Cuviosul Ammun Egipteanul

Cuviosul părintele nostru Ammun era de neam egiptean. El, rămânând sărman din copilărie, a învățat dumnezeieștile cărți, cu frica lui Dumnezeu. Iar când a ajuns la vârstă, unchiul său îl silea să se însoare, iar el, neputând să scape de stăruința unchiului său, se gândea în sine în ce chip ar putea ca și cununa fecioriei să-și păstreze și voia unchiului să facă și, căsătorindu-se, să poarte greutatea acestui jug. Venind vremea nunții și ducându-l pe el cu fecioara în cameră, toți au ieșit. Însă el, închizând ușa, a zis către acea fecioară: “Ascultă-mă pe mine, soro, și ia aminte la cele ce-ți voi spune ție: însoțirea aceasta în care am intrat nu este mai bună decât fecioria. Deci, bine am face dacă am începe a ne odihni, nu împreună, ci despărțiți, ca fecioria noastră bine păzind-o, să îi plăcem lui Dumnezeu”. Scoțând din sânul său o cărticică, îi vorbi ei despre viața lui Hristos și a apostolilor, cuvinte folositoare de suflet, căci ea nu cunoștea Scriptura.

Citind el, adăuga și de la sine învățătură despre darul cel dat lui de la Dumnezeu și o sfătuia și pe dânsa să petreacă viață curată și îngerească. Iar ea, umilindu-se, a zis: “Mă învoiesc în toate cele ce voiești, domnul meu, de vreme ce tu alegi viața cea curată, iată, și eu așijderea o doresc și sunt gata ca tot ce-mi poruncești să fac”. Și a zis Ammun: “Voiesc, îndeosebi, ca să petrecem tu într-o casă, iar eu în alta”. Iar fecioara, nevoind o despărțire ca aceea, i-a zis: “Ba nu, domnul meu, ci vom petrece într-o casă, însă să ne odihnim în paturi diferite”. Așa sfătuindu-se și-au plănuit viață curată, iar însoțirea lor a fost o grădină înflorită cu crinii fecioriei, cu curăția păzindu-se și cu roua Duhului Sfânt răcorindu-se. În această însoțire au petrecut ei optsprezece ani, în mari nevoințe, în post și în înfrânare, în privegheri și în rugăciuni și în osteneli trupești. Pentru că fecioara lucra în casă și se ostenea, iar Ammun în toate zilele, de dimineață până seara săpa pământul în livezi și în grădină și îl sădea și cu multă osteneală își chinuia trupul, iar seara, venind acasă, gusta puțină pâine cu sfânta sa soție, sau mai bine zis sora sa, ca apoi, în miezul nopții amândoi să se scoale la rugăciune; și foarte de dimineață ieșeau, iarăși, amândoi la lucru lor și petreceau în lucrarea lor până seara. Astfel acea doime, în anii lor cei tineri, viețuind ca în foc, nu s-au ars, pentru că și-au omorât mădularele cele de pe pământ.

După acei optsprezece ani, ajungând ei într-o curăție și sfințenie desăvârșită, a zis fecioara către Ammun, cuviosul: “Domnul meu, de mă vei asculta, din aceasta voi înțelege că într-adevăr pentru Dumnezeu mă iubești”. Iar el a zis: “Spune-mi, soro și de va fi de folos, te voi asculta”. Atunci a zis fecioara: “Ni se cade nouă, domnule, ca deosebit să viețuim, că tu ești bărbat sfânt, drept și curat, dar și eu, pe cât pot, urmez vieții tale, deci, să dăm și altora pildă și să viețuim despărțiți; pentru că nu se cuvine ca fapta ta cea bună și atât de mare, pentru petrecerea cea împreună cu mine, să fie acoperită de la fața celor ce pot să se folosească și să urmeze curăției tale”. Iar Ammun, auzind acestea, a preamărit pe Dumnezeu care a plecat inima fecioarei spre viața cea deosebită pe care o dorea atât de mult și el. Și i-a zis el: “Doamnă, poruncește ce este bineplăcut ca să ne deosebim această petrecere împreună, să-ți rămână ție casa aceasta, iar eu mă voi duce în alt loc”. Și, rugându-se lui Dumnezeu, s-au despărțit unul de altul: Ammun s-a dus în muntele Nitriei și s-a făcut călugăr, iar neprețuita lui femeie, rămânând în casa sa, în puțină vreme a adunat mulțime de fecioare și le-a logodit pe ele cu Mielul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, iar ea le-a fost egumenă. Ammun însă, sălășluindu-se în muntele Nitriei, ducea viață pustnicească în așa fel de osteneli și nevoințe, că numai singur Dumnezeu știe, căruia ziua și noaptea, întru căldura Duhului, Îi slujea. Și a petrecut în acea pustnicească viață douăzeci și doi de ani și a devenit desăvârșit călugăr. Apoi a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, Ammun și i-a dat lui darul tămăduirii. Și vindeca sfântul diferite feluri de boli ale oamenilor care veneau la dânsul.

