Cuviosul Părintele nostru Lazăr era dintr-un sat al Asiei care era aproape de Magnesia. Părinții lui se numeau Nichita și Irina, de bun neam amândoi, cinstitori de Dumnezeu și îmbunătățiți. Când s-a născut Cuviosul, s-a văzut în casa aceea un nor foarte luminos, care arăta că pruncul născut are să se facă fiu al luminii și al zilei și sălășluire a dumnezeieștii străluciri. Cum au văzut norul acesta, femeile care veniseră acolo spre cercetarea celei ce născuse, atât de mult s-au înfricoșat, încât au fugit afară din casă pentru vederea cea preaslăvită. Pe lângă aceasta a urmat și o altă minune căci, după ce a trecut puțină vreme și s-a ridicat norul din mijloc și au intrat femeile în casă, o, minune, au văzut pe prunc stând drept pe picioarele sale, cu fața către răsărit, având mâinile strânse la pieptul său în chipul crucii. Pentru aceea, de atunci se spunea de către toți că viața pruncului aceluia va fi negreșit foarte vestită și preamărită.
După ce a ajuns Cuviosul mai în vârstă, părinții l-au dat la dascăl să învețe sfintele cărți. Și învăța tânărul științele cu înlesnire, dar ura din tot sufletul apucătura dascălului său, pentru că era robit de iubirea de argint. De aceea, orice lucru lua în mâinile sale, îndată îl dădea săracilor. Deși dascălul său îl ocăra pentru aceasta totdeauna și-l bătea, Cuviosul însă nu înceta a face acest lucru. Căci milostivirea ce o avea către săraci și ura către iubirea de argint îl făcea să sufere ocările și bătăile. Cu toate că dascălul lui îl ocăra și-l bătea pentru banii pe care îi lua și-i dădea săracilor, totuși dascălul se minuna de fapta lui și-l lăuda către toți.
După ce a ajuns Cuviosul în vârstă mai mare și în cunoștință mai desăvârșită, a dorit să fugă din patria sa și să se ducă la Ierusalim, ca să se închine Sfântului Mormânt al Domnului, precum și la celelalte Sfinte Locuri. Însă, de câte ori a încercat să se ducă, era oprit de rudeniile lui. Dar ca să nu fugă pe ascuns, părinții lui l-au dus la o mânăstire ce era aproape și se numea Orovilor, ca acolo să se silească la sfintele științe și să se iscusească mai înainte în fapte bune; dar mai mult ca să fie păzit de monahii cei mulți care erau într-însa și să nu fugă.
Însă fericitul Lazăr, aprinzându-se de dumnezeiescul dor, nu putea a se liniști și cugeta totdeauna să fugă. Și aflând odată vreme bună, s-a furișat de părinți, de rudenii și de monahi și cu toată sârguința a alergat la Ierusalim.
Trecând pe la Hone, unde a făcut minuni Sfântul Arhanghel Mihail, s-a dus la biserica Arhanghelului, unde s-a rugat să-l ajute în călătoria lui; și așa a plecat de acolo și s-a dus în Atalia. Aflându-se el acolo, un monah nelegiuit care călătorea împreună cu Cuviosul, a cugetat să-l vândă saracinilor de acolo, ca să ia bani. Când monahul se tocmea cu dânșii în limba armenească să dea pe copilul Lazăr – după iconomia dumnezeiască -, un creștin care știa limba aceea, a înțeles vorbirea și dând de știre Cuviosului, acesta îndată a fugit de acolo și s-a dus în muntele ce era aproape. Acolo, aflând un ieromonah cu cinstită cuviință, bătrân și cu vârsta și cu înțelepciunea și întrebat fiind de dânsul cine este și de unde vine, Cuviosul a spus patria și pe părinții săi și dorul pe care-l avea să se închine sfintelor locuri.
După aceea a spus și vrăjmășia monahului aceluia care voia să-l vândă, precum și toate cele ce i s-au întâmplat în călătorie. Iar acel bărbat întrebând iarăși pe Cuviosul dacă are încă acel cuget să se ducă la Ierusalim și auzind că dorește foarte mult aceasta, i-a zis că nu este cu cuviință să se ducă acolo unde voiește, pentru că fiind foarte tânăr, cu înlesnire va fi biruit de diavolul. Că este foarte rău ca cineva să urmeze repede gândului său, pentru că se dă pradă vrăjmașului, care are întinse în toate părțile mrejele și cursele pierzării. Ci, dacă voiește să-i asculte Domnul sfatul, pentru folosul sufletului său, să rămână în mânăstirea în care este el egumen și acolo să se facă monah și să petreacă câtăva vreme, până ce va veni la vârsta desăvârșită; și atunci poate să iasă de acolo și să se ducă fără primejdie.
Ascultând această bună sfătuire, dumnezeiescul Lazăr a rămas cu bucurie în mânăstirea aceea și dezbrăcându-se de hainele mirenești și de omul cel vechi, s-a îmbrăcat în cel nou, adică în Hristos, împreună cu hainele cele monahicești pe care le-a primit. De atunci s-a dat cu totul la nevoințele cele pustnicești. Iar postul, care subțiază grosimea trupului și domolește patimile ce se ridică împotriva sufletului, atât de mult l-a iubit fericitul, precum cei iubitori de trup iubesc desfătarea și multa mâncare. Apoi ascultarea, care este temelia nevoinței monahicești, și smerenia, cea mai înaltă decât toate faptele cele bune, cu atâta sârguință le-a câștigat, încât s-a făcut celor mai de pe urmă chip și pildă cu aceste două fapte bune.
Dar ce să zicem despre priveghere, despre slăbirea trupului și despre cealaltă rea pătimire, cu care se nevoia, ca să-și subțieze trupul? Atât numai putem zice că, de vreme ce dobândise, pe lângă firea cea bună pe care o avea, și nevoința cea bună, pentru aceasta lucra cu înlesnire toată fapta bună, ca și cum ar fi fost ceresc iar nu pământesc. Pentru că firea cea bună pricinuiește sufletului putere și nevoința cea bună iarăși duce la sfârșit bun puterea sufletului. Pentru aceea nu se afla unul ca să nu se minuneze de nevoințele dumnezeiescului Lazăr, să nu-l laude și să nu-l propovăduiască tuturor. Dar mai mult decât alții îl lăuda egumenul mânăstirii, părintele său cel duhovnicesc, căruia Cuviosul îi slujea și lua de la dânsul în loc de plată pentru slujire, învățătura pustniciei.
După ce a petrecut Cuviosul multă vreme în mânăstirea aceea, odată i-a zis starețul: “Eu, fiul meu, după puțină vreme, mă voi duce în pământ, maica cea de obște a tuturor, iar pe tine te încredințez lui Hristos, Stăpânului tuturor, ca Acela să aibă grijă de tine”. Iar Cuviosul, auzind acestea, a suspinat din adâncul sufletului și a plâns foarte mult, că nu suferea nici să audă despărțirea de starețul său. Cu toate acestea nu a trecut multă vreme și starețul lui s-a dus către Domnul. Iar dumnezeiescul Lazăr, plângând și tânguindu-se mult pentru moartea lui, după trei zile s-a dus din mânăstire și mergând într-o peșteră ce era acolo mai aproape, într-un loc foarte cu anevoie de umblat, a intrat într-însa să se liniștească și singur să vorbească cu Dumnezeu.
