În timp ce îi vindeca pe alții, Starețul nu-L ruga niciodată pe Dumnezeu ca să-l vindece pe el însuși, ci voia să facă răbdare în boli. „Să scoatem vreun franc duhovnicesc, ca să-l avem pentru bătrânețe” spunea glumind. Odată, pe când era soldat, picioarele i-au degerat, dar a scăpat ca prin minune de amputare. De aceea îl dureau tălpile.„Este ca și cum aș călca pe cuie, de aceea și eu arunc greutatea odată pe călcâie, altă dată pe vârfurile picioarelor, iar altă dată pe partea laterală” mi-a spus Părintele râzând. Dar nu voia să se așeze în strană. La privegheri stătea tot timpul în picioare. În felul acesta le insufla și tinerilor duhul de nevoință.
Starețul avea multe boli și pe toate le răbda cu bărbăție și cu o cugetare smerită; disprețuia durerea și o batjocorea.
Odată, când a făcut hernie, și-a legat-o cu niște pânze și nu a mers la doctor. Eu mă mâhneam pentru aceasta și îl rugam să meargă. Atunci a început să-mi povestească despre boală într-un mod atât de glumeț și de disprețuitor, încât în cele din urmă am început să râd.
La sfârșit, la bătrânețile lui, s-a îmbolnăvit de cancer. Eu și mulți alții credem că Starețul l-a cerut de la Dumnezeu, pentru a-i ușura pe semenii săi. Odată mi-a spus: „Când te rogi pentru un bolnav ca Dumnezeu să-l facă bine, trebuie să te rogi cu o astfel de dispoziție sufletească, încât să-I spui lui Dumnezeu: «Ia boala de la acela și dă-mi-o mie!» sau cel puțin să spui: «Dă-mi o parte din aceasta, pentru a-l ușura!». Și atunci Bunul Dumnezeu, Care vede slăbiciunea noastră, îl face și pe celălalt bine și nici nouă nu ne dă nimic. Uneori însă, ne dă… dacă vede că putem ridica crucea suferinței. Însă o astfel de dispoziție trebuie să avem, dacă vrem ca rugăciunea noastră să fie auzită”.
Această dispoziție înseamnă jertfire de sine. Iar Starețul o avea din belșug. Ridica cu bucurie durerea și bolile miilor de oameni care îl vizitau. Întreaga sa viață a fost o jertfă pentru aproapele.
Niciodată nu vorbea despre bolile lui. Le ascundea pentru a nu supăra pe alții, iar atunci când ne dădeam seama de ele și nu se putea ascunde, le arăta ca pe ceva neînsemnat. Astfel a făcut și cu cancerul… până când au început hemoragiile și leșinurile. Atunci cu toții ne-am dat seama că este bolnav, și de aceea îl rugam să meargă la medic. Dar el, nimic… Ei, atunci când s-a aflat, au început să vină medicii în Sfântul Munte pentru a-l convinge să le îngăduie ca să-l consulte. Odată a venit un medic patolog, profesor universitar din Atena, numai și numai pentru Stareț. Chiar eu l-am dus la chilia lui. În cele din urmă, nici acesta nu a izbutit nimic. Au mai venit și alți medici, însă fără rezultate.
Apoi chiar și diferite persoane cu mari vrednicii bisericești au început să-l constrângă să primească îngrijire medicală. Însuși Patriarhul, se spune că i-ar fi poruncit să meargă să se consulte.
Un medic, om duhovnicesc, care înțelegea sensibilitatea Starețului, l-a rugat să-i îngăduie să-l consulte, asigurându-l că nu se va îngriji de el mai mult decât pentru o oarecare altă persoană ce are asigurare agricolă. Îmi spune gândul că sensibilitatea Starețului nu-i îngăduia să primească nicio îngrijire medicală în plus față de cea pe care o avea cel mai sărac om. Considera aceasta o nedreptate. Și într-adevăr, este o nedreptate, și încă o dovadă a împietririi pe care o avem noi, oamenii de astăzi. Noi și cei ai noștri să avem pe cei mai buni medici, încă să mergem și la cele mai bune spitale, în timp ce nenorociții de săraci să stea aruncați într-un salon mizerabil, pe coridorul unui spital, iar în alte țări sărace să moară pruncii din lipsa aspirinei. Nedreptatea, ca o urmare a lumii pervertite sufletește, a omului păcătos, există pretutindeni în lume… însă dreptatea dumnezeiască așteaptă cu răbdare pentru a așeza lucrurile la locul lor. Amin.
În cele din urmă, Starețul a făcut operația de cancer. Îmi spune gândul că a făcut-o din ascultare și nu din dorința lui. Astfel, mult ne-a învățat prin acest mod de a înfrunta boala.
Când îl cuprindeau durerile cele înfricoșătoare, cânta pentru a nu striga și a nu-i supăra pe ceilalți. Era foarte sensibil. Nu voia să devină o greutate pentru ceilalți sau să supere pe vreun om.
Un oarecare se ruga lui Dumnezeu să-i dea o parte din durerile Starețului, pentru a-l ușura puțin, dar fără să-i spună Părintelui. Când s-au întâlnit, Starețul i-a spus: „Să nu ceri… aceste dureri nu se pot suferi… să nu ceri… nu poți să le ridici… să nu ceri asta de la Dumnezeu”.
Extras din Părintele Paisie mi-a spus…– Atanasie Rakovalis, Editura Evanghelismos.