Odată, i s-a adus un copil care, fiind mușcat de un câine turbat atât de mult îl vătămase, încât copilul acesta își mânca singur carnea de pe dânsul, ca un îndrăcit, iar părinții lui, căzând la picioarele lui Ammon, cereau milă, ca să tămăduiască pe fiul lor. Sfântul a zis: “De ce-mi faceți supărare, căutând la mine ceea ce covârșește puterea mea? Căci în mâinile voastre este și boala și tămăduirea lui, de vreme ce voi ați furat de la văduva aceea săracă (numele ei spunând), în taină, boul pe care l-ați ucis și l-ați mâncat. Deci, să-i dați înapoi ei boul viu și fiul vostru se va tămădui”. Auzind acestea părinții copilului turbat s-au înspăimântat, căci sfântul știa tainele lor și, mărturisindu-și păcatul, au făgăduit cu jurământ să dea înapoi boul furat, iar sfântul, rugându-se, le-a tămăduit copilul și i-a liberat pe ei cu pace. Apoi părinții copilului, întorcându-se acasă cu bucurie, au dat înapoi boul văduvei în locul celui pe care îl uciseseră în taină și îl mâncaseră.

Altădată au venit la dânsul doi oameni pentru binecuvântare și sfântul i-a rugat să aducă apă, spre trebuința celor care veneau la dânsul. Unul din aceia avea o cămilă, iar altul un catâr. Și luând ei un vas mare, au coborât din munte după apă. Iar după ce au umplut vasul cu apă, a zis cel care avea cămila: “Mare este vasul și muntele este înalt, deci nu voiesc să-mi chinuiesc cămila mea cu greutatea aceasta”; și lăsând pe tovarășul său singur, s-a dus în drumul său, neîntorcându-se la sfânt. Iar celălalt, care rămăsese, a pus apa pe catârul său și cu mare osteneală abia a putut urca muntele la cuviosul care îl aștepta. Cuviosul, văzându-l pe el, i-a zis: “Fiule, Dumnezeu să-ți dea ție darul Său pentru osteneala ta; și să știi că tovarășul tău, căruia i s-a părut greu să aducă apă pentru trebuința noastră, acum este în mâhnire pentru că i-a pierit cămila”. Apoi, s-a dus omul acela în urma prietenului său și l-a găsit plângând, pentru că i-a fost mâncată cămila de lupi, după proorocia cuviosului.

Despre acest Cuvios Ammun pomenește Sfântul Atanasie Alexandrinul în viața cuviosului Antonie, scriind acestea: “Când Ammun cu Teodor, ucenicul lui Antonie, mergeau la acesta, au ajuns la un râu foarte mare care se numea Licos, pe care nu puteau să-l treacă decât numai înotând; atunci Ammon l-a rugat pe Teodor să se depărteze puțin de dânsul, ca să nu-i vadă goliciunea trupului. Și, despărțindu-se ei, se gândea Ammun cum ar putea să treacă râul nedezbrăcându-se de haine, pentru că se rușina chiar singur să-și vadă goliciunea, pe care niciodată n-a văzut-o; atât de întreg la minte și curat era încât se rușina chiar de a sa goliciune, căci în toată viața sa nu și-a dezgolit trupul. Pe când gândea el acestea, îngerul Domnului l-a apucat și l-a trecut peste râu într-o clipită și l-a pus pe celălalt țărm, iar Teodor, cu mare osteneală abia a trecut înot. Și, văzând pe Ammun stând pe mal, s-a mirat cum așa degrabă a putut ajunge dincolo de râu și, căutând la dânsul, a văzut că este fără nicio urmă de umezeală. Înspăimântat, a căzut la picioarele lui și l-a rugat să-i spună cum a trecut cursul râului. Ammun, înduplecându-se de rugămintea frățească, i-a spus că îngerul l-a trecut peste râu. Apoi i-a spus să nu spună la nimeni acestea, până ce va trece din cele de aici. Și mergând cuviosul la Sfântul Antonie, a auzit de la dânsul aceste cuvinte: “Dumnezeu mi-a arătat mie plecarea ta și pentru aceasta te-am chemat, ca să mă mângâi înainte de a te duce la Dumnezeu și să ne rugăm unul pentru altul”. Și, vorbind mult între ei, s-a mângâiat unul pe altul cu mângâierea Sfântului Duh. Apoi, Ammun, luând binecuvântare, a plecat de la Sfântul Antonie.

După puține zile, șezând odată marele Antonie pe deal, și-a ridicat ochii în sus și a văzut sufletul lui Ammun înălțat de îngeri cu veselie spre cer și s-a bucurat foarte mult de aceasta. Și l-au întrebat ucenicii pe el: “Părinte, care este pricina veseliei tale?” Iar el a răspuns: “Astăzi Avva Ammun s-a mutat de la noi și văd sfântul lui suflet ducându-se cu îngerii spre cer”. Apoi ucenicul a însemnat ziua aceea, în care Sfântul Antonie le-a spus despre mutarea lui Ammun și după câteva zile au venit frații de la Nitria și le-au spus că Sfântul Ammun s-a mutat către Domnul. Apoi numărând zilele, au aflat că ziua în care s-a mutat Ammun la Domnul era aceea în care a văzut Antonie sufletul lui urcându-se spre cer cu îngerii și l-au preamărit pe Dumnezeu.


Puteți citi și:

Cântare de laudă la Sfântul Ammun Egipteanul

Total
254
Shares
Previous Post

Duminica a 19-a după Rusalii – Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor

Next Post

Cuviosul Pavel cel Smerit

Related Posts