Acolo, la atâta nevoință și aspră pătimire s-a dat pe sine cel cu sufletul răbdător, încât este cu greu limbii omenești să povestească. Însă, cu cât se sârguia să-și ascundă de oameni faptele sale cele bune, cu atât mai mult se făcea vestit tuturor. Pentru că fapta bună arată oamenilor pe cel ce o lucrează, deși acela s-ar sârgui a se ascunde pe sine. Pentru aceasta în fiecare zi alergau la Cuviosul mulțime de oameni ca să-l vadă și să primească binecuvântarea lui.
Și nici lungimea căii, nici asprimea cea cu greu de umblat a locului, nici vreun alt lucru nu le împiedica sârguința, numai să nu se lipsească de vederea cuviosului. Iar pentru ca să înlesnească asprimea drumului, unii adunau vreascuri și lemne multe și le-au ars pe calea cea pietroasă. Apoi au vărsat oțet peste dânsa ca să se înmoaie pietrele cele aspre, pe care le sfărâmau cu unelte de fier. Cu chipul acesta au făcut mai lesnicioasă calea ce ducea la Cuviosul. Pentru că dumnezeiasca dragoste spre cele bune, îndeamnă pe oameni să facă și lucruri de cele cu neputință și anevoie de isprăvit.
Astfel de dragoste avea mulțimea oamenilor către Cuviosul. Iar arhiereul locului aceluia, auzind de Sfântul Lazăr, dorea mult să se suie la dânsul dar socotea lucru foarte cu anevoie a vorbi cu Cuviosul. Pentru această pricină, Sfântul a voit să se zidească acolo o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu și chilii, ca să se odihnească frații care veneau la dânsul și care voiau să se facă monahi. Căci erau foarte mulți care se lepădaseră de lume și voiau să viețuiască împreună cu Cuviosul în toată viața lor.
Deci, Sfântul a zidit acolo o mânăstire mare și frumoasă, fiindcă s-a sârguit și mulțimea oamenilor de prin locurile apropiate, la acest lucru plăcut lui Dumnezeu. L-au ajutat din toate puterile lor, pentru că fiecare din creștinii de acolo avea mare bucurie să se arate ascultător și supus Cuviosului și să împlinească porunca lui.
Dar pentru că vestea despre Sfântul Lazăr a străbătut în toate părțile și alergau toți la dânsul pentru folosul lor, s-a dus la el și un oarecare om, care i-a spus că avea gândul să se ducă în locul acela – pe care-l arăta cu degetul -, ca să prindă niște albine sălbatice ce erau încuibate acolo în prăpăstii. Iar Cuviosul, ori pentru că a socotit moartea omului aceluia, căci era locul cu adevărat prăpăstios și primejdios, ori pentru că a văzut mai înainte ce avea să fie din darul Sfântului Duh ce era într-însul, a zis către el: “Mai de folos îți este, fiul meu, să nu cauți spre locul acela, fiindcă atârnă deasupra capului tău o primejdie mare și pierzare, dacă te vei apropia de dânsul; deci să te lași de un gând ca acesta, dacă voiești să scapi de primejdie”.
Omul acela însă, neascultând sfatul Cuviosului, s-a dus împreună cu alți tovarăși ai lui la locul cel prăpăstios și legat fiind cu o funie, s-a slobozit de către tovarășii lui și s-a coborât în prăpastie. Socotiți ce rău mare este a nu asculta cineva pe cei care îl sfătuiesc cele de folos. Pentru că omul acela nici nu ajunsese la jumătatea prăpastiei și funia s-a rupt, iar el a căzut jos cu cădere vrednică de jale și de lacrimi. Și astfel a murit mai înainte de a ajunge jos, de multele lovituri ce le-a luat de la colțurile pietrelor și a primit rod aducător de moarte din socoteala sa cea nebunească. De atunci ceilalți luau aminte la cuvintele cuviosului, ca la niște cuvinte de prooroc și nu se împotriveau lui nici într-un chip.
Altă dată s-a dus un om la cuviosul și i-a mărturisit păcatele sale, spunându-i că, deși nu știe nici un meșteșug, el însă își câștigă cu înlesnire cele necesare vieții. Căci se scoală noaptea și se duce în case străine, fură dintr-însele orice găsește, se duce apoi în loc retras și le ascunde. Iar când stăpânii caselor își caută lucrurile furate, el le spune că sfinții îi descoperă multe lucruri ascunse și pe lângă aceasta îi arată lui și locul unde hoții au ascuns lucrurile ce li s-au furat.
Apoi, luând cinstita Cruce pe umerii săi sau o icoană a vreunui sfânt, ia pe păgubași și-i duce la locul acela, zicându-le să sape; și așa își află fiecare lucrurile sale. De aceea, oamenii îl cinstesc pe dânsul ca pe un prieten al lui Dumnezeu și ca pe un sfânt vrednic de descoperiri dumnezeiești. Pentru aceasta, oamenilor făcânduli-se milă de dânsul, îi dau câte o părticică din lucrurile cele furate și aflate.
Acestea auzindu-le Cuviosul, i-a zis: “O, fiule, acest meșteșug rău, sau mai bine zis acest vicleșug cu care zici tu că îți agonisești cu înțelepciune și cu înlesnire cele de nevoie vieții tale, să-l lași. Vai ție, pentru întunecarea minții tale, căci te amăgești și te batjocorești de diavolul și socotești ca o înțelepciune ceea ce ai învățat pentru pierzarea sufletului tău, socotind întunericul drept lumină. Și de nu vei înceta cu această faptă rea, vei fi vinovat de mare pedeapsă, cum zice proorocul Isaia: Căci socotiți amarul dulce. Iar după puțin va veni peste tine pedeapsa și urgia lui Dumnezeu”.
Auzind acestea omul, a căzut la picioarele cuviosului și a cerut cu lacrimi iertare pentru păcatul său, făgăduind că de aici înainte nu se va mai pleca la amăgirea diavolului, ci va părăsi o nelegiuire ca aceasta și va lucra fapte bune din toată puterea lui. Deci luând iertare de la Cuvios, a împlinit cu lucrul făgăduința pe care a făcut-o, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile Sfântului.
Dar, deși Sfântul Lazăr pricinuia mare folos multora și cu cuvintele și cu lucrurile cele bune, iar pe cei ce cădeau în păcat îi ridica și pe cei ce stăteau în fapta bună îi întărea, cu toate acestea, cugeta să se ducă de acolo și să meargă la Ierusalim, ca să scape de slava oamenilor. Căci știa cât de mare împiedicare este aceasta celor ce aleargă pe calea ce duce la cele cerești. Și pentru ca să-și împlinească dorința pe care o avea din tinerețe, adică să vadă și să se închine sfintelor locuri, chemând pe frații care se călugăriseră și viețuiau în mânăstirea pe care o zidise el, le-a arătat lor scopul.
Apoi mângâindu-i pe dânșii, căci foarte se mâhneau pentru despărțirea lui, le-a poruncit să păzească toate câte se cuvin cinului monahicesc și să se îngrijească din toate puterile lor de poruncile lui Dumnezeu și de faptele bune care pricinuiesc mântuirea sufletului. Deci, sărutându-i pe dânșii, a plecat de acolo și s-a dus la Ierusalim.
