Cel mai cunoscut pustnic nevoitor în preajma Mănăstirii Tazlău, unul dintre marii sfinţi ai neamului nostru românesc care a rămas în conştiinţa poporului, este Cuviosul Chiriac, ostenitor în peştera din muntele Măgura. Printr-o viaţă aleasă, închinată în întregime lui Dumnezeu, petrecută în nevoinţă şi neîncetată rugăciune, Cuviosul Chiriac s-a arătat un vas ales al Duhului Sfânt, numărându-se în rândurile marilor nevoitori ai secolului al XVII-lea din Moldova.
S-a născut la începutul secolului al XVII-lea într-o familie de credincioşi din satul Mesteacăn. De mic copil, fiind luat de către părinţi la sfintele slujbe de la Mănăstirea Tazlău, a simţit că sufletul i se „întraripează cu dumnezeiescul dor”, drept pentru care, luând binecuvântare părintească, a intrat din fragedă tinereţe în obştea Mănăstirii Tazlău. A deprins viaţa monahicească în mănăstire, apoi a primit îngerescul chip al călugăriei. Aici el dă dovadă de multă dragoste şi râvnă duhovnicească, devenind un ales lucrător al smereniei întru ascultare, al rugăciunii neîncetate şi al postirii îndelungate. După puţină vreme a fost hirotonit fără voia lui, diacon şi preot, devenind apoi un iscusit povăţuitor de suflete. Dorul de o nevoinţă mai aspră îl face să se retragă în pustnicie într-o peşteră pe un munte din apropierea mănăstirii, numit Măgura Tazlăului, unde se osteneşte în privegheri de toată noaptea, răbdând şi biruind frigul cumplit şi ispitele diavoleşti.
Dobândind darul rugăciunii curate, al vindecării bolilor şi al izgonirii demonilor, el devine foarte căutat de mulţimile de călugări şi credincioşi, dornici să se împărtăşească din sfinţenia vieţii sale. În acea perioadă de intensă propagandă calvină venită din Transilvania, el se constituie într-un adevărat apărător şi mărturisitor al dreptei credinţe, păstrând aprinsă flacăra Ortodoxiei în tot ţinutul Neamţului. Prin acestea el s-a arătat următor dreptei credinţe a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi râvnitor în a urma pilda vieţii lor.
Râvnind vieţii îmbunătăţite a nevoitorilor pentru Hristos, Cuviosul Chiriac a cercetat mănăstirile Moldovei, culegând cu hărnicie sfaturi ziditoare de suflet, deprinzând lepădarea de sine pentru a-I urma lui Hristos şi, mai ales, învăţând de la fiecare părinte întâlnit lucrarea cea plăcută a lui Dumnezeu: rugăciunea neîncetată. Fără îndoială, se ocupa şi cu citirea Scripturii şi a altor cărţi folositoare.
Mânca doar o dată în zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, aţipind doar două-trei ore pe un scaun, pentru odihna trupului.
Astfel va stărui cuviosul fără odihnă în chemarea numelui preadulcelui Iisus, pentru a stinge toată patima trupului, învrednicindu-se de vederea luminii dumnezeieşti şi primind roua Duhului Sfânt.
Făcând inima sa locaş neprihănit Mântuitorului Hristos, va fi binecuvântat întru adâncul ei cu mari bucurii şi mângâieri duhovniceşti, odihnindu-se cu lacrimile cele aducătoare de bucurie. Şi urcând în scurt timp pe treptele sfinţeniei, pe mulţi îi folosea cu vieţuirea sa aleasă, cu rugăciunea şi cu sfatul său, căci a fost binecuvântat de Dumnezeu cu darul discernerii gândurilor. Şi atât monahii, cât şi credincioşii de rând îl căutau, minunându-se de blândeţea şi înţelepciunea sa, şi pe mulţi a îndreptat pe calea cea dreaptă, risipind cursele vrăjmaşilor şi arătându-se făcător de minuni încă din timpul vieţii.
Faptele cele mai alese ale vieţii Cuviosului Chiriac de la Tazlău sunt: dragostea şi râvna duhovnicească, nevoinţa pustnicească, smerenia, desăvârşita ascultare, tăcerea, postirea îndelungată şi neîncetata rugăciune.
Trece la Domnul în jurul 1660, fiind înmormântat în pridvorul Bisericii mănăstirii.
Încă din timpul vieţii, evlavia populară l-a consacrat drept sfânt, lucru adeverit şi de Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care l-a cunoscut şi, apoi, i-a sărutat moaştele, după cum însuşi mărturiseşte: „Apucat-am în zilele noastre părinţi înalţi la podvig (nevoinţă) şi plecaţi la smerenie adâncă: pe părintele Chiriac de la Bisericani şi pe Chiriac de la Tazlău”, iar în Patericul Sfinţilor moldo-români, din anul 1888 se scrie: „Asemenea, tot întru această vreme, s-a nevoit sihăstreşte şi alt preacuvios părinte Chiriac de la Schitul Tazlăul şi tare mult s-a luptat împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi şi desăvârşit i-a biruit şi se prăznuieşte (la) decembrie 31 de zile”.
Una dintre mărturiile vieţuirii sale sfinte şi minunate este şi aceea că, după moarte (1660), fiindu-i dezgropat trupul, după rânduiala strămoşească, a fost găsit nestricat. Din evlavie, trupul i-a fost împărţit, iar o parte ar fi rămas în mormântul său. Cu adâncă credinţă şi nădejde vin şi astăzi să se închine la sfintele sale moaşte călugări şi credincioşi de pretutindeni.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin.
