar ea a postit o săptămână, mulțumind Domnului pentru darul ce i l-a trimis. Apoi, întru slava Lui, a început a mânca dintr-un măr, în fiecare zi câte o bucățică, fără a gusta pâine, verdețuri sau orice altă mâncare, nici măcar apă nu bea, până la patruzeci de zile.
Și atâta miros ieșea din gura ei în vremea când mânca, încât se umplea tot mirosul surorilor și întreaga mănăstire, ca și cum ar fi făcut în fiecare zi miruri și aromate de mult preț; deci tot văzduhul se umplea de această minunată veselie a Raiului. După acestea, când a venit Sfânta și Marea Joi, a poruncit tuturor surorilor să se împărtășească cu dumnezeieștile Taine, iar după împărtășire a tăiat al doilea măr în bucățele și a dat fiecăreia câte o bucățică de a mâncat, însă ele nu știau ce este, numai mirosul și dulceața o simțeau în gură și se minunau; și mai ales simțeau în sufletul lor multă veselie și bucurie când mâncau. Iar pe celălalt măr l-a păstrat cu pază și multă cinste, și în fiecare zi îl mirosea spre îndulcirea și veselia sufletului ei.
Apoi, după multe alte minuni ce a făcut această cuvioasă, a scos de la moarte nedreaptă și pe o rudă a sa, care, fiind pârât la împărat de niște oameni răi, a fost închis și hotărât spre moarte. Atunci cuvioasa, arătându-i-se împăratului în vis, l-a îngrozit pe el, că de nu va elibera pe cel închis și hotărât spre moarte fără de vină, va porni spre răzbunare asupra lui pe Împăratul ceresc. Deci, arătându-se mai întâi în vis, apoi și la arătare, l-a făcut de l-a eliberat. Și voind el să intre în mănăstire și să vadă pe cuvioasa, a fost oprit de dânsa prin scrisoare, pentru multa ei smerenie.
Un om oarecare, prieten al ei și cunoscut bun, cucernic și iubitor de Hristos, cu numele Hristofor, venea de multe ori în mănăstire, unde ea îl primea cu dragoste și vorbeau împreună, știind că era îmbunătățit. Deci venind într-o zi și vorbind multă vreme, când voia să meargă, i-a făcut metanie după obicei, cerându-și iertare, iar sfânta i-a zis lui: „Mergi, fiule, Domnul să odihnească sufletul tău cu drepții”. Acestea auzindu-le el, a rămas înmărmurit și întristat, căci, ca un înțelept ce era, a înțeles că nu zicea sfânta acestea fără de vreo înțelegere. Iar ea, văzându-l tulburat, s-a prefăcut că mintea ei era îndreptată la altceva și de aceea a grăit acestea, apoi mângâindu-l din destul, l-a trimis la casa sa; iar el s-a dus fără să aibă cât de puțin vreun semn de boală. Și ajungând la casa sa, a mâncat bine, dar în vremea Vecerniei a căzut jos și și-a dat sufletul fără de veste. Aceasta nimeni altul nu o știa, decât numai Sfânta Irina, că pentru aceasta îi zisese lui cuvintele cele mai dinainte.
Iar una dintre surori, care se întâmplase acolo când cuvioasa grăise aceste cuvinte, o ținea de rău, zicând: „Pentru ce, doamna mea, ai zis cuvântul acela lui Hristofor, de s-a dus întristat?” Dar sfânta i-a răspuns: „Să nu socotești că am zis așa degeaba și la întâmplare, ci pentru că vedeam un tânăr strălucit care sta dinapoia lui și ținea în mână o seceră ascuțită și pe alți oarecare împrejurul lui, care îi numărau anii pe degete și au hotărât că ziua lui cea de pe urmă este ziua de astăzi. Și de nu crezi, cheamă pe roaba Evitia și trimite-o să se ducă în casa lui, să vadă că într-adevăr a murit”. Deci, trimițând-o pe aceea, l-a găsit mort. De aceea toate s-au minunat și au slăvit pe Dumnezeu că le-a învrednicit a avea o învățătoare ca aceea; și de atunci luau aminte mai mult la cuvintele ei și când zicea cuiva: „Dumnezeu să-l odihnească”, în acea zi se sfârșea.
Dar de vreme ce și ea era om, trebuia să-și împlinească datoria sa, pe care i-a arătat-o acel înger, zicându-i: „Să știi că în anul viitor, în 28 de zile ale acestei luni, după ce vei prăznui pe Marele Mucenic Pantelimon, vei veni să stai înaintea scaunului dumnezeirii”. Și era atunci în ziua de 26 iulie și se prăznuia în mănăstirea sfintei înnoirile hramului arhanghelului, căci în aceeași zi au zidit biserica și au sfințit-o. Deci, în anul următor, când a serbat această prăznuire și a Sfântului Pantelimon, s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, postind mai întâi o săptămână după rânduială și, rugându-se, fără î gusta nici măcar puțină apă, ci numai minunatul acel măr, pe care i-l trimisese din Rai iubitul ucenic al Stăpânului Hristos, împreună cu celelalte două, după cum am zis mai sus. Deci numai pe acela l-a mâncat pentru slava lui Dumnezeu, când a cunoscut că i-a venit vremea să se ducă către doritul său Mire, căci n-a voit să-l mănânce mai înainte, ca să-l aibă în această petrecere pe pământ spre mângâiere de toate supărările care i s-ar fi întâmplat, ca oricărui om, fie vreo întristare, fie vreo nemulțumire de la surori.