După ce s-a închinat la Ierusalim și a văzut și toate celelalte minunate locuri de acolo, și chiar Mormântul cel stăpânesc al Domnului, după puține zile s-a dus la lavra Sfântului Sava. Acolo a găsit cu cale să rămână multă vreme, ca împreună cu cuvioșii părinți care viețuiau acolo să se nevoiască și să agonisească mult folos de la dânșii, de vreme ce nimic altceva nu îndeamnă atât de mult pe oameni la fapta bună, ca întrecerea cea bună a acelora care petrec în fapte bune. Că, precum piatra care se freacă de altă piatră se face netedă, potrivită și mai strălucită, așa și cel îmbunătățit, când se întrece cu alt îmbunătățit, mai mult sporește și se face mai strălucit.
Deci Cuviosul Lazăr, fiind primit de egumenul și de frații lavrei cu bucurie, a luat slujba paraclisieriei și a făcut într-însa șase ani întregi, nevoindu-se întocmai ca monahii cei de frunte și aleși care se sârguiau în trup să ajungă pe îngerii cei fără de trup.
Dar dumnezeiescul Lazăr, nu numai se nevoia ca aceia, ci îi și covârșea în toate și isprăvile lui erau pentru toți vrednice de mirare. De aceea s-a judecat și s-a socotit de către toți vrednic a se face preot și-l îndemna la aceasta chiar și egumenul mânăstirii. Iar el la început nu voia, zicând că nu este vrednic a lua asupra sa greutatea unei asemenea vrednicii. Dar, de vreme ce egumenul îl silea să ia asupra sa și slujba aceasta, fiindcă știa pe Sfântul Lazăr cât de mare era în fapta bună, Cuviosul nu a găsit cu cale să se mai împotrivească egumenului, ca să nu se arate semeț. Deci, nevrând, a primit și s-a hirotonit de către Patriarhul Ierusalimului; și a mai petrecut Cuviosul în mânăstirea aceea încă alți șase ani.
După aceea, văzând pe monahii cei îmbunătățiți că ieșeau din mânăstire în întâia săptămână a Sfântului și marelui Post de patruzeci de zile, după obiceiul cel vechi și se duceau în pustie, iar în săptămâna Stâlpărilor iarăși se întorceau în mânăstire, aducând cu ei roadele bune ale pustniciei, a dorit și el să se ducă. Și nearătând scopul său egumenului, a plecat pe ascuns din mânăstire. Nu că ar fi defăimat pe egumen; căci care altul a arătat atâta ascultare către cei mai mari ca fericitul Lazăr? Ci, pentru că s-a biruit de dulceața liniștii pe care o dorea de mai mulți ani și pe care căuta să o dobândească în tot chipul.
Deci, petrecând în pustie zilele hotărâte ale sfintei patruzecimi, s-a întors împreună cu ceilalți frați în mânăstire. Dar toți aceștia au fost primiți și mângâiați de egumen, căci erau obosiți de multele și lungile osteneli ale pustiei. Numai dumnezeiescul Lazăr singur a fost izgonit din mânăstire, după porunca egumenului, nefiind lăsat nici să intre pe poartă. Și multă vreme a petrecut afară plângând cu lacrimi și rugându-se să-l ierte, dar egumenul nu l-a iertat nicidecum. Atunci s-a dus la Ierusalim și a pus ca mijlocitor pe iconomul marii biserici pe care-l avea prieten vechi. Iar iconomul, cum l-a auzit, s-a dus îndată la lavră și a rugat foarte mult pe egumen să-l ierte pe Lazăr, prietenul său. Așa, Cuviosul a luat iertare de la egumen și iarăși a fost numărat cu ceilalți frați ai lavrei.
Rămânând în lavră încă un an, până pe vremea Sfântului și Marelui Post și văzând pe ceilalți ducându-se iarăși în pustie și nesocotind nici supărarea egumenului, nici izgonirea sa din mânăstire, nici altceva din unele ca acestea, s-a dus iarăși și el în pustie. Căci dulceața și frumusețea liniștii, pentru cei ce au gustat-o o dată, li se face totdeauna dorită încât îi face să defăimeze pe toate celelalte și să alerge numai către aceasta. Din această dulceață gustând și Cuviosul, nu a suferit să rămână în mânăstire și să se păgubească de fericirea și liniștea pustietății. Pentru aceasta, ducându-se la loc liniștit și în raiul faptei bune, n-a voit să se mai întoarcă în lavră. Ci, aflând un loc foarte înalt, a zidit deasupra lui un stâlp; apoi, lepădându-se cu totul de lume și de orice lucru pământesc, s-a suit pe stâlp ca un ostaș sprinten, ca să se războiască nu contra trupului și a sângelui, ci contra duhurilor răutății. Și petrecând mulți ani deasupra lui, s-a nevoit cu bărbăție împotriva diavolilor și a săvârșit mari biruințe asupra lor.
Într-una din zile, coborându-se Cuviosul de pe stâlp și umblând pe un loc șes și neted, a auzit de sus un glas, zicându-i: “Lazăre, se cuvine să te duci în patria ta!” Iar Cuviosul s-a minunat de glasul acela și căutând împrejur și nevăzând pe nimeni, a socotit că acel glas era diavolesc. Dar, de vreme ce s-a dus în locul acela și a doua și a treia oară și a auzit același glas, a crezut că era din dumnezeiasca pronie. Cu toate acestea a mai rămas încă acolo, ca să cunoască adevărul mai cu de-amănuntul; iar glasul acela striga mereu la fel. Pentru aceasta s-a dus la niște cuvioși părinți care locuiau pe aproape și care din tinerețe petreceau acolo în pustietate și le-a spus lor despre glasul ce a auzit, ca dânșii să-l învețe ce trebuie să facă.
Încredințându-se de la acei cuvioși că glasul acela era din dumnezeiasca pronie, s-a dus de acolo și a mers la Ierusalim. Luând în tovărășie un monah îmbunătățit, anume Pavel, a mers cu dânsul până la Sevastia. De acolo, despărțindu-se, Pavel s-a dus în Trapezunda, iar Cuviosul Lazăr s-a dus la Roma, unde dorea de multă vreme să se ducă ca să se închine celor doi mari apostoli.
Deci, mergând cu multă sârguință și trecând printr-o pădure, l-au întâmpinat doi urși mari de care el s-a temut foarte și neavând unde să fugă ca să scape de primejdie, s-a rugat lui Dumnezeu. Apoi, ridicându-și ochii și mâinile la cer, a zis cuvintele lui David: “Doamne, să nu Te depărtezi de la mine că necazul este aproape și nu este cine să-mi ajute. Mântuiește-mă, Stăpâne, din gura fiarelor băutoare de sânge și scapă sufletul meu de moarte”. Atunci, o, minune! a văzut îndată pe urși că au plecat în jos capetele lor și s-au dat la o parte din drum cu sfială și au lăsat cuviosului calea ca unui stăpân și împărat al lor, să treacă pe drumul său; pentru că de fapta bună și fiarele știu a se smeri.
Deși omul lui Dumnezeu a fost păzit neatins de fiarele acelea simțite, dar fiara cea nevăzută, adică diavolul, văzând toate acestea, s-a prefăcut în chip de câine negru și mare care izgonea pe Cuviosul. Astfel, uneori mergea înaintea lui pe drum și-l înfricoșa să-l rupă cu dinții, iar alteori mergea în urmă-i și-l lătra tare și sălbatic, căutând să-l apuce de picioare. Toate acestea le-a făcut blestematul timp de trei zile. Iar când Sfântul avea trebuință să meargă în vreun sat să-și ia puțină hrană pentru drum, fiindcă nu ducea cu sine nici măcar o pâine, nici nu se îngrijea pentru ziua de mâine, atunci îl împiedica pierzătorul, căci cu multele lui lătrături zădăra câinii cei adevărați de prin sate și-i aducea asupra Sfântului; dar el se pornea întâi asupra lui, apoi și spre ceilalți.
Drept aceea, pentru aceste împiedicări Cuviosul petrecea flămând toată ziua și noaptea, neputând a se apropia de sat din pricina diavolului. Cu toate acestea, văzând mărimea de suflet a Cuviosului, răbdarea și nădejdea lui către Dumnezeu, s-a biruit necuratul duh și neputând să-i mai stea împotrivă, ca de un bici s-a izgonit și a rămas rușinat, neputinciosul. Iar Sfântul, cu ajutorul lui Dumnezeu s-a mântuit de ispită și de supărarea lui.
De vreme ce Cuviosul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a făcut mai tare decât ispitele vrăjmașului, a ajuns în Efes și s-a dus la arhiereul de acolo. Vorbind împreună cu dânsul, i-a arătat dorința ce avea să se ducă la Roma. Iar arhiereul, minunându-se de blândețea Cuviosului, de simplitatea lui, de dulceața cuvintelor lui și de darul Sfântului Duh care strălucea într-însul, s-a robit cu totul de dragostea lui și l-a rugat să rămână împreună cu dânsul și astfel să se oprească din călătoria spre Roma.
Cuviosul, deși a părăsit gândul ce-l avea pentru Roma, precum l-a sfătuit arhiereul Efesului, dar a rămâne împreună cu dânsul și a părăsi liniștea, nu a primit nicidecum. Pentru aceea, plecând de acolo, s-a dus la Mânăstirea Orovului din care fugise când era să se ducă la Ierusalim. Aflându-se acolo, la început nu se arăta pe sine cine este. Iar după câtăva vreme, rugându-l monahii care erau acolo să le spună cine este, pentru că nu puteau să-l cunoască, le- a spus că este Lazăr, care odată a fost păzit de dânșii. Și îndată a străbătut vestea în toate părțile din împrejurimi că Lazăr s-a întors iarăși în mânăstirea lui și alergau toți ca să-l vadă și mai ales maica sa – căci tatăl său acum murise.
De aceea, bucurându-se toți, priveau fața cea prea dulce a Cuviosului și ascultau cu luare aminte cuvintele lui cele folositoare de suflet. Căci pe lângă celelalte fapte bune ce avea Cuviosul, avea și cuvântul îndulcit cu sarea Sfântului Duh, ca și dumnezeiescul Apostol. Deci fericitul vorbea cu multă liniște și dulceață și nu cu puțin dar, încât putea să înduplece și sufletul cel de piatră. Pentru aceasta cei mai mulți au plâns de bucurie văzând pe minunatul Lazăr și auzind dumnezeieștile lui cuvinte. Dar de vreme ce mergeau la dânsul mulți și-i tulburau liniștea, s-a hotărât să fugă de acolo și să se ducă într-un loc liniștit.
Deci, stând acolo puține zile, ca numai să împlinească dorul mamei sale, pentru că o vedea întristată foarte mult pentru despărțirea lui, a plecat căutând să afle un loc mai liniștit. Și auzind de sihăstria ce era în dreptul muntelui Galisiului în care era și o biserică a Sfintei Mucenițe Marina și unde locul era după plăcerea lui, s-a dus acolo. Și văzând locul foarte liniștit, s-a numărat și el împreună cu cei doi frați buni pe care i-a aflat acolo.
Apoi, înștiințându-se arhiereul Efesului că Lazăr iubitul său s-a dus acolo, a simțit în inima sa mare bucurie, dorind să-l aibă aproape și să petreacă împreună cu dânsul. Deci, ducându-se acolo, l-a primit cu sufletul plin de bucurie și a dat în stăpânirea lui sihăstria aceea și pe frați, poruncindu-le să asculte de Cuviosul ca niște fii pe părintele lor, neîmpotrivindu-se niciodată voii și socotinței lui la nici un lucru.
Deprinzându-se mai mult dumnezeiescul Lazăr în luptele pustniciei, mai cu osârdie se sârguia la toate faptele bune. Însă dorea să nu-l știe nimeni, căci el socotea că a lucra cineva fapta bună pentru vederea și plăcerea oamenilor, este totuna cu a nu lucra nicidecum sau totuna cu a face răul. De acea zicea:
“Cei ce lucrează fapta bună ca să câștige slavă de la oameni, aceștia nu au nici un folos, după cum zice sfințita Evanghelie: și-au luat plata lor. Că de nu ar fi fost cineva să le laude faptele bune, ei, cu adevărat, nu s-ar fi apucat nicidecum să lucreze fapta bună. Iar cei care lucrează fapta bună pe ascuns, numai lui Dumnezeu fiind cunoscută, aceștia vor lua de la Dânsul multă laudă. Iată dar cu cât este mai bună slava lui Dumnezeu decât slava oamenilor! Că aceea este vremelnică și stricăcioasă și nu rămâne până în sfârșit, ci, mai înainte de a muri ei, se va vădi fățărnicia lor. Deci, cu cât este mai bună și mai înaltă slava lui Dumnezeu, cu atât este mai presus acela care lucrează fapta bună în ascuns”.
Așa lucra Cuviosul, adică își ascundea faptele bune și se arăta pe sine mai prejos decât toți, deși el era îmbunătățit și slăvit. Căci, precum cel ce strigă cu trâmbița din partea cea mai înaltă a târgului, se face arătat tuturor, așa și dumnezeiescul Lazăr, de s-ar fi dus în partea cea mai ascunsă de loc, totuși se făcea cunoscut tuturor, deși nu striga cu trâmbița, dar faptele bune îl arătau.
Pentru aceasta, alerga totdeauna la dânsul mulțime nenumărată de oameni, iar lucrul cel dintâi al Cuviosului era să hrănească cu cuvânt sufletele celor care veneau la dânsul; iar al doilea, să hrănească și trupurile lor cu bucate îndestulătoare. Acest lucru obișnuia a-l face totdeauna, chiar de nu ar fi avut bucate destule pentru hrana sa și a fraților săi și chiar dacă ar fi avut numai o pâine, lucru ce mira pe fiecare. Atât de multă iubire de oameni avea Cuviosul, încât covârșea pe cei mai vestiți în iubirea de oameni. Căci aceia făceau milostenie din prisosința lor sau dădeau câte puțin celor care erau lipsiți, iar Cuviosul, singur dintre toți, dădea chiar hrana pe care o avea pentru ca să-și mângâie trupul său cel slăbănogit de post și să-l întărească – pentru că era obosit de osteneli -, și pe aceea o dădea altora cu mărinimie de suflet, neîngrijindu-se pentru sine; căci el se mulțumea a hrăni pe cei ce aveau trebuință. Aceasta se cheamă adevărata milostenie; pentru că a da cineva din cele de prisos, nu înseamnă iubire de oameni, ci a da cele ce-i sunt lui de nevoie și a împărți săracilor și din puținul pe care îl are.