Căci atunci când i se întâmpla ceva, îl lua în mâinile sale și de nemăsuratul lui miros se pierdea toată amărăciunea și se prefăcea multa ei întristare și mâhnire în bucurie și veselie. Și se bucura întru tot lăudata, aducându-și aminte ce fel de îndulcire avea să moștenească veșnic în cereasca împărăție. Deci, atunci când a mâncat acel măr, toată mănăstirea s-a umplut de un miros minunat; iar cuvioasa, după mâncarea lui, a venit întru frică, temându-se de moarte și, căutând spre cer, plângea. Iar monahiile, neștiind pricina mâhnirii ei, plângeau și ele și o întrebau ce are de se amărăște.
Iar ea le-a răspuns: „Fiicele mele preaiubite, astăzi mă duc din această lume și nu mă veți mai vedea, pentru că a venit ceasul să mă duc la viața cea veșnică; deci să puneți egumenă pe doamna Maria, că Dumnezeu a ales-o și vă va cârmui cu dumnezeiască plăcere. Să vă sârguiți a umbla pe calea cea strâmtă și necăjicioasă, ca să aflați lărgime în Rai. Urâți lumea și cele dintr-însa, pentru că toate acestea vremelnice sunt deșarte. Urâți sufletele voastre, ca să le dobândiți, după dumnezeiasca poruncă. Pe scurt, să nu faceți cât de puțin voia trupului, ci a lui Dumnezeu, pentru că numai Acela poate să vă ajute în ceasul judecății”.
Acestea și alte cuvinte folositoare de suflet zicând ea în ceasul cel mai de pe urmă, și-a ridicat mâinile și ochii spre cer și se ruga către Domnul, zicând: „Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Păstorule cel Bun, care ne-ai izbăvit pe noi cu Preasfântul și de mult preț Sângele Tău, în mâinile Tale cele sfinte dau această mică păstorie. Acoperă-o cu acoperământul aripilor Tale și păzește-o pe dânsa de supărările și ispitele diavolului, că Tu ești sfințirea și izbăvirea noastră și Ție mulțumire înălțăm și Te preamărim pe Tine totdeauna!”
Astfel rugându-se ea, a șezut și a început a zâmbi, văzând pe sfinții îngeri că o fericesc. Și îndată fața ei a strălucit ca soarele și atunci și-a închis ochii ca și cum ar fi dormit. Astfel și-a dat Domnului sfințitul ei suflet, trăind o sută și trei ani. Însă cu toate bătrânețile sale, întru nimic nu se stricase frumusețea ei, ci se arăta ca o tânără frumoasă, fie pentru darul fecioriei, că n-a cunoscut lumea împodobită și preaîncuviințată, fie pentru că avea dar deosebit de la Dumnezeu, ca să rămână până în sfârșit la dânsa acea frumusețe și podoabă a trupului, care să mărturisească frumusețea sufletului, precum se învrednicise și de alte daruri de la cerescul său Mire.
Deci s-a făcut de către surori plâns și bocet și toate se tânguiau după cuviință de lipsa unei maici ca aceasta, dar nu numai ele, ci și aproape toată cetatea Constantinopolului s-a adunat, și mai ales doamnele boierilor din sfat și cucoanele, și tot neamul și vârsta, toți alergau împreună, câți au auzit de sfânta ei mutare, ca să sărute spre sfințire sfintele și cinstitele ei moaște. Și atâta mulțime de bărbați și femei s-a adunat, încât nu-i încăpea mănăstirea; de aceea n-au putut s-o îngroape până ce nu s-a înnoptat, și atunci cu sila au săvârșit cele obișnuite îngropării, după rânduiala Sfintei Biserici. Și aveau miruri preamirositoare, aromate de mult preț și tămâieri, care le aduseseră arhiereii, după obicei, însă atâta mireasmă ieșea din cinstitele și prealăudatele ei moaște, încât covârșea cu neasemănare toate aromatele și tămâierile cele pământești.
Deci după ce au prohodit-o, au pus-o într-o raclă pregătită mai dinainte, până ce i-au zidit mormânt nou în biserica Sfântului Teodor, care era acolo în mănăstire, lângă cea a Arhanghelului. Deci acolo au îngropat-o pe cea asemenea cu mucenicul și din mormântul ei ieșea în fiecare zi minunată mireasmă, mărturisind îndrăznirea cuvioasei cea către Domnul. Iar acel boier și rudenie a sfintei, pe care îl izbăvise de la moarte, precum am spus mai sus, aducându-și aminte de acea mare facere de bine, aducea mulțumită, prăznuind în fiecare an pomenirea sfintei, cu îmbelșugare și prea strălucit. Dar nu numai acesta a dobândit facere de bine de la Cuvioasa Irina, ci și oricare ar fi chemat-o cu credință, îi împlinea cererile cele de folos.
Și până astăzi face minuni cu mulți din cei ce au nevoie și mai ales cu cei nedreptățiți, care o cheamă în ajutor, luminând pe judecători să facă judecată dreaptă și cel nedreptățit să-și ia dreptatea. Asemenea lucrează și cu cei ce au vrajbă și ură între ei, căci le strică pe acestea sfânta cea de un nume cu pacea care covârșește toată mintea – Irina zic, cea cu numele înveselitor – căci mijlocește cu o negrăită putere dumnezeiască între câți se află pomenire de rău și ură din lucrarea diavolului și le înmoaie inimile lor, de ajung la dragoste și pace, împreună lucrând dumnezeiescul dar. Acest dar dăruiește Cuvioasa Irina celui ce o cheamă cu evlavie, ca să împace sminteala, să fie călcat urătorul binelui și să fie slăvit Domnul Cel întru tot bun, Căruia I se cuvine cinste și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Puteți citi și