Această mare iubire de oameni a Cuviosului, nu au suferit-o cei doi frați, care locuiau acolo mai înainte, după cum am zis, ci se mâhneau foarte și în fiecare ceas cârteau; iar bucatele cu care Sfântul ospăta pe cei străini, le socoteau lipsă și scădere a trupurilor lor. Deci, încercând să-i schimbe obiceiul și neputând, s-au dus de acolo și au lăsat pe Cuviosul cu puțini ucenici. Aceștia, cu voia Cuviosului, au semănat bob aproape de un drum de obște și fiind pământul bun și gras, a ieșit bobul și a făcut mult rod, încât nu era nici un călător care să nu mănânce din rodul bobului și să nu ia încă și la casa lui. Iar ucenicii Cuviosului se mâhneau foarte, căci vedeau ostenelile lor luate de alții.
Sfântul însă nu se mâhnea, ci mângâia și pe ucenicii săi și-i făcea să se bucure, cu cuvintele sale cele aducătoare de mângâiere. Și când a venit vremea, le-a poruncit să culeagă bobul iar ei nu au voit să se ducă și să se ostenească în deșert, căci nu mai rămăsese decât puțin rod într-însul. Iar Cuviosul, mai cu sila, mai cu rugămintea, i-a făcut de s-au dus toți și l-au cules.
Apoi, aducând bobul în arie, au citit după regulă rugăciunea ce se obișnuiește la arie. Și dacă l-au bătut, o, minunile Tale, Hristoase, Împărate! au văzut că era în arie atât de mult rod, încât ar fi socotit cineva că toate păstăile bobului s-au prefăcut în rod. Pentru aceea s-au bucurat foarte și aducându-și aminte de cuvintele care le zicea Cuviosul când îi mângâia, au alergat la dânsul și spunându-i minunea, își cereau iertare pentru împotrivirea ce au arătat-o către dânsul, nevoind să adune bobul. Iar Cuviosul îndată i-a iertat, căci știa că nu au făcut-o din răutate, ci pentru că nu știau ce se va întâmpla de nu le va ajunge.
După puțină vreme, văzând Sfântul că nu se folosea acolo, ci se păgubea din pricina supărărilor și a tulburărilor oamenilor, a plecat din acel loc și s-a dus la un stareț îmbunătățit, care locuia în muntele Galisiului cel din dreapta sihăstriei. Acela i-a spus că în vârful muntelui este o peșteră foarte îndemânatecă pentru pustnicie, căci se află în mare pustietate, iar muntele este greu de suit. Apoi că acolo suferă lipsă de hrană și câți se duc acolo să viețuiască sunt supărați de diavoli. După aceea i-a spus că în acea peșteră și-a săvârșit nevoințele pustniciei și marele Pafnutie.
Deci, dumnezeiescul Lazăr a hotărât să locuiască în acea peșteră. Și cum a plecat acolo, diavolii tulburau locul acela cu glasuri nedeslușite și cu strigăte străine; căci au înțeles că merge acolo pierzătorul lor și pentru aceasta au început să-l înfricoșeze. Iar Cuviosul, rămânând neînfricoșat, cânta și umbla pe acolo cu multă îndrăzneală, știind că toate lucrurile diavolilor erau numai năluciri, iar nu adevărate.
Deci, suindu-se în vârful muntelui, a stat înaintea peșterii și a săvârșit cântarea ce o cânta de obicei. După aceea și-a făcut semnul Sfintei Cruci, însemnând și piatra care era acolo. Atunci, o, minune! a văzut că Sfânta Cruce s-a întipărit îndată deasupra pietrei atât de adânc și de frumos, încât oricine ar fi văzut-o, ar fi socotit că a cioplit-o un pietrar iscusit. Minunea aceasta văzând-o Cuviosul, a cunoscut că mergerea lui acolo s-a făcut după dumnezeiasca pronie și că, după începutul bun, va fi și sfârșitul bun. Deci, a mulțumit lui Dumnezeu, apoi, intrând în peșteră și văzând că era îndemânatecă după cum voia și mai ales, că picura și puțină apă din piatra de deasupra ca să potolească setea lui, a hotărât să se liniștească într-însa și singur să vorbească cu Dumnezeu.
Dar cine poate să spună câte nesuferite ispite a răbdat Cuviosul Lazăr de la diavoli, fiind în pustietate lipsit de frați împreună locuitori? Că în toate zilele cât a petrecut Cuviosul în peșteră, nu încetau blestemații diavoli de a-l ispiti în tot chipul, înfricoșându-l cu multe feluri de năluciri ca să-l facă să fugă de acolo. Iar Sfântul primea cu bărbăție războiul lor, răbdând împotriva ispitelor ce i se aduceau neîncetat. Și a rămas acolo mulți ani, vorbind singur cu Dumnezeu. După aceea, șase monahi, nu se știe de unde, s-au înștiințat despre Cuviosul, căci afară de starețul, nimeni altcineva nu știa unde se liniștește; iar bătrânul acela nu a spus nici unui om, căci așa avea poruncă de la Cuviosul.
Acei șase monahi s-au dus la Cuviosul și l-au rugat cu lacrimi să-i primească a locui împreună cu dânsul. Iar Cuviosul Lazăr, văzând dorința lor cea mare, a primit și le-a dat multe rânduieli de viață monahicească cum să petreacă. Apoi, având de multă vreme gând să zidească o biserică mică în numele Stăpânului Hristos aproape de ușa peșterii, dar neputând de unul singur fără ajutorul altcuiva și aflând ajutători pe cei șase monahi, a voit să se apuce de lucru, însă nu avea de cheltuială. Iar prin dumnezeiasca pronie s-a aflat o femeie bogată și îmbunătățită în Efes, care i-a dat bani și a zidit biserica în numele Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.
După acestea, mergând acolo și alți șase frați și făcându-se doisprezece, iar locul fiind strâmt și neîncăpător ca să facă chilii, nici acoperământ sau altceva pentru adăpostire, ci locuind sub cer fără acoperământ, Cuviosul s-a suit împreună cu frații în vârful muntelui Galisiului și acolo au zidit o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu, precum și chilii destule împrejurul ei, ca să locuiască frații. Apoi au zidit și alte chilii pustnicești, afară din mânăstire, departe una de alta, ca frații să poată avea într-însele deplină liniște.
Odată, Cuviosul liniștindu-se într-una din chiliile pustnicești în vreme de vară și fiind multă arșiță, pe când își citea rugăciunile ceasului al șaselea, atât de mult timp a citit încât credea că are să moară; și neaflând acolo apă să bea, s-a întins pe pământ leșinat, cu mâinile înălțate către Dumnezeu, cerând ajutor. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel grabnic în mângâiere și iute în ajutor, n-a trecut cu vederea pe robul Său care se primejduia și îndată a trimis un dumnezeiesc înger la ucenicul sfântului, care petrecea acolo. Dându-i un vas plin cu apă, i-a zis să alerge la sihastru; și cu apa a înviat pe părintele său cel duhovnicesc, care se primejduia de sete. Și așa a scăpat Cuviosul de moarte.
Însă, vrăjmașul nostru diavolul nu se liniștea, ci s-a făcut în chipul unui șarpe mare și negru și a intrat fără de veste în chilia Sfântului ca să-l înfricoșeze. Iar Cuviosul, cunoscând măiestria satanei și fiind obișnuit a face război cu dânsul, nu s-a înfricoșat nicidecum, ci a făcut asupra lui semnul cinstitei Cruci și îndată s-a făcut nevăzut.
Atunci, fiindcă se înmulțeau monahii și mânăstirea fiind strâmtă nu-i încăpea, de vreme ce, când a zidit-o Cuviosul nu socotea că se vor aduna așa de mulți, fiindcă locul era aspru și lipsit de apă și de toate cele ce sunt de nevoie, pentru aceasta Cuviosul a rugat pe Dumnezeu cu lacrimi multe zile ca să-i arate de este sfânta Lui voie să zidească o biserică mai mare și o mânăstire mai largă ca să locuiască frații care veneau să se sălășluiască acolo precum și unde să pună temeliile bisericii.
Astfel, într-o noapte rugându-se el, a auzit un glas care îi poruncea să iasă afară din chilia lui și ieșind a văzut un stâlp de foc care ajungea până la cer și îngerii lui Dumnezeu, suindu-se de la pământ, cântau o cântare foarte dulce: “Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui”. Deci îndată a înțeles că în locul acela unde s-a arătat stâlpul, era voia lui Dumnezeu să zidească biserica. Apoi a început zidirea cu mare osârdie; și zidind din temelie o biserică mare și frumoasă, a făcut și mânăstire împrejurul bisericii, nu mai prejos ca altă mânăstire, atât ca mărime, cât și ca împodobire a zidirii.
Cred că este bine să spunem și aceasta. Cum și de unde Cuviosul, neavând nici un ban, a aflat atâta mulțime de argint și a făcut atâtea zidiri cu mari cheltuieli, și cum, în atât de puțină vreme, a săvârșit un așa de minunat și mare lucru al mânăstirii. Roman, împăratul de atunci al grecilor, mâniindu-se asupra lui Constantin numit Monomahul, care era unul din boierii cei dintâi ai Constantinopolului, pentru niște pricini, dar mai ales fiindcă îl bănuia că voia să-i ia împărăția, s-a pornit cu atâta urgie împotriva lui Constantin, încât l-a trimis în surghiun la ostrovul Metilenei, pentru a-și plânge acolo soarta.
Acestea auzindu-le dumnezeiescul Lazăr și împărtășind durerea lui Constantin, s-a mâhnit foarte mult pentru soarta lui, căci nu făcuse nici un rău împăratului. Pentru aceasta, a trimis oameni la dânsul și ca să-l mângâie în suferințe și ca să-i dea bună nădejde cum că el are să fie diadoh (urmaș) al împărăției grecilor, după cum mai înainte a văzut Cuviosul prin dumnezeiescul dar, care se sălășluise într-însul.
Trecând puțină vreme, a murit Roman și s-a făcut împărat Constantin, după cum i-a proorocit Cuviosul. Și aducându-și aminte de proorocia acestuia, i-a trimis o mare sumă de bani, mai multe vase și odoare, precum și danii de mult preț ca să termine zidirea mânăstirii desăvârșit. Deci, cu acești bani a zidit Cuviosul biserica Sfintei Învieri – căci așa a numit-o -, cu toată acea mare și vestită mânăstire.
Zidirea mânăstirii a început, după cum s-a zis, din dumnezeiasca vedenie și iarăși cu dumnezeiasca pronie s-au iconomisit atâtea cheltuieli și s-au săvârșit cele de trebuința mânăstirii. Iar monahii mereu se înmulțeau datorită vieții îmbunătățite a Cuviosului și în puțină vreme s-au făcut mai mult de șapte sute, dintre care unul era chiar fratele după trup al dumnezeiescului Lazăr. Acesta, învățându-se de la fratele său faptele cele bune ale petrecerii monahicești, atât de mult a sporit în fapta bună, încât i-a întrecut pe toți ceilalți; așa că el era al doilea după fratele său. Pentru aceea, după moartea Cuviosului, prin chibzuința și cu alegerea tuturor fraților, el a primit conducerea mânăstirii și cu laude a sporit întru dânsa.
După ce Sfântul a săvârșit mânăstirea, a mai zidit și un stâlp aproape de biserică, în partea din spate, înalt și descoperit, cu greu de suit și foarte strâmt, având lățime numai de trei palme. Și s-a suit deasupra lui, luând numai o haină de piele, cu capul descoperit și desculț și purtând fiare grele. Acolo suferea toate greutățile iernii, ploi tulburătoare, ninsori multe, răceala și iuțimea înghețurilor, prin care se făcea ca și cristalul pururea pomenitul. Suferea încă și fierbințeala verii și arșițele cele mari. În astfel de chip petrecea fericitul, ca un om fără de trup.
Odată s-a pornit o ploaie atât de mare și de tulburătoare, încât ducea și pietrele cele mari în pornirea apei și multe dobitoace a omorât, iar roadele le-a stricat. Pentru aceea un păzitor de capre, aflându-se acolo, aproape de mânăstire și văzând potopul acela, a alergat la mânăstire ca să scape de primejdie. Deci apropiindu-se de dânsa și căutând la stâlp și cerând ajutor de la Sfântul – o, cine va povesti mărimea minunilor Tale, Hristoase Mântuitorule! -, a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Maria că stătea în văzduh deasupra stâlpului, acoperindu-l, ferindu-l de ploaie și păzind pe Cuviosul. Cine a văzut sau cine a auzit cândva vreo minune ca aceasta? Că deși un heruvim păzea pe Avva Macarie Egipteanul, iar pe Marele Paisie l-a păzit îngerul Domnului, dar o minune ca aceasta, precum socotesc, nici nu a auzit, nici nu a văzut cineva, cum că s-a făcut pentru vreun sfânt, afară de dumnezeiescul Lazăr, pe care însăși Împărăteasa îngerilor îl acoperea ca un nor și păzea nevătămat pe robul Său.
Ascultați încă și alta asemenea. A ieșit vestea în toate părțile acelea, că de stâlpul Cuviosului nu se apropia nici ploaie, nici grindină, nici zăpadă, ci era ferit de toate acestea. Și unii credeau acestea fără de îndoială, iar stăpânitorul locului aceluia din împrejurimi, n-a crezut până ce n-a văzut cu ochii săi.
Deci, în vremea iernii, când cădea ninsoare mare și îl lovea în față de nu putea nici să respire, s-a dus cu multă osteneală la mânăstire. Și mergând aproape de stâlp a văzut o minune vrednică de spaimă, că ninsoarea care cădea de sus cu pornire, când se apropia de stâlp se ducea în lături și cădea pe pământ, necăzând nici o picătură deasupra stâlpului. Minunea aceasta văzând-o acela și minunându-se foarte tare, a cerut iertare de la Cuviosul pentru îndoiala ce avusese mai înainte și dobândind iertare, s-a întors la locașul său, propovăduind tuturor minunea pe care a văzut-o, crezând cele ce se spuneau despre Sfântul.
Ucenicul Sfântului s-a dus odată într-un sat din apropiere pentru oarecare trebuință, iar o desfrânată s-a dus la dânsul și-l ispitea în multe feluri să-l aducă în păcat. Iar el, – o, fire a oamenilor lesne înșelătoare! -, când era gata să cadă în păcat, a auzit glasul Cuviosului, care îl înfricoșa foarte și îi pomenea munca cea înfricoșată și veșnică pe care avea să o ia pentru acest păcat. Iar de glasul acela atât de mult s-a înfricoșat și s-a cutremurat ucenicul, încât s-a întors de la femeie. Pentru aceasta Cuviosul nu știa nimic mai înainte de a se înștiința de la ucenicul său. Dar Dumnezeu, Care preamărește pe robii Săi, a strigat în locul Cuviosului Lazăr pe ucenic și l-a scos din primejdie, vrând cu aceasta să facă minunat pe Cuvios.
Într-o vreme, grecii având război cu perșii, între ostașii grecilor era și un prieten vechi al Cuviosului, care se numea Filipic. Grecii fiind biruiți în război, mulți dintre dânșii au fost robiți de perși împreună cu Filipic și au fost duși în țara barbarilor. Acolo fiind pus în temniță, legat cu lanțuri de fier, se chinuia cu foamea și cu alte multe rele, pentru care ruga pe Dumnezeu să moară ca să scape de o viață grea ca aceea. Fiind de mulți ani în acea închisoare și neavând ajutor din nici o parte, dar nici nădejde de scăpare, într-o noapte și-a adus aminte de marele Lazăr și de minunile ce le făcea. De aceea, cu lacrimi fierbinți l-a rugat să-l izbăvească din legături și din temniță. Atunci, o, minune! la miezul nopții i s-a arătat Cuviosul și cum a atins fiarele, îndată au căzut din picioarele lui și i-a poruncit să-l urmeze.
Deci, fiind dezlegat, s-a pornit împreună cu dânsul la drum, mergând toată noaptea, iar când se lumina de ziuă, s-au aflat amândoi suindu-se pe un munte. Apoi Cuviosul îndată s-a făcut nevăzut, iar Filipic a rămas singur. Atunci și-a venit în sine și a cunoscut că acela era muntele Galisiului și a preamărit pe Dumnezeu pentru mântuirea care i-a dat-o. După aceea, ducându-se la mânăstire și povestind minunea, a mulțumit Cuviosului, apoi n-a mai voit să se ducă la rudeniile sale și s-a făcut monah, petrecând cealaltă parte a vieții sale cu dragoste de Dumnezeu.
Iconomul mânăstirii, fiind împotriva Cuviosului, a zidit din veniturile chinoviei altă mânăstire, într-un loc pe unde curgeau ape multe. Iar locul era foarte prielnic, căci nici răceala iernii, nici arșița verii nu-l supăra. Și aceasta a făcut-o iconomul ca să atragă pe monahi cu frumusețea locului și să-i ia acolo, ca să dobândească slavă mare și să lase pustie mânăstirea Sfântului Lazăr. Lucrul acesta al iconomului nu s-a putut ascunde, deși se silea în tot chipul pentru aceasta. După ce s-a înștiințat, Cuviosul l-a chemat și i-a zis cu blândețe ca să înceteze un lucru ca acesta și să nu mai fie împotriva lui. Iconomul însă, nu numai că nu a voit să asculte pe părintele său cel duhovnicesc, ci i-a zis și cuvinte aspre și a început lucrul cu și mai multă sârguință, neținând seama de sfatul dat. Dar de vreme ce Cuviosul i-a zis și a doua oară și a treia oară să înceteze, iar iconomul a rămas același nu i-a mai zis alt cuvânt decât acesta: “Dumnezeu, fiule, se va îngriji ca să te îndrepteze”.
Deci, după cuvântul Cuviosului, l-a pedepsit Dumnezeu, că, mai înainte de a ajunge la chilia lui, a murit ca un ticălos și a secerat roadele cele rele ale nesupunerii sale. Căci nu este altă patimă mai rea decât neascultarea, fiindcă are moartea ca urmare. Dovada acestui lucru este neascultarea lui Adam și Evei, care le-a adus moartea.
Altădată niște frați, aducând vin la mânăstire, când au sosit la un han au descălecat de pe dobitoace și au șezut să mănânce. Iar după ce au mâncat, unul dintre dânșii, ridicând vasul, a zis: “Binecuvintează, părinte”. Atunci, o, minune!, a auzit îndată glasul Cuviosului, zicându-i: “Dumnezeu, fiul meu, să te binecuvânteze!” Glasul acesta l-a auzit și celălalt frate care era împreună cu dânsul.
Apoi, ajungând în cealaltă zi la mânăstire și descărcând vinul, Sfântul le-a zis să bea puțin vin ca să se întărească și același frate, ridicând iarăși vasul să bea vin, a zis către Cuviosul: “Binecuvintează, părinte!”. Iar Cuviosul i-a zis: “Tu, fiule, și ieri ai luat binecuvântare, dar nu și tovarășul tău”. Și îndată el a cunoscut că glasul care l-au auzit a fost cu adevărat al Cuviosului. În acest chip erau toate cunoscute ochilor sufletești ai Sfântului, și nu-i era nimic ascuns sau tăinuit. Pentru că cei care au ochii sufletului lor curățiți de patimi, privesc pe Hristos, Soarele dreptății și de la Dânsul primesc strălucirea lucrurilor celor ascunse.
Un prieten vechi al Cuviosului i-a trimis printr-o slugă două vase pline cu vin bun. Iar sluga a ascuns pe drum un vas și numai unul l-a adus Cuviosului. Acesta, cunoscând furtul slugii, i-a zis: “Păzește-te, fiule, să nu te apropii de vasul care l-ai ascuns pe drum, ca să nu te primejduiești”. Dar el, neluând în seamă cuvântul Cuviosului, s-a dus cu bucurie să ia vasul pe care-l ascunsese și îndată a sărit din vas un șarpe mare și înfricoșat care a început a-l izgoni și de nu ar fi chemat pe Sfântul în ajutor, nu s-ar fi izbăvit de primejdie.
Odată era mare secetă și uscăciune în părțile acelea, secând izvoarele și râurile. Pentru aceea răsadurile s-au veștejit, roadele s-au stricat și toate ierburile de pe pământ erau gata să se piardă. Și mânăstirea Cuviosului suferea de uscăciunea aceasta mai mult decât orice altă parte de loc. Căci, fiind în vârful muntelui, nu numai în vreme de secetă, ci și în vreme de ploaie era lipsită de apă de izvor. Văzând Cuviosul uscăciunea aceasta, mereu vărsa pâraie de lacrimi, mâhnindu-se foarte tare pentru primejdia de obște. De aceea cu fierbințeală ruga pe Dumnezeu să se milostivească spre zidirea Sa și să adape pământul cel uscat de secetă, cu ploi îndestulate.
Iar Dumnezeu, Care toate le iconomisește spre folos, n-a trecut cu vederea rugăciunea Sfântului, însă nu s-a plecat la toată rugăciunea lui, căci rugăciunea Cuviosului era să plouă în toate părțile. Dumnezeu n-a făcut după cererea lui; ci, ca să aducă pe păcătoși la pocăință cu certarea aceasta, a plouat numai la mânăstire în chip foarte minunat. Căci după ce a trecut noaptea și a răsărit soarele s-a arătat deodată un nor cu ploaie care venea deasupra mânăstirii și a plouat îndestulat peste dânsa; iar celelalte părți din împrejurimi se pedepseau cu uscăciune. Numai monahii care erau în mânăstire au dobândit apă și au umplut toate vasele ce erau acolo și după aceea iarăși s-a făcut senin curat.
Văzând vecinii din împrejurimi minunea aceasta, au alergat la Cuviosul, rugându-l cu lacrimi fierbinți ca să-i fie milă de ei și să roage pe Dumnezeu să Se milostivească spre dânșii. Iar Cuviosul, ascultându-i, a rugat pe Dumnezeu mai mult decât întâi. Deci a auzit Domnul pe robul Său și a încetat uscăciunea, iar pământul prin ploaie, iarăși și-a luat podoaba sa. Dar Domnul a ascultat rugăciunea Cuviosului nu numai pentru darea de ploaie ci și pentru încetarea ei.
Odată, aflându-se mânăstirea într-o mare lipsă de pâine, astfel încât numai trei pâini mici se aflau în toată mânăstirea; acele trei pâini mici binecuvântându-le Cuviosul, a săturat mulțime de monahi, vreo șapte sute și mai mulți. Așa că, toate erau cu putință, după credința cea curată a Cuviosului și nimic nu-i era cu neputință.
După acestea, Cuviosul a căzut într-o boală grea, așa că își aștepta moartea cu bucurie, căci de mult era gata, dorind ca dumnezeiescul Pavel, să moară și să fie cu Hristos. Atunci stătea împrejurul lui mulțimea ucenicilor plângând cu jale pentru moartea părintelui lor celui duhovnicesc, încât tânguirile lor ar fi pornit spre lacrimi și pe cei mai tari de inimă.
Pentru aceasta părintele lor, cu toate că ajunsese la cele mai de pe urmă suflări, făcându-i-se milă de fiii săi și întristându-se că rămâneau orfani, s-a pornit spre plângere și a rugat pentru dânșii pe Maica lui Dumnezeu, sprijinitoarea lui cea obișnuită, acoperământul și scăparea lui. S-a rugat, zicând să-i dăruiască încă puțină vreme de viață. Dar nu pentru că el ar fi fost iubitor de viață, căci cum ar fi putut Cuviosul să fie astfel, el care era mort pentru lume și dorea totdeauna să moară și să fie cu Hristos? Ci, pentru că i s-a făcut milă de fiii săi cei duhovnicești, de aceea se ruga Cuviosul.
Iar Preacurata Fecioară, care a născut pe însăși Viața, mântuirea cea de obște a neamului omenesc, precum a păzit pe Cuviosul de toate celelalte rele, așa și până la sfârșitul vieții lui i s-a făcut ajutătoare și împiedicătoare a morții lui. Deci, a cerut de la Fiul ei, care are stăpânirea vieții și a morții în mâna Lui, să adauge la viața Cuviosului încă cincisprezece ani. Drept aceea, Cuviosul, când era bolnav, a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu rugând pentru aceasta pe Fiul său; care lucru s-a și împlinit, că îndată s-a făcut sănătos și a mai trăit încă cincisprezece ani.
De atunci până ce a împlinit acei cincisprezece ani, Cuviosul a suferit multe pătimiri și nevoințe, petrecând o viață mai strâmtorată decât atunci când era tânăr și puternic cu trupul. Căci în cele șapte zile ale săptămânii nu mânca nimic, iar când trebuia să mănânce, hrana lui erau verdețurile crude.
Deci, astfel de viață ducând și nemaiputând să mai stea pe picioarele sale, a tras un lemn gros deasupra stâlpului, ca să șadă pe dânsul și să-și întindă picioarele și într-o parte și în alta, căci nu putea să le mai întoarcă precum voia, fiindcă erau obosite și rănite. Și cu toate că ședea pe lemnul acela, picioarele însă nu se apropiau, așa că nu avea nici o mângâiere, ci încă și mai multe dureri suferea Sfântul. Căci picioarele lui erau atât de umflate și de rănite, încât văzându-le, ar fi cuprins jalea pe oricine.
Pentru aceea, fiind Cuviosul istovit de puteri și plin de dureri și răni un an întreg și aflându-se plin de zile după Dumnezeu, după ce a plinit și cei cincisprezece ani pe care i-a dăruit Dumnezeu prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu și după ce, mai înainte, și-a cunoscut de la Dumnezeu sfârșitul vieții sale, nespunând nici unuia din ucenici, căci iarăși ar fi plâns și s-ar fi tânguit, a scris testamentul cu mâna sa, rânduind toate lucrurile mânăstirii și l-a ascuns în sânul său. Și astfel, trăind șaptezeci și doi de ani, s-a despărțit de cele materiale și de trup, de această vale a plângerii și de necazuri, mutându-se la Dumnezeu.
La sfârșitul lui s-au petrecut lucruri minunate. Căci îndată ce s-a despărțit de trup dumnezeiescul lui suflet și s-a suit la cele cerești, s-a pogorât de sus un nor luminos, asemenea celui ce s-a arătat la nașterea lui, vestind săvârșirea prea fericitului și chemând pe toți ucenicii la stâlp, cu prea slăvita lumină ce strălucea într-însul. A chemat încă și pe Grigorie, ucenicul Sfântului, care se liniștea atunci în Biserica Născătoarei de Dumnezeu pe care o zidise Cuviosul pentru cei doisprezece monahi, după cum mai înainte am spus.
Deci, câți vedeau norul, alergau la stâlp și văzând moaștele Cuviosului, plângeau și se tânguiau cu nemîngâiere. Apoi văzându-se orfani, chemau pe părintele lor, nesuferind despărțirea de dânsul și doreau să moară cu Cuviosul. Se mâhneau încă și pentru că socoteau că s-a sfârșit nefăcând nici un testament. Dar mai mult decât toți se mâhnea Grigorie cel pomenit. Drept aceea, pentru multa dragoste ce o avea către Cuviosul, a zis către dânsul ca și cum ar fi fost viu: “Pentru ce, părinte, ne-ai mâhnit pe noi cu așa mare întristare? Pentru ce ne-ai pricinuit două întristări pe care nu le putem suferi? Pentru ce nu ai voit să faci așezământ și să ne poruncești cele cuviincioase, ci ai lăsat moartea ta necunoscută? Nu ți-a fost oare milă de noi, fiii tăi? Nu vezi cum ne-a slăbit pe noi plânsul pentru tine?”
Acestea zicând Grigorie către moaștele Cuviosului, o, minune! cel ce zăcea mort și fără suflare, ca un om viu și însuflețit și-a ridicat mâna cea dreaptă și a pus-o în sânul său, de unde, luând testamentul, l-a dat în mâinile lui Grigorie și iarăși s-a așezat mort. Iar Grigorie luând testamentul și citindu-l cu luare aminte, a văzut cum că nu era iscălit într-însul numele Sfântului, după obicei; și iarăși a zis către cel ce zăcea mort: “Părinte, dacă iscălitura numelui tău nu va întări și nu va adeveri acestea câte le-ai scris în testament, noi, fiii tăi, nu te vom îngropa”. Atunci Cuviosul, cu înfricoșată minune s-a sculat iarăși și a șezut înaintea tuturor, iscălind numele său și cu iscălitura sa a întărit toate câte erau scrise în testament.
După aceea, iarăși a adormit somnul cel dulce, iar sfintele lui moaște au fost îngropate lângă stâlpul unde a suferit nevoințele cele mai presus de fire, ca să fie locul acela mormânt și mărturie a nevoinței Cuviosului care s-a nevoit acolo. Și astfel sfintele lui moaște au fost izvor nesecat de minuni, doctorie pentru multe feluri de boli, izgonire diavolilor, izbăvire de tot felul de neputințe și dăruire îmbelșugată a tuturor bunătăților celor mântuitoare. Iar dumnezeiescul suflet s-a ridicat în ceruri de îngeri înconjurat, unde este Biserica celor întâi născuți, unde sunt începătoriile îngerilor, horele apostolilor și ale proorocilor, rânduielile mucenicilor, adunările dascălilor, soboarele pustnicilor și lauda cea necontenită a Preasfintei Treimi, Căreia I se cuvine toată slava cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